Sf. Francisc de AssisiS-a născut în anul 1181/2, fiind primul copil al soților Petru și Pica Bernardone. Petru Bernardone era un mare negustor de stofe și deseori lipsea de acasă, obligat de interesele comerțului său la călătorii îndelungate prin diferite țări. La întoarcerea dintr-o călătorie în Franța, ia cunoștință de nașterea primului său copil, căruia la botez i s-a dat numele de Ioan. Din simpatie față de țara din care tocmai se întorsese, a hotărât să-i schimbe numele în Francisc, cu înțelesul de „francez”, conform unui obicei mai vechi de a se da copilului născut în lipsa tatălui numele țării în care acesta se afla.

Datorită condițiilor din casa parintească, precum și temperamentului său nobil deschis, Francisc ajunge floarea tineretului din Assisi, rege al celor mai fastuoase petreceri și vânători. Tatăl, deși nu vedea cu ochi buni risipa făcută de fiul său, îi permitea asemenea manifestări, cu speranța de a-l face să se atașeze de activitatea comercială. Dar viitorul îl va dezamagi. În timpul unei lupte dintre Assisi și Perugia, Francisc cade prizonier și, timp de un an de zile, împarte cu mai mulți concetățeni viața aspră de prizonierat. La întoarcerea acasă se îmbolnăvește. Recăpătându-și sănătatea simte cum sufletul îi este cuprins de dezgust față de petrecerile și bucuriile de mai înainte și i se pare că va găsi adevărata mulțumire în fapte de vitejie pentru apărarea Locurilor Sfinte.

Cu acest gând se îndreaptă spre Spoleto, dar pe drum aude, parcă, un glas care îl întreabă: „Francisc! ce este mai nobil: să fii în slujba stăpânului, sau în slujba servitorului său?” A înțeles că era glasul lui Cristos, care trăiește în cei săraci și suferinzi. Se reîntoarce la Assisi și începe a se amesteca printre cei săraci, a vizita spitalele, a petrece multe ore în fața unui Crucifix din bisericuța Sf. Damian, aflată în afara orașului Assisi.

Neliniștit de noul fel de viață al fiului sau, Petru Bernardone îl cheamă pe Francisc în fața Episcopului și-i cere să-i înapoieze sumele de bani luate pentru a fi date altor biserici; aici are loc actul despărțirii definitive de viața lumească de până atunci. Sub privirile înmărmurite ale Episcopului și ale celor care-l înconjurau, Francisc se dezbracă de haine, așază pe ele banii și le întinde tatălui său, spunând: „De acum voi putea zice cu adevărat: Tatăl nostru, care ești în ceruri”. Nu a fost un gest teatral, ci ruptura totală de dragostea față de bunurile materiale și logodna solemnă cu „Doamna Sărăcie”. De acum înainte va trăi din munca brațelor sale sau din mila inimilor darnice. În curând, în jurul lui Francisc s-a adunat un grup de doisprezece concetățeni din Assisi, care, urmând sfatul evanghelic și îndemnul lui, au dăruit averile lor săracilor și au îmbrățișat viața de pocăință și sărăcie propusă de el. Pentru aceștia a scris un regulament intitulat: „Regula et vita fratrum minorum”, „Regula și viața fraților minori”, și împreună cu ei s-a dus la Roma pentru a cere aprobarea noului mod de viață din partea Sfântului Părinte. Papa Inocențiu al III-lea a refuzat să aprobe o normă de viață atât de severă, considerând-o peste puterile omenești. Se spune că peste noapte, Inocențiu al III-lea a avut în vis în care biserica din Lateran, „Capul și Mama tuturor bisericilor”, era aproape să se dărâme, când un om mic de statură, îmbrăcat foarte sărăcacios, încins cu o frânghie, a sărit din întuneric și, cu umărul, a sprijinit turnul înclinat și apoi l-a readus la locul său; privind cu atenție, Papa a descoperit trăsăturile feței Sărăcuțului – il Poverello – cu care vorbise în ajun. La următoarea întâlnire cu grupul „penitenților” din Assisi, Papa Inocențiu al III-lea le-a dat aprobarea și binecuvântarea sa pentru noul fel de viață călugărească, și le-a permis să predice întoarcerea la adevărata trăire a Sfintei Evanghelii. Atunci a luat ființa „Ordinul Fraților Minori” sau Ordinul I franciscan. Era în vara anului 1209.

Cuvântul simplu dar înflăcărat al lui Francisc a trezit în multe suflete dorința de a se dărui lui Cristos, spre a-i sluji în totală sărăcie. Între acestea s-a numărat și tânăra Clara care, în ziua de Florii a anului 1212, părăsește castelul părintesc și se retrage lângă bisericuța Sf. Damian unde, în curând, este urmată de alte tinere nobile și generoase. Sub îndrumarea lui Francisc ia ființă al II-lea Ordin franciscan, pentru femei, ordinul călugărițelor Clarise, care se va răspândi foarte repede în întreaga Europă.

Pentru persoanele care nu se simțeau chemate să părăsească viața obișnuită în familie, Francisc întemeiază al III-lea Ordin franciscan, deschis tuturor credincioșilor dornici de o trăire mai intensă a desăvârșirii creștinești. În rândurile acestei a treia familii franciscane vor intra bărbați și femei din toate stările sociale, tineri și bătrâni, oameni învățați, precum și neștiutori de carte, laici și clerici.

Într-una din zile Francisc s-a retras în liniștea muntelui Alvernia, pentru a se pregăti pentru sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. Aici a primit darul sfintelor stigmate, și timp de doi ani, până la moarte, a purtat în trupul său rănile dureroase și glorioase ale lui Isus. Între timp a început să-si piardă vederea.

Pentru câteva luni este dus, la cererea lui, în grădina mănăstirii surorilor clarise; aici compune textul și melodia pentru „Cântecul Fratelui Soare”. Deoarece medicul i-a spus că nu mai are de trăit decât foarte puțin, a adăugat strofa: „Lăudat fii Tu, Domnul meu, de sora noastră, moartea cea trupească, de care nici un om viu nu poate scăpa”. Sora moarte va veni la el în seara zilei de 3 octombrie 1226. Trupul i-a fost așezat în bisericuța Sf. Gheorghe din Assisi, deși în timpul vieții el ceruse ca rămășițele pământești să-i fie aruncate pe așa-numita Colină a Iadului, unde erau îngropați sinucigașii și condamnații. După doi ani, în 1228, Papa Grigore al IX-lea îl va ridica la cinstea altarelor, iar în 1230 osemintele sale vor fi transferate în măreața bazilică în care se află și astăzi, venerate de întreaga creștinătate. În anul 1939 Papa Pius al XII-lea l-a proclamat Patron principal al Italiei, numindu-l „cel mai italian dintre sfinți și cel mai sfânt dintre italieni”. Francisc din Assisi a dovedit, prin viața și operele lui, că adevărata sfințenie alimentează adevărata iubire față de oameni, de țară, de natură, de tot ce-i frumos și bun în lumea creată de Bunul Dumnezeu.