Scrisoarea Ministrului general O.F.M. Cap., Mauro Jöhri, către toți frații, despre beatificarea a 34 de frați capucini

TOMA DIN OLERA, MĂRTURISITOR
ANDREI DIN PALAZUELO ȘI CEI 32 DE ÎNSOȚITORI MARTIRI   

Dragi frați,  

Mă bucur să împărtășesc cu voi o știre minunată: foarte curând, treizeci și patru noi Fericiți vor fi adăugați în lista lungă a Sfinților și Fericiților Ordinului Fraților Minori Capucini.

Pe 21 septembrie 2013, la Bergamo, va fi declarat fericit fratele Toma Acerbis din Olera (1563-1631), iar pe 13 octombrie 2013, la Tarragona, într-o mare celebrare, fie pentru numărul fericiților – peste patru sute – fie pentru vastitatea sa – fiind implicate peste treizeci de dieceze spaniole și douăzeci și cinci de Ordine și Congregații religioase – vor fi declarați fericiți și treizeci și trei de frați capucini, uciși in odium fidei în anii 1936-1937, victime ale Războiului Civil din Spania.

Beatificarea fratelui Toma din Olera, la patru sute de ani de la nașterea sa ne-ar putea surprinde! Însă faima sa de sfințenie mereu constantă în timp a menținut atenția asupra Cauzei sale de Beatificare. În sfârșit, s-a realizat recunoașterea valorii și autenticității mărturiei unui miracol obținut prin mijlocirea fr. Toma la începutul secolului trecut, fiind atestat în documente. Odată cu recunoașterea autenticității miracolului – chiar dacă a fost săvârșit la 382 de ani după moartea sa – fr. Toma este ridicat acum la cinstea altarelor, oferindu-ne un model de frate capucin, atât de frumos și cu adevărat surprinzător: simplu cerșetor și maestru de spiritualitate, fie pentru persoanele cu condiții umile, fie pentru cele de rang înalt, în societatea din timpul său. Recunoașterea autenticității miracolului a fost „ultima pietricică“ ce lipsea din „mozaicul“ beatificării. Este un dar ce trebuie primit cu recunoștință și o bună oportunitate de a-l cunoaște mai bine pe acest frate.

Beatificarea fratelui Andrei din Palazuelo și a celor treizeci și doi de însoțitori martiri ne aduce în minte evenimentele dramatice și nefericite ale Războiului Civil din Spania, dintre anii 1936-1937. Este vorba despre istoria recentă, amintire a ferocității și a urii fratricide care, în numele ideologiei totalitariste, au secerat atâtea victime nevinovate și continuă să proiecteze umbre greoaie și amenințătoare. Cum este posibil – continuăm să ne întrebăm – ca ființele umane să ajungă la o asemenea brutalitate împotriva semenului său? Cum este posibil ca această istorie, în special ura dintre creștini, să persiste până în zilele noastre?

Se vor împlini în aceasta cuvintele lui Isus: „Dacă lumea vă urăște, să știți că întâi m-a urât pe mine. Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta și pe voi.“ (In 15,18.20)? 

Frații noștri au fost uciși din cauză că erau religioși și reprezentau o realitate, cea a credinței creștine, pe care unii voiau s-o elimine de pe fața pământului. Amintirea lor este o evocare și o încurajare de a rămâne neclintiți în viața noastră de credință, care cere să fie mărturisită chiar și acolo unde este amenințată și contestată. Fie ca mijlocirea acestor Fericiți frați ai noștri, pe care acum intenționăm să-i cunoaștem într-un mod mai profund, să ne susțină.

TOMA ACERBIS DE OLERA
Din Timpul nașterii sale, petrecută la Olera, un mic sat de lângă Val Seriana, spre sfârșitul lui 1563, și a copilăriei sale nu cunoaștem multe lucruri. Fiu de țărani și păstori, până la șaisprezece ani a fost el însuși țăran și păstor, ajutându-și părinții în munca lor. Fiind analfabet, deoarece sătucul era lipsit de școală, pe 12 septembrie 1580, dorind să devină capucin, a fost primit în conventul „Sfânta Cruce“ din Cittadella, în Verona și a fost încardinat în Provincia de Veneția ca frate laic. Aici a cerut și a obținut permisiunea, ca frate laic, să învețe să citească și să scrie. În timpul celor trei ani de formare au ieșit la lumină calitățile sale remarcabile și mai ales virtuțile sale, dedicându-se cu multă râvnă școlii și corului.

