Onești: Triduumul de pregătire pentru sărbătorirea hramului sanctuarului „Fericitul Ieremia”
La 5 mai 2012, a început triduumul de pregătire pentru sărbătorirea hramului sanctuarului „Fericitul Ieremia” din Onești. Tema generală a triduumului a fost: „Capucinii, frați ai poporului”, iar tema primei zile a fost „Spiritualitatea capucină”. A doua zi din triduum a avut tema: „Capucinii în lume și în Biserică: prezența și operele”, iar tema celei de-a treia zi a fost „Actualitatea carismei și ministerul capucinilor”. Predicatorul acestor trei zile a fost pr. Mihai-Ianoș Benchea, OFMCap., maestru de novici.
Pr. Ubaldo Oliviero, O.F.M. Cap.
* * *
Triduum Fericitul Ieremia – 5 mai 2012
– Spiritualitatea capucină –
Cristos a înviat!
Dragi frați și surori, începem în această seară, așa numitul Triduum pentru Solemnitatea Fericitului Ieremia. Am auzit poate de multe ori vorbindu-se despre Fericitul Ieremia, sau despre Frații Capucini. Putem știi multe despre ei dar totuși să nu-i cunoaștem îndeajuns.
Acum câteva momente am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. Acest cuvânt pe care fericitul Ieremia l-a trăit în fiecare zi. În pasajul evanghelic de astăzi, Isus ne învață adevărata identitate care este între el și Tatăl. Cine îl cunoaște pe Cristos, îl cunoaște pe Tatăl. Cine îl vede pe Cristos, îl vede pe Tatăl. Cine ascultă de Cristos ascultă de Tatăl. Cine crede în Cristos crede în Tatăl. Este o cunoaștere nu doar spirituală, ci și istorică pentru că Isus a venit în trup, a trăit printre noi, s-a dăruit pentru noi. Dumnezeu nu are trup. Este spirit pur. Dar văzându-l pe Cristos îl vedem pe Tatăl. Când îl primim pe Cristos în Sfânta Euharistie, îl primim și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt. Isus spune: „Eu și Tatăl una suntem”. Sunt una în acțiune, însă sunt două Persoane, unul este Tatăl și altul este Fiul. Lui Filip îi vine greu să înțeleagă discursul lui Isus. Vrea să-l vadă pe Tatăl în mod fizic. Isus îi spune că el este revelarea Tatălui. Isus ascultă mereu de Tatăl. Este într-o legătură continuă cu Tatăl. Are aceeași lucrare cu Tatăl.
Dragi frați și surori, această unitate pe care o trăiește Isus cu Tatăl, suntem chemați și noi s-o trăim cu Dumnezeu și între noi. Darul cel mai frumos pe care Dumnezeu l-a pus în inima noastră este iubirea, iar prin acest dar noi putem trăi uniți, în comuniune, pentru că suntem discipolii lui Isus. Fiecare botezat este discipolul lui Isus. Aceste zile pline de har pe care le trăim împreună, în fața lui Dumnezeu, ne invită să privim la o persoană care a știut să trăiască porunca iubirii lui Isus. Să privim la grupul din care a făcut parte, la Ordinul Fraților Minori Capucini și să vedem foarte pe scurt de unde vin și care este idealul și viața lor.
Ca și temă pentru aceste trei zile este: „Capucinii, frați ai poporului”. În această seară pentru câteva momente, ne vom opri și vom vedea care este spiritualitatea capucină. Înainte de aceasta să vedem un mic istoric.
