Binecuvântarea fericitului Ieremia
Fericitul Ieremia îi binecuvânta pe cei bolnavi și necăjiți făcând semnul
crucii pe fruntea lor și zicând:
„Puterea lui Dumnezeu, Tatăl,
înțelepciunea lui Dumnezeu, Fiul,
tăria Duhului Sfânt
să te scape de orice rău,
Isus, Maria, Francisc!”
În cei 46 de ani de viață călugărească, fericitul Ieremia a făcut să strălucească, înăuntrul și în afara conventului, carisma supranaturală a iubirii și darurile Duhului Sfânt, astfel încât se formulase următoarea zicală: „Oare poate cineva să ajungă la iubirea fratelui Ieremia?”.
El a trăit în întregime virtuțile și faptele de milostivire trupești și spirituale. Dimensiunea principală a vieții sale a fost milostivirea.
„Dumnezeu este întru totul milostivire, Sfânta Treime este milostivire, Pătimirea lui Cristos și Trupul lui Cristos în Euharistie sunt milostivire, Fecioara Maria, cu mantia presărată de stele, este Maica milostivirii, Biserica este milostivă, umanitatea întreagă este un dar al milostivirii, universul vizibil și invizibil este un act continuu al milostivirii divine”.
El era un neștiutor de carte, dar când vorbea devenea pitoresc, pătrunzător, fără complexe raționale, imediat, motiv pentru care era asaltat de toți și ascultat cu mare plăcere. Îmbătat de milostivire, era un căutat mângâietor al celor împovărați, și știa cu adevărat să mângâie. Deși era căutat de atâția, el însuși îi căuta pe cei suferinzi. Nu făcea deosebire între cei săraci și cei bogați. Vizita casele săracilor și palatele nobililor, apropiindu-se de toți cu aceeași simplitate. Era atras de cel neputincios și de cel suferind și reușea să îi mângâie prin slujirea sa și „prin cuvintele sale simple și spirituale”.
Era mereu pregătit și bucuros. Curăția, simplitatea și iubirea erau izvoarele acelei bucurii care iradia pe chipul său. Avea mereu la el câte ceva de oferit, de dăruit. Ascundea eroismul penitenței și sărăciei sale prin felul său de a fi vesel și plin de umor. Chiar și în convent era ca un pelerin și un străin, deoarece nu avea o cameră a sa, ci petrecea noaptea în chiliile bolnavilor, și era atât de sărac încât „nu avea cu ce să plătească chirie pentru o cameră”, după cum el însuși spunea.
„Fasolele fratelui Ieremia” erau cunoscute de toți. În ele ascundea abstinența sa continuă, fiind cerute de personaje cu autoritate în oraș, din devoțiune față de el. Chiar și frații și bolnavii, când îl vedeau trecând prin infirmerie cu boabele sale de fasole, îi cereau să le dea și lor, iar el le distribuia cu mare plăcere. Iubirea sa era cunoscută până și de „pietrele conventului”. Deoarece „a săvârși iubirea – spunea el – valorează mai mult decât extazul”. Cu toate acestea, el era un neobosit om al rugăciunii și un îndrăgostit de Euharistie, de Crucifix, de Fecioara Maria, pe care, din iubire, o numea „Măicuța noastră”, și care i-a apărut cu pruncul Isus în brațe.
Experiența mariană pe care a trăit-o fratele Ieremia a sporit în el iubirea față de orice formă de suferință, acolo unde vedea splendoarea acelei „coroane”, adică chipul Fiului Mariei. Pentru el săracii erau adevărați domni care trebuiau slujiți. În fața lor trebuiau să fie deschise larg porțile conventului, ba chiar să fie lăsată deschisă și intrarea în grădină. Iubirea sa debordantă a pus la grea încercare schemele vieții conventuale: bucătarii, frații grădinari și cerșetori, ba chiar și unii superiori au făcut plângeri. Dar el, plin de iubire, îi reducea la tăcere prin cuvinte simple, care nu puteau fi contestate: „Iubirea față de cei neputincioși”, deoarece se întâmpla des ca tot ceea ce aduna din cerșit să ajungă în întregime la bolnavii și săracii pe care îi întâlnea pe stradă; sau: „Lăcomia aduce foamete”, deoarece frații grădinari, deranjați de trecerea atâtor săraci prin grădină, o înconjuraseră cu gard viu. El afirma: „celor săraci trebuie să le dăm mereu de pomană ceea ce le place, nu ceea ce nu le place, să le dăm cele mai bune lucruri”.
În interiorul conventului era un neobosit zi și noapte. Era mereu în mișcare, gata de a-i sluji pe cei bolnavi, mai ales pe cei respingători, cu o bucurie și o plăcere incredibilă. Aceștia erau paradisul său, cea mai frumoasă companie a sa. Erau unii bolnavi care emanau mirosuri grele și respingătoare; fratele Ieremia îi slujea cu bucurie și i se părea că, între ei, stă printre flori și trandafiri. Acel miros neplăcut se transforma, așa cum i se întâmplase și lui Francisc cu amărăciunea leproșilor, în dulceață a inimii și a trupului.
„Nu îi era rușine – scrie Francesco Saverio Toppi – să cerșească de la măcelari carne pentru bolnavi, să adune haine pentru cei care nu aveau cu ce să se acopere, să îi apăre pe servitorii maltratați de către patronii lor, să se intereseze în a le găsi un loc cinstit de muncă celor care nu aveau, să adune zestre fetelor orfane ca să se poată căsători cu bine, să meargă în închisori pentru a-i vizita pe deținuți, și făcea tot posibilul pentru a stinge dușmăniile și pentru a împăca inimile cuprinse de ură… Era o imagine vie și activă a milostivirii Domnului”.
Îi ajuta și pe ceilalți frați la muncile casnice, pentru a-i scuti de oboseală, fiind mereu gata să le spele picioarele cu ierburi frumos mirositoare, să le ia din mână mătura, să spele albiturile și hainele lor. În convent se spunea că fratele Ieremia era mâna dreaptă a fiecărui frate. Să îi slujească pe toți fără să fie slujit niciodată: aceasta era ambiția sa. Din acest motiv putea întotdeauna să înalțe cu sinceritate această rugăciune: „Doamne, îți mulțumesc pentru că am slujit mereu și nu am fost slujit niciodată, am fost mereu supus și nu am comandat niciodată!”.
O imagine impunătoare este aceea a iubirii materne. El slujea așa cum îi slujește o mamă pe fiii săi. De aceea, la moartea sa, bolnavii și ceilalți frați au plâns îndelung, ca și cum și-ar fi jelit mama: „Noi l-am plâns de multe ori, ca și cum am fi plâns pentru mama noastră!”. A murit ca victimă a carității și a ascultării, în urma unei vizite făcute unui bolnav la Torre del Greco.
Carisma adevăratului „frate laic” capucin strălucește ca o lumină de maximă lipmezime în această mărturie. Din acest motiv, depozițiile procesuale mai frecvente și mai semnificative provin de la frați laici care, în timpul proceselor informative și apostolice, au povestit de mai multe ori, cu multă simplitate, amintirile lor, care se citesc la fel și astăzi și aduc mângâiere vieții capucine, inspirând-o până la cele mai înalte culmi, după ce papa Ioan al XXIII-lea, la 18 decembrie 1959, i-a proclamat eroicitatea virtuților umilului frate Ieremia, iar fericitul papă Ioan Paul al II-lea, la 30 octombrie 1983, l-a ridicat la cinstea altarelor, oferindu-i titlul de fericit.