Capucinii, scurtă istorie

Începuturile Ordinului Fraţilor Minori Capucini au fost destul de agitate. La doar câţiva ani de la reunirea grupurilor observante într-un Ordin cu Ministru general propriu (1517), în sânul noii grupări franciscane au reînceput frământările generate de felul în care se trăia sărăcia, nostalgia reîntoarcerii la începuturi a prins din nou avânt. Prin 1525, fr. Matei din Bascio a abandonat fără permisiune conventul Fraţilor Minori Observanţi în care trăia, încercând să obţină direct aprobarea papei pentru modul în care voia să-şi trăiască viaţa (trăirea radicală a sărăciei, după exemplul sf. Francisc, ajutorarea celor bolnavi şi în nevoie, ca şi predicarea Evangheliei cu cuvinte simple, pe înţelesul celor umili şi neînvăţaţi), deoarece nu obţinuse atenţia dorită din partea propriilor superiori, care, dimpotrivă, au reacţionat cu duritate, arestându-l şi întemniţându-l.

Este ajutat de ducesa din Camerino, Ecaterina Cybo, care îl aprecia pentru felul în care îi ajutase pe ciumaţi în epidemia ce bântuia centrul Italiei în acei ani şi care a intervenit pe lângă unchiul său, papa Clement al VII-lea, ca să fie eliberat din închisoarea conventuală. În toamna aceluiaşi an, 1525, i s-au alăturat alţi doi confraţi observanţi, fraţii Ludovic şi Rafael din Fossombrone. Temându-se de o nouă divizare a fragilului ram observant abia reunit, superiorii au recţionat din nou cu fermitate, căutând să-i aresteze din nou, însă fugarii s-au ascuns în munţi, la eremiţii camaldolezi. În primăvara anului următor, 1526, au fost excomunicaţi, însă ducesa de Camerino intervine din nou pentru ei pe lângă episcopul din Camerino, care le-a ridicat excomunicarea şi i-a luat sub protecţia sa, acordându-le în acelaşi timp permisiunea de a fi predicatori itineranţi pe teritoriul diecezei sale. Matei, Ludovic şi Rafael s-au adăpostit într-un mic schit de lângă cetatea Camerino, de unde plecau să-şi îndeplinească misiunea prin satele din jur.

În 1527 epidemia de ciumă ia din nou amploare, iar fructuosul ajutor oferit de cei trei bolnavilor a determinat-o pe ducesă să intervină iarăşi pe lângă papă, care în luna mai a aceluiaşi an a recunoscut de fapt şi de drept reforma capucină prin bula Religionis zelus.  El a acordat fr. Matei şi confraţilor săi dreptul de a purta un veşmânt de castaniu, cu un capuciu lung, ca semn al imitării radicale a vieţii sf. Francisc. Ei puteau practica itineranţa apostolică, puteau să-şi aleagă proprii superiori şi să-şi  ducă viaţa în mici schituri. Din punct de vedere juridic, sunt agregaţi Conventualilor, însă cu o amplă autonomie, superiorul noii familii franciscane purtând denumirea de Vicar general. Din cauza capuciului diferit şi datorită deschiderii lor faţă de poporul de rând, au fost denumiţi de acesta capucini.

Recunoaşterea papală a Ordinului Capucin a adus cu sine şi imediata creştere numerică: numeroşi Observanţi, dornici să îmbrăţişeze noua formă de viaţă consacrată, s-au alăturat primei fraternităţi, aşa că prin 1529 erau în jur de treizeci, vieţuind în patru schituri. Fr. Ludovic din Fossombrone este numit Vicar general şi a redactat Ordinaţiunile de la Albacina, care reprezintă primul text juridic al capucinilor. Primele Constituţiuni în adevăratul sens al cuvântului au fost redactate şi aprobate la Capitlul general din 1535-1536.

Conciliul din Trento (1545-1563) a creat condiţiile dezvoltării ulterioare a Ordinului Capucin, Vicarul general de atunci, Bernardin din Asti, care a participat la Conciliu în calitate de consultant, a cunoscut acolo numeroşi episcopi italieni şi din alte ţări ale Europei, doritori să-i aibă pe fraţi în diecezele lor. În 1574, papa Grigore al XIII-lea i-a autorizat pe capucini să  se instaleze în alte ţări. În acelaşi an au ajuns în Franţa; 4 ani mai târziu, în Spania, în 1581, în zonele de limbă germană din vecinătatea Italiei (Tirol şi Styria) şi în Elveţia. În 1600 au ajuns în Belgia, Austria, Bohemia, Bavaria, Vestfalia (1611) şi Irlanda (1615). La doar 100 de ani de la fuga din mănăstire a lui Matei din Bascio, Capucinii trăiau în mai bine de 40 de provincii, 1200 de mănăstiri şi  numărau aproape 20 000 de membri. În ţările de la nord de Alpi au fost, alături de iezuiţi, una dintre forţele cele mai puternice ale Contrareformei şi a reînnoirii spirituale a catolicismului, voită de Conciliul din Trento. Maximul de dezvoltare numerică l-a ajuns în veacul al XVIII-lea când număra 34.000 membri.

Numele de „capucini” face referință la forma deosebit de lungă a capuciului; la început a fost un simplu apelativ, cu care oamenii îi defineau pe acești frați, pentru ca, mai apoi, să devină numele oficial al Ordinului, care este prezent, în momentul de față, în peste 100 de țări din lumea întreagă, numărând circa 10.400 de frați, care trăiesc în mai bine de 1700 de fraternități.

Simplitatea, apropierea de oameni, spiritul fratern din casele noastre și din apostolatul nostru, sunt semnele vizibile care caracterizează stilul nostru de viață, chiar dacă importanța dată de primii capucini penitenței și vieții de rugăciune trebuie să fie în mod continuu reînnoită și mărită.

În afară de Ordinul Capucin masculin există multe mănăstiri contemplative de clarise capucine și numeroase congregații călugărești de femei, care se inspiră din carisma capucină, multe dintre ele fiind fondate cu asistența unui frate capucin.

Ordinul Franciscan Secular pentru laici reprezintă o organizație independentă, care cuprinde întreaga gamă franciscană. Frații Minori, Conventuali și Capucini, precum și alți membri ai Familiei franciscane, oferă asistență spirituală Ordinului Franciscan Secular.

Toate aceste grupuri de persoane consacrate și Franciscanii seculari formează împreună marea Familie Franciscană.

Ministrul general al Ordinului Fraților Minori Capucini este fr. Roberto Genuin, un frate capucin italian, care a fost ales pentru această slujire la Capitolul general din anul 2018,  pentru  un mandat de 6 ani.

Situl oficial al Ordinului Fraților Minori Capucini este www.ofmcap.org