Ordinul Fraților Minori Capucini s-a născut acum aproximativ 500 de ani. După 300 de ani de la moartea sfântului Francisc. Un frate franciscan observant pe nume Matteo da Bascio, s-a convins că stilul de viață pe care îl duceau franciscanii din timpul său nu era acela pe care l-a voit Francisc. El dorea să se întoarcă la stilul de viață originar, trăit în singurătate și pocăință, așa cum era practicat de fondatorul Ordinului. Matteo și primii săi tovarăși sunt nevoiți să se ascundă de autoritățile Bisericii, pentru că fiind în tipul reformei luterane, orice tentativă de reînnoire nu era văzută cu ochi buni. După mai multe încercări papa Clement al VII-lea, la 3 iulie 1528, cu documentul „Religionis zelus”, a aprobat Ordinul Fraților Minori Capucini care și-a propus de la început să păstreze și să transmită viitoarelor generații patrimoniul spiritual al Fondatorului, sfântul Francisc, cu fidelitate, simplitate și puritate, după Regulă și Testament, după magisteriul Bisericii.
Putem exprima rădăcina spiritualității capucine în câteva cuvinte; este prima frază din Regula Fraților Minori: „Regula și viața Fraților Minori este aceasta: observarea sfintei Evanghelii a Domnului nostru Isus Cristos trăind în ascultare, fără nimic propriu și în castitate” (Rb I).
În continuare voi face referire la două puncte, care sunt rădăcina spiritualității capucine. Așadar, observarea Regulii, este pe primul punct în spiritualitatea capucină pentru că este oglinda perfecțiunii evanghelice, împreună cu Testamentul sfântului Francisc și al doilea punct îl reprezintă Constituțiile. Frații Capucini sunt chemați la contemplație dar și la viață activă. Sfântul Francisc după ce s-a convertit, nu era sigur la ce stil de viață îl chema Domnul. De aceea, i-a cerut fratelui Silvestru și sfintei Clara să se roage, iar apoi să-i dea un răspuns. După câteva zile răspunsul a fost același, de la ambii: să trăiești în contemplație, iar ceea ce primești în rugăciune să le predici oamenilor. Francisc nu a fost chemat la o viață de pustnic, ci după voia Domnului dă naștere unei fraternități care trăiește și astăzi. Viața fratelui capucin este de a se conforma cu sfânta Evanghelie. Să trăiască misterul crucii lui Cristos cu ochii ațintiți la înviere. Un exemplu grăitor în acest sens, al zilelor noastre este Padre Pio, care a murit în anul 1968, un frate capucin, care a purtat în trupul său timp de 50 de ani, stigmatele lui Isus. Când lumea îl lăuda și îl aprecia pentru ceea ce este, el spunea cu umilință: „nu sunt decât un preot care se roagă”; apoi îl avem în fața noastră pe fratele Ieremia, care a căutat în viața zilnică să întrupeze evanghelia, slujindu-i pe săraci și bolnavi după exemplul lui Isus. Așadar, fratele capucin, nu doar citește evanghelia, ci o trăiește. A trăi evanghelia, înseamnă că zilnic, în faptele tale răsună vocea lui Isus, tăcerea lui Isus, ascultarea lui Isus față de Tatăl, așa cum am ascultat și în evanghelia de astăzi. Sfântul Francisc, într-o scrisoare către sfânta Clara, spunea: „Nu te încrede în oameni: trebuie să moară. Nu te sprijini de copaci: trebuie să se usuce. Nu te sprijini de ziduri: trebuie să cadă. Sprijină-te de Dumnezeu, numai de Dumnezeu. el rămâne întotdeauna”.
Fratele capucin este chemat să trăiască umilința lui Isus. În acest sens, spune o povestioară, că era odată un călugăr sihastru expert în a-i exorciza pe cei posedați și în a-i alunga pe diavoli. Acesta întrebă pe unul din diavoli, de ce anume le era frică cel mai tare. De post? Nu, răspunse diavolul. Și noi postim. De privegheri? Nu. Tu știi că noi nu dormim și suntem foarte activi. De viața în deșert? Nu. Și noi frecventăm deșerturile. De care virtute, atunci, vă temeți cel mai mult? De virtutea umilinței. Noi nu suportăm umilința.