Pe 5 iulie 1584 a făcut profesiunea religioasă și i-a fost încredințat serviciul esențial și delicat al cerșitului, la Verona. S-a îngrijit de acest oficiu până în 1605 când a fost transferat la Vicenza cu aceeași responsabilitate. Aici a rămas până în 1612 pentru a se muta la Rovereto din 1613 până în 1617. A fost la Padova în 1618 ca portar al conventului și în 1619, la puține luni de la sosirea sa în conventul din Conegliano, a fost trimis să facă parte din noua Provincie a Tyrolului de Nord, la cererea arhiducelui Leopold al V-lea de Habsburg. În același an a ajuns în Innsbruck, fiind însărcinat încă odată cu cerșitul. În același timp, Austria era „capul de pod“, atât pentru reforma catolică, dar mai ales pentru „cucerirea catolică“ a ținuturilor germane.

Ascultarea și umilința l-au făcut „fratele cerșetor“ pentru aproape cinci ani; iubirea pentru suflete l-a făcut „un apostol neobosit“ în vestirea Evangheliei. Cu toți oamenii, credincioși sau nu, vorbea despre iubirea lui Dumnezeu revelat în Isus Cristos. Tuturor, mari sau umili, le-a cerut să se angajeze în trăirea iubirii. Un adevărat apostol, încât mulți „se minunau și părea imposibil, omenește vorbind, ca un simplu frate laic să vorbească într-un mod atât de elevat despre Dumnezeu, așa cum vorbea el“. Angajarea sa era un foc de iubire. „Oriunde vorbea despre lucrurile lui Dumnezeu cu un asemenea spirit și cucernicie, încât îi uimea și îi minuna pe toți“ [1].

În același timp, îndemna și invita la împăcare și la iertare; îi vizita și îi îngrijea pe bolnavi; îi asculta și îi încuraja pe cei săraci; pătrundea conștiințele, denunța răul și ușura convertirile. Pentru a obține de la Dumnezeu ceea ce cerea pentru cei pe care îi întâlnea, veghea noaptea în rugăciune, se biciuia impunându-și posturi și austeritate pentru mântuirea celorlalți.

A fost, totodată, promotor al vocațiilor la viața consacrată. În Vicenza a sponsorizat ridicarea mănăstirii capucinelor, construită la Porta Nuova între 1612-1613. La Rovereto a cerut guvernanților orașului să ridice mănăstirea clariselor, construită apoi în 1642. Aici o întâlnește și o consiliază pe Bernardina Floriani, viitoarea mistică și venerabilă Ioana Maria a Crucii, pe-atunci în vârstă de treizeci de ani [2]. În Tyrol a fost director spiritual al săracilor din Valea Inn, catehet, promotor și apărător al decretelor tridentine pentru o reformă catolică autentică. Din 1617 a fost prietenul și maestrul spiritual al savantului Ippolito Guarinoni de Hall, medic de curte la Innsbruck. Sunt numeroase scrisorile către arhiducesele de Habsburg, Maria Cristina și Eleonora, surorile lui Leopold al V-lea, precum și întâlnirile personale cu ele. Fr. Toma a fost ghid spiritual al lui Leopold și al soției sale Claudia de Medici, având frecvente întâlniri la palat și numeroase scrisori.

Pe toți îi învăța acea „înțelepciune a iubirii“ care „se învață din rănile prețioase ale lui Cristos“; îi îndemna să se refugieze în „bucuria suferinței“. A fost și consilier al arhiepiscopului Paris von Londron, prinț de Salzburg și ghid spiritual al împăratului Ferdinand al II-lea, fiind de partea sa în timpul Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648). În șederea sa la Viena (1620-1621), fr. Toma a favorizat convertirea la credința catolică a Evei Maria Rettinger, văduva lui George Fleicher, conte de Lerchenberg, care apoi s-a consacrat lui Dumnezeu întrând în mănăstirea benedictină din Nonnberg-Salzburg, devenind stareță. Fiind încă la Viena, în 1620 a scris „Concepte morale împotriva ereticilor“, publicate după moartea sa în Focul Iubirii. Iată sursa care ne este revelată din scrierea sa: „Nu am citit niciodată o silabă dintr-o carte; însă mă străduiesc să citesc pătimirea lui Cristos“.        