Dragi frați și surori, umilința ne apropie de Dumnezeu și de oameni. Umilința ne ajută să iubim cu adevărat. Umilința face parte din viața fratelui capucin. Ieremia ne este un exemplu grăitor în acest sens. El a trăit la începuturile Ordinului Fraților Minori Capucini. Ieremia, cu multă umilință și în fiecare zi i-a slujit pe bolnavi și pe săraci.
Al doilea punct care ne vorbește foarte bine de spiritualitatea capucină sunt Constituțiile, care ne ajută să înțelegem Regula și Evanghelia.
Acum voi amini câteva fraze din Constituțiile Fraților Minor Capucini ca să vedem mai bine reflecția lor. „Noi, fii sfântului Francisc, să ne angajăm în a progresa mereu mai mult în cunoașterea evangheliei. În toate circumstanțele vieții să urmăm evanghelia ca o lege supremă, să citim cu stăruință cuvintele care salvează și asemenea sfintei Fecioare Maria, să le medităm păstrându-le în inimă” (Const 1,5-6). „Înflăcărați de iubirea lui Cristos, să-l contemplăm în înjosirea întrupării și a crucii pentru a fi mai asemănători lui; și celebrând Euharistia în bucurie fraternă, să participăm la misterul pascal pentru a pregusta slava învierii” (Const 2,2). „Să observăm cu inimă generoasă sfaturile evanghelice” (Const 2,3). „Să ne străduim a da prioritate vieții de rugăciune, să cultivăm sărăcia radicală, să oferim exemplul unei vieți de austeritate veselă în pocăințe … și în timp ce menținem între noi un raport familiar ca frați, să ne împărtășim cu bucurie viața cu săracii, cu cei slabi și bolnavi și să păzim particularitatea noastră de frați ai poporului. Să dăm impuls unei activități apostolice dinamice și cu o varietate de forme, în primul rând cu evanghelizarea, păstrând mereu spiritul de slujire” (Const 4,3-5). Am dorit să redau câteva puncte care arată simplitatea vieții evanghelice, voită și trăită de sfântul Francisc, fondatorul nostru.
Așadar, am observat că primatul în viața fratelui capucin îl are rugăciunea, conformarea cât mai perfectă cu Isus răstignit și înviat. Apoi, spiritul de slujire, atât în fraternitate cât și în mijlocul oamenilor, mereu în ascultare caritativă față de Dumnezeu și de superiori.
Iubiți frați și surori, să învățăm și noi din această spiritualitate și să căutăm în viața zilnică să-l iubim pe Dumnezeu și să arătăm o dragoste deosebită pentru aproapele nostru.
Cristos a înviat!
*
Triduum Fericitul Ieremia 6 mai 2012
Capucinii în lume și în Biserică: prezența și operele
Cristos a înviat!
Dragi frați și surori, ieri în prima zi din Triduum pentru sărbătoarea Fericitului Ieremia, am ascultat Cuvântul Domnului care ne chema să-l vedem pe Tatăl în Isus Cristos. Tematică a reprezentat-o spiritualitatea capucină.
Acum să ne ațintim puțin privirea spre evanghelia pe care tocmai am proclamat-o. La sfârșitul pasajului evanghelic găsim această frază: „Prin aceasta este preamărit Tatăl meu: să aduceți rod îmbelșugat și să vă dovediți ucenicii mei” (In 15,8). Dumnezeu așteaptă de la noi un rod. În aceasta este gloria sa: rodul pe care noi putem și trebuie să-l aducem. Sfântul Irineu din Lyon spune cu alte cuvinte: „Mărirea lui Dumnezeu este omul care trăiește”. Conceptul este același: un om trăiește în mod adevărat atunci când aduce roade.
Încă suntem în acest timp sfânt al Paștelui, care este prin excelență un timp al vieții, pentru că Isus a învins moartea și ne-a dăruit viața cea nouă pentru totdeauna, acea viață care nu mai moare niciodată. Porțile vieții, acum sunt deschise tuturor. Isus a murit și a înviat pentru aceasta: să facă din noi un popor care trăiește, pentru că aceasta este gloria lui Dumnezeu. Noi suntem liberi să alegem. Așa cum spune Moise în Cartea Deuteronomului: poți alege viața sau moartea, poți alege să trăiești sau să mori. Putem alege să fim aproape de Isus sau să fim departe. Putem asculta Cuvântul său și să rămânem indiferenți, sau să ne implicăm și să trăim iubirea sa. Tatăl este viticultorul, Isus este vița, iar noi suntem mlădițele. Aceasta este valabil nu doar pentru persoane consacrate, ci suntem chemați să rămânem legați de viță, toți cei care am fost botezați.
Care este rodul? Ne vine în ajutor sfântul Ioan, nu numai în lectura a doua pe care am ascultat-o ci în toată învățătura sa: rodul este iubirea. O iubire concretă și vizibilă, nu construită pe discursuri deșarte, care conțin vorbe goale, ci dovedită prin fapte. Faptele sunt cele care vor garanta că suntem mlădițe pline de sevă, că suntem legați de viță, de Isus Cristos. Dumnezeul nostru este concret, iar Paștele pe care îl celebrăm ne arată aceasta în mod evident: Isus ne-a iubit nu doar prin cuvinte, ci în modul cel mai concret pe care ni-l putem imagina, dându-și viața pentru noi din iubire. Și noi suntem chemați să ne oferim viața din iubire pentru ceilalți.
Dar cum să aducem roade? Tot sfântul Ioan ne vine în ajutor: „Cine rămâne în mine și eu în el, acela aduce roade multe” (In 15,5). Într-o zi o bătrână merge la grădina zoologică împreună cu nepoțelul ei. Acolo văd împreună doi lupi care se băteau. Mergând mai departe se așează pe bancă și îi spune nepotului său că și în noi se află doi lupi care se luptă. Unul este rău: se înfurie, invidiază, lăcomește, este arogant, gelos, orgolios, își plânge de milă, se simte inferior, e plin de mânie…Celalalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune și credință, recunoscător… Nepotul se gândi pentru o clipa apoi întrebă: „și cine va câștiga această bătălie?”. Bătrâna i-a răspuns simplu: „Cel pe care îl hrănim”.
Dragi frați și surori, ca să aducem roade este nevoie de credință, pentru că aceasta înseamnă „a rămâne”: a rămâne într-o adeziune sinceră și profundă, ancorați de persoana lui Isus. A rămâne ancorați în Isus înseamnă să facem din evanghelie o „regulă de viață” așa cum prescria sfântul Francisc confraților săi la începutul Regulii.
În această a doua seară din Triduum, după ce am reflectat puțin asupra Cuvântului Domnului, ne vom opri în meditația noastră asupra prezenței Capucinilor în lume și în Biserică și asupra operelor lor. Frații Capucini încă de la începutul existenței lor și-au legat viața de Vița adevărată care este Cristos, iar Tatăl a udat această vie și a adus rod îmbelșugat în Biserică și în lume. Începând din secolul al XVI-lea, când s-a născut Ordinul și până în zilele noastre, vom găsi mulți frați sfinți care au fost ridicați și la cinstea altarelor, pe cei mai mulți îi sărbătorim chiar în această lună. Putem să amintim pe Felix de Cantalice, primul sfânt capucin, care timp de 40 de ani a fost cerșetor și un iluminat consilier, prieten cu mai mulți sfinți. În simplitatea vieții sale, a fost mereu alături de săraci și de frații săi. El nu știa să citească. La sfânta Liturghie ținea în mână trei culori: la început până la ofertoriu ținea în mână culoarea neagră pentru a se gândi la păcatele sale, apoi de la prefacere, culoarea roșie pentru a-și aminti de Sângele lui Isus vărsat pentru noi, iar după ce se împărtășea privea culoarea albă, pentru că Isus îi spălase sufletul. Un alt sfânt este Serafim din Montegranaro. El a fost portar, bucătar și cerșetor. Sfântul Iosif din Leonesa: el a fost predicator promotor al operelor sociale, misionar în Turcia unde a fost chiar și torturat de sultanul turc. Sfântul Laurențiu din Brindisi: el a fost teolog, predicator, poliglot (știa 9 limbi străine, printre acestea 4 erau antice), a fost ministru general, în misiuni de diplomație din partea Bisericii și chiar capelan militar. În urma predicilor sale s-au convertit mulți păgâni, precum și mulți evrei. În această perioadă, la începutul secolului al XVII-lea, a trăit și Fericitul Ieremia Valahul pe care îl avem aici în fața noastră. Bucătar, grădinar și un eroic infirmier timp de 40 de ani. Benedict din Urbino, un predicator plin de zel și un mare penitent. Acum 42 de ani, a murit Padre Pio, un frate capucin de care cred că am auzit cu toții.