Iubind-o pe Sfânta Fecioară, recunoaște în scrierile sale, printre altele, Neprihănita Zămislire și Înălțarea ei la cer. A fost de trei ori în pelerinaj la Sfânta Casă din Loreto (1623, 1625, 1629), amintind că „ajungând în acea Sfântă Casă, credeam că sunt în paradis“. I-a indicat prietenului său, Ippolito Guarinoni, o localitate de lângă Hall, pe fluviul Inn, pe puntea Volders, unde să se construiască o biserică dedicată Neprihănitei Zămisliri. În 1620 s-a turnat fundația și, fiind depășite multe critici și dificultăți, biserica a fost finalizată în 1654. A fost prima biserică, pe pământ de limbă germană, dedicată Neprihănitei și Sfântului Carol Borromeu; astăzi este considerată de Austria monument național.   

Mulți dintre cei care au fost prezenți la moartea sa, venită pe 3 mai 1631, o consideră o „moarte din iubire“. A fost înmormântat duminică, 5 mai, în cripta capelei închinate Sfintei Fecioare din biserica fraților capucini din Innsbruck.

ANDREI DE PALAZUELO ȘI CEI 32 DE ÎNSOȚITORI MARTIRI,
1936-1937
Fr. Andrei este primul dintre cei treizeci și trei de frați capucini uciși in odium fidei de militanții Frontului Popular în anii cei mai sângeroși ai Războiului Civil Spaniol în urma eșuatului Alzamiento din 18 iulie 1936. Împreună cu alți patru sute de preoți, seminariști, religioși și religioase, acești frați ai noștri din Provincia de Spania și din Provincia de Catalonia vor fi beatificați pe 13 octombrie la Tarragona (Spania).

Lista lungă a martirilor capucini, deschisă de fr. Andrei de Palazuelo, ucis pe 31 iulie 1936, a fost formată prin unificarea a șase procese diecezane. Iată lista cu indicațiile privind dieceza în care s-a desfășurat Procesul și ziua în care martirii au fost uciși.

Madrid:
Fr. Andrei de Palazuelo † 31 iulie 1936
Fr. Ferdinand de Santiago † 2 august 1936
Fr. José Maria de Manila † 17 august 1936
Fr. Ramiro de Sobradillo † 27 noiembrie 1936
Fr. Aurel de Ocejo † 17 august 1936
Fr. Saturnin de Bilbao † 26 august 1936
Fr. Alexandru de Sobradillo † 16 august 1936
Fr. Grigore de la Mata † 27 august 1936
Fr. Carol de Acubilla † 15 ianuarie 1937
Fr. Gabriel de Aróstegui † 23 august 1936
Fr. Primitiv de Villamizar † 20 mai 1937
Fr. Norbert Cembronos de Villalquite † 23 septembrie 1936

Oviedo:
Fr. Bernard de Visantoña † 14 august 1936
Fr. Arcángel de Valdavida † 14 august 1936
Fr. Ildefons de Armellada † 14 august 1936
Fr. Domitilio de Ayoó † 14 august 1936
Fr. Alejo de Terradillos † 14 august 1936
Fr. Eusebiu de Saludes † 14 august 1936
Fr. Eustache de Villaluite † 14 august 1936

Malaga:
Fr. Angel de Cañete La Real † 6 august 1936
Fr. Alois de Valencia † 3 august 1936
Fr. Gil Del Puerto de Santa María † 6 uagust 1936
Fr. Ignațiu de Galdácano † 6 august 1936
Fr. José de Chachina † 6 august 1936
Fr. Crispin de Cuevas Alta † 6 august 1936
Fr. Pacific de Ronda † 7 august 1936

Oriuhel:
Fr. Eloy de Orihuela † 7 noiembrie 1936
Fr. J. Crisostom de Gata de Gorgos † 25 decembrie 1936
Fr. Honoriu de Orihuela † 2 decembrie 1936

Santander:
Fr. Ambroziu de Santibáñez † 27 decembrie 1936
Fr. Miguel de Grajal † 29/30 decembrie 1936
Fr. Diego de Guadilla † 29/30 decembrie 1936

În această listă trebuie adăugat numele fr. Carmel De Colomés (dieceza de Girona, Provincia capucină de Catalonia), martirizat pe 25 august 1936. Fratele este înregistrat în Procesul diecezan din Tarragona, care cuprinde 147 de martiri conduși de mons. Emanuel Borras Ferré, episcop auxiliar de Tarragona și de fr. Agapito Modesti, religios al Fraților Școlilor Creștine.