Printre multe alte activități care caracterizează apostolatul, viața și operele Fraților Capucini, se numără și ministerul predicării, care ocupă un loc central. Caracterul specific al predicării capucine era în mod esențial evanghelic, atât prin metodă cât și prin conținut. Predicarea capucinilor era itinerantă, adică organizau misiuni populare, care țineau câteva zile, în care chemau lumea la pocăință și convertire. Inspirația principală era Cuvântul lui Dumnezeu, prin care educau poporul și împrospătau pietatea religioasă și practica creștină. Succesul predicării capucine a fost foarte mare. Din urmă cu mai mulți ani până în zilele noastre, predicatorul Papei este un frate capucin; numele actualului predicator este Raniero Cantalamessa.
Un alt aspect care a caracterizat viața Fraților Capucini este asistența caritativă. Viața primilor capucini era îndreptată către cei bolnavi și de asemenea, solidaritatea față de cei săraci. Isus a fost mereu alături de bolnavi și le-a dăruit bucuria vindecării. Mai târziu sfântul Francisc i-a slujit și s-a îngrijit de leproși. Înainte de convertire nu-i suporta, dar Cristos l-a transformat. Frații Capucini, întorcându-se la stilul de viață primitiv al Ordinului, s-au apropiat de cei bolnavi și când era vreo epidemie erau prezenți acolo chiar cu riscul să se infesteze și să moară și ei, așa cum de multe ori s-a și întâmplat.
Un al punct în viața Fraților Capucini sunt misiunile. Deși inițial doreau să trăiască mai retrași, se deschid misiunilor pentru că era prevăzut în Regula la capitolul al XII-lea. Sunt frați care merg printre musulmani. Unii mor martiri. Alții întreprind activități printre calviniști pentru a-i readuce la credința catolică. Cu aceste misiuni, Ordinul Fraților Minori Capucini ajunge în toată lumea. Ei au ajuns și la noi în România, mai ales că Fericitul Ieremia este român, iar anul acesta ei împlinesc 20 de ani de prezență.
Mai sunt multe alte activități pe care frații le-au deprins în decursul secolelor. Frații Capucini au adus roade pentru împărăția cerurilor așa cum ne spune evanghelia de astăzi. Să ne angajăm și noi în fiecare zi să-i slujim Domnului prin iubire, pentru ca să aducem roade așa cum dorește Isus.
Cristos a înviat!
*
Triduum: Fericitul Ieremia – 7 mai 2012
Actualitatea carismei și ministerul Capucinilor
Cristos a înviat!
Dragi frați și surori, ieri am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu care ne chema să rămânem legați de viță, de a fi înrădăcinați în Cristos. Astăzi, ne cheamă să păzim cuvântul său. El leagă iubirea de ascultare. Iubirea și ascultarea sunt precum un copac cu roadele sale. Iubirea se aseamănă cu un copac iar ascultarea cu roadele sale. Adevărata iubire produce întotdeauna rodul ascultării. Dacă iubirea scade și ascultarea scade. Dacă iubirea este puternică și ascultarea este puternică. Isus în iubirea sa cea mare a cules crucea și prin ea a arătat imensa milostivire a Tatălui. Când iubirea slăbește nu mai suntem în stare să suportăm nici cele mai mici neplăceri ale vieții. Fără iubire suntem nerăbdători și străini. Când iubirea nu domnește în inimă, atunci apar murmurările împotriva confraților. Chiar și lucrurile sfinte devin o mare povară pentru cel care este lipsit de iubire. Întâlnim pe zi ce trece mai puțină iertare, mai puțină milă, compasiune. Mai mult decât atât, parcă nu mai reușim să vedem în ceilalți chipul și asemănarea Creatorului. De ce trăim această cădere înfricoșătoare? De ce nu iubim în mod adevărat? Pentru că ne-am îndepărtat de unicul izvor din care curge adevărata iubire, care este Cristos Domnul. Pentru a ajunge la adevărata iubire este nevoie de răbdare.
Așa se face că într-o zi patru ucenici au vrut să se întreacă. Zis și făcut. S-au așezat toți într-o încăpere și au decis ca, timp de trei zile, nici unul să nu spună o vorbă, ca astfel să-și încerce răbdarea și puterea de concentrare. Dar, spre seară, când a început sa se întunece, unul nu s-a mai putut abține si a zis:
– Să aprindă cineva lumina!
– Ce faci, nu trebuia sa tăcem? – l-a întrebat nedumerit al doilea.
– Proștilor, de ce ați vorbit? – se repezi al treilea să-i dojenească.
– Ehe, doar eu am tăcut! – se laudă cu îngâmfare cel de-al patrulea.
Fiecare ucenic a căzut pradă câte unei ispite: graba, neîncrederea, mânia și mândria – cele patru ispite care îi încearcă pe oameni în tot ceasul. De aceea, răbdarea este cel mai bun tovarăș de drum în viața, fie că muncești, că înveți sau că te rogi. „Unde este răbdare, este și iubire”.
Ce să facem noi ca să știm dacă îl iubim pe Cristos? Regula sau măsura adevăratei noastre iubiri față de el, este păzirea poruncilor sale, ascultarea vocii sale. Un proverb chinezesc spune că: „Omului îi trebuie aproximativ doi ani să învețe să vorbească, și o viață întreagă pentru a învăța să asculte”. Cine îl iubește pe Isus, îl ascultă.
Acum după ce am meditat Cuvântul lui Dumnezeu, să ne oprim pentru câteva momente asupra temei din această seară: „Actualitatea carismei și ministerul Capucinilor”.
În zilele noastre se organizează la nivel mondial mai multe întâlniri în care frații caută să aprindă flacăra carismei sau al specificului capucin: cum să ascultăm și cum să punem în practică evanghelia în zilele noastre.
Un aspect asupra căruia doresc să mă opresc puțin este cel legat de sacramentul Reconcilierii sau al Spovezii. Această sensibilitate a stat mereu la inima Fraților Capucini. În toate locurile pe unde sunt și trăiesc frații, și la noi în România, aceștia sunt chemați și sunt disponibili pentru Spovezi. Printre mulți frați care s-au dedicat acestei misiuni, doresc să amintesc doi frați care au fost ridicați și la cinstea altarelor.
Primul este sfântul Padre Pio. El era mereu prezent la scaunul de Spovadă, unde îi aștepta pe penitenți și le oferea iertarea lui Dumnezeu. Îi primea pe penitenți așa cum l-a învățat Domnul, îi studia și îi îndrepta pe căi drepte, încredințându-i harului ți împăcându-i cu Dumnezeu. Padre Pio era sever cu penitenții superficiali, care nu erau sinceri și ipocriți; aceasta pentru a-i conduce la Dumnezeu. Penitenții vedeau în el delicatețea lui Dumnezeu. Credincioșii ieșind de la Spovadă căutau un loc pe lângă altare pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru darul primit. Padre Pio fiind un mare confesor, în același timp avea o umilință foarte mare. Era disponibil oricând era vorba de ascultare.