Este imposibil să oferim fie și numai câteva informații despre viața tuturor, despre activitatea și vârsta lor. Putem însă să spunem cu certitudine absolută că toți, de la cel mai bătrân la cel mai tânăr, au rămas neclintiți în credință și au înfruntat cu răbdare și umilință martiriul, nu resemnați, ci îndrăzneți și cutezători prin harul pe care îl oferă puterea martiriului celor mici și umili. Citind miile de pagini ale Procesului diecezan, întâlnim în fiecare mărturie frumusețea și prospețimea credinței fraților noștri martiri. Totodată, se observă, chiar și în relatările unora dintre persecutorii lor, forța cu care martirii au înfruntat moartea în numele lui Cristos. În contrast, este evident un plan premeditat de a distruge Biserica, de a dărâma bisericile și de a ucide preoții, religioșii sau pe oricare ar fi fost indicat drept catolic. Un plan despre care toți martirii știau că este destinat falimentului, cunoscând cu certitudine că ofranda lor nu va fi zadarnică și că suferințele timpului prezent nu erau fără sens, ci introduse în marele Mister al lui Dumnezeu care mântuiește. 

Concluzie
Încă odată Ordinul nostru trăiește un moment de har, dăruind Bisericii frați care l-au urmat pe Cristos în mod autentic. S-au făcut credibili prin viața și moartea lor. Vedem cum Cristos i-a unit în misterul vieții și morții sale, a slujirii și a dăruirii de sine până la sfârșit, fără a păstra ceva pentru sine. Vedem aici împlinite cuvintele Seraficului nostru Părinte Francisc: „Așadar, din voi înșivă să nu păstrați nimic pentru voi, ca să vă primească de-a întregul Acela care vi se oferă cu totul vouă“ (Scrisoarea către întregul Ordin).

Orice timp și orice moment istoric are dificultățile și eforturile sale. Fr. Toma de Olera a trăit într-o perioadă complexă, plină de contradicții, de ciocniri violente, dar și într-un timp fascinant care lasă să transpară punând în lumină pasiunea omului și dorința sa de a se afirma, sau de a-l lăsa pe Dumnezeu să se afirme și să se arate în mod vizibil și tangibil. Ordinul i-a încredințat fratelui Toma cerșitul, „căutarea“ pentru subzistența fraților și a săracilor conventului; harul l-a transformat într-un căutat consilier al nobililor și al slujitorilor, în maestrul spiritual învățat care știa să rostească acel cuvânt care îndrepta spre Cristos cel ascuns, așa cum bine știau să facă adevărații mistici și adevărații contemplativi ai Misterului.

De asemenea, frații uciși în Spania în anii 1936-1937 nu au făcut altceva decât să accepte Harul, mărturisind că Istoria Mântuirii se împlinește chiar și atunci când circumstanțele par să fie mai puțin favorabile. Au fost capabili să dea cont de vocație și de chemare și să-l asculte pe Cristos, să-l urmeze și să-l slujească.

Se poate ca în sărbătorirea acestor noi fericiți să remarcăm un anumit simț de înstrăinare: îi simțim departe, aparținând unui alt timp, fiind de neatins în mărturia lor eroică. Totuși, dincolo de orice sentiment de înstrăinare, cred că e important să subliniem apartenența la aceeași familie religioasă și să lăsăm să trăiască în noi înșine un sentiment sănătos de onoare. Să fim mândri că facem parte din acest Ordin care a fost calea prin care Duhul Domnului a înălțat atâtea drumuri de sfințenie eroică. Acești noi fericiți ne-au precedat cu mărturia lor de fidelitate față de Evanghelie până la vărsarea sângelui. În acest mod ne invită să ne trăim astăzi viața de capucini cu un entuziasm reînnoit și cu sinceritate. Suntem și vom fi cu adevărat urmașii lor în măsura în care recunoaștem că venim de la ei și dacă ne îndreptăm cu încredere spre viitor, puternici în această legătură dintre generații.

Fecioara Maria, Mamă și model de credință, să mijlocească pentru noi și să ne susțină în misiunea noastră și în slujirea Bisericii și a lumii, pentru ca deșertul spiritual care pare să se extindă în fiecare zi tot mai mult să ne găsească agricultori curajoși care știu să protejeze sămânța care trebuie împrăștiată atunci când și nouă ni se cere să ne mărturisim credința în Cristos. 

Fr. Mauro Jöhri,
Ministru General O.F.M. Cap.

Roma, 15 august 2013
Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului 

Note:

[1] Ippolito Guarinoni, Detti e fatti, profezie e segreti del frate cappuccino Tommaso da Bergamo, Brescia 2007.      

[2] Vita, (sub îngrijirea) Cristina Andreoli, Claudio Leonardi, Diego Leoni, Centrul italian de studii asupra Evului Mediu Vechi, Spoleto, 1995.        

Traducere din limba italiană,
Fr. Iulian Ghiurca, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.