Cel de-al doilea este sfântul Leopold Mandic, apostolul milostivirii lui Dumnezeu. El a întrupat în viața sa parabola Tatălui milostiv care îl așteaptă pe fiul risipitor. În cămăruța sa de spovadă în conventul capucin din Padova, a spovedit pentru treizeci de ani, de la 10 la 15 ore pe zi. El mereu se considera un nimic. Știa să citească în inimile oamenilor. Așa se face că într-o zi a venit un domn îndemnat mai mult de prieteni și s-a pus la coadă. Își spunea că după ce se spovedesc toți el va pleca pe furiș. Nici nu s-a așezat bine, că din confesional iese părintele Leopold și merge direct la el spunându-i: „domnule veniți mai întâi dumneavoastră, știți de când vă aștept, veniți”. Acest sfânt s-a dedicat în mod eroic să spovedească. Întotdeauna era prezent la confesional.
Carisma capucină este caracterizată de viața trăită în fraternitate și de activități. În contextul fraternității se dezvoltă formarea fraților. De asemenea, se dezvoltă slujirea în societate și în Biserică.
Multe fraternități se implică în educație. Aici la Onești este seminarul și liceul. Apoi sunt mulți frați care se implică în studiile teologice și filosofice. Se caută colaborarea pastorală cu Biserica locală: frații merg în diferite parohii pentru activități pastorale, cu tinerii, copiii, cu familiile etc. De asemenea, apropierea de cei săraci este un punct forte. Acestea sunt câteva aspecte grăitoare ale carismei capucine.
În secolul al XVII-lea, când Ordinul era încă la început, s-au dezvoltat plecările în misiune. Plecările în misiune sunt încă actuale. Sunt mulți frați care își dedică întreaga viață vestirii evangheliei în diferite colțuri ale lumii.
Dar care sunt valorile identității sau ale carismei capucine?
În primul rând sunt modele constitutive ale oricărei vieți creștine: Isus din Nazaret, calea către Tatăl în Duhul Sfânt; Biserica, sacrament de comuniune; Maria mama lui Dumnezeu și fecioara făcută Biserică, mama și sora noastră. Apoi, modele de inspirație pentru carisma noastră sunt: Francisc și Clara din Assisi, sfinții franciscani și capucini. Ei caracterizează drumul nostru cu Cristos și cu lumea și se propun ca povestire pedagogică a spiritualității noastre.
A trăi sărăcia este un aspect al minorității capucine și ne invită să trăim cu săracii împărtășind așteptări și speranțe.
Capucinul se caracterizează printr-un stil de simplitate evanghelică, trăită în austeritate veselă cu un gust esențial de transparență fraternă.
Ca și pelerini în această lume, trăim experiența unei vieți itinerante ca un exod continuu, nu aparținem pământului, ci suntem fii ai cerului.
Dragi frați și surori, acestea sunt câteva aspecte care caracterizează carisma Fraților Capucini.
Și astăzi sunt mulți tineri care caută să-l urmeze pe Cristos după exemplul sfântului Francisc, oferindu-și viața lor pentru binele celorlalți. Acest fapt este un semn că această carismă, începută de Duhul Sfânt prin Francisc, trăiește și astăzi.
Să urmăm și noi în viața de fiecare zi, viața de slujire: la locul de muncă, la scoală, în familie. Cel care slujește se aseamănă cu Isus Cristos. El a spălat picioarele ucenicilor și ne-a dat și nouă exemplu să facem la fel. Cel care slujește și trăiește în umilință este mai aproape de semenii săi; iar această apropiere îi dăruiește împlinirea și fericirea vieții.
Cristos a înviat!
Pr. Mihai-Ianoș Benchea, O.F.M. Cap.
