O viață dedicată pentru unitatea Bisericii

O viață dedicată pentru unitatea Bisericii
– la 40 de zile de la plecarea în casa Tatălui a pr. Mario Querini –

Poate suna prea îndrăzneț titlul acestui articol, însă cunoscându-l îndeaproape pe pr. Mario Querini, pot să afirm cu toată convingerea că rar am întâlnit un om dedicat cu toată ființa sa unei cauze, unitatea Bisericii, în care credea cu atâta tărie. 

Pr. Mario a văzut lumina zilei la Roma pe 7 februarie 1933, a îmbrăcat haina fraților capucini în anul 1955, și a fost hirotonit preot la Viterbo în 1960. 

Providența a făcut ca el să-și desăvârșească formarea spirituală, teologică și pastorală într-o perioadă când Biserica Catolică, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a trecut prin mari transformări. Erau anii care au pregătit și însoțit celebrarea Conciliului Vatican II (1962-1965), dar și perioada postconciliară dedicată receptării documentelor elaborate. Acest climat de reînnoire eclezială a favorizat și schimbarea de atitudinea a Bisericii Catolice față de celelalte comunități creștine, lucru care s-a confirmat mai ales în decretul despre ecumenism Unitatis Redintegratio dar și prin gesturi pline de semnificație ecumenică: invitarea reprezentanților celorlalte comunități creștine ca observatori la lucrările Conciliului, întâlnirea reconciliatoare de la Ierusalim dintre episcopul Romei, papa Paul al V-lea, cu patriarhul ecumenic al Constantinopolului Athenagora I, etc.      

Contemporan fiind cu toate aceste evenimente, pr. Mario, tânăr frate capucin dornic de cunoaștere, s-a angajat intens în studiu, lucru are i-a fost susținere prețioasă în diferitele activități pastorale desfășurate: paroh, profesor, îndrumător spiritual, capelan la spital. A fost numit membru al Comisiei Ecumenice a Diecezei de Roma, angajare care a dus la înființarea unui grup ecumenic. După această experiență, treptat pasiunea pentru unitatea Bisericii devine parte importantă a vieții sale, fapt ce l-a „împins” să ceară superiorilor săi, în vara anului 1991, să devină misionar în România, țară unde comunitatea creștin-ortodoxă este majoritară.         

Orașul Onești a fost locul unde pr. Mario a primit ospitalitate încă de la început, prin bunăvoința parohului comunității romano-catolice, pr. Eduard Sechel. Fiind un preot cultivat și cu minte deschisă, el i-a oferit pe lângă o casă primitoare, multă înțelegere și sprijin în aventura ecumenică ce dorea să o întreprindă. Ulterior activitatea ecumenică a pr. Mario la Onești s-a intersectat cu prezența a doi frați capucini napolitani, pr. Ubaldo Oliviero și pr. Vittorio Clemente, care în 1992 au adus în România carisma și spiritualitate capucină, una dintre ramurile marii familii franciscane, în care a trăit și s-a sfințit confratele nostru român, Fericitul Ieremia (1556-1625).   

Întâlnirea pr. Mario cu cei doi confrați capucini din Napoli a dus la formarea primei comunități de frați capucini în România. Spiritualitatea franciscană și pasiunea pentru ecumenism și-au dat mâna și au semnat încă de la început prezența capucină în România. Doar astfel se explică și faptul că pr. Mario a fost cel care a „îndrăznit” să propună cu claritate și insistență Bisericii locale problema ecumenică, atât de congenitală spiritualității Fericitului Ieremia, după cum au remarcat și cei doi papi, Ioan al XXIII-lea și Ioan-Paul al II-lea în mesajele adresate poporului român și Bisericii Universale cu ocazia proclamării acestuia ca Venerabil (18 decembrie 1959) și, respectiv, Fericit (30 octombrie 1983).        

Din dorința de a oferi un spațiu adecvat întâlnirilor ecumenice, pr. Mario cu binecuvântarea mons. Petru Gherghel, episcop de Iași, și cu ajutorul economic al fraților capucini din Roma a reușit ca în toamna lui 1994 să finalizeze construirea Centrului de spiritualitate franciscano-capucină și activitate ecumenică „Domus Mariae”.        

Pentru a reliefa activitatea propriu zisă a Centrului, am să redau în continuare o mărturie a pr. Mario publicată în urmă cu câțiva ani pe situl nostru:

”… au început să vină grupuri de tineri, din Cluj-Napoca și Bacău, în special pentru întâlniri de Exerciții Spirituale. Erau compuse predominat din catolici, dar și din ortodocși, în mare parte prieteni și colegi de școală ai acestora sau legați de ei prin alte cunoștințe. Astfel, cu acești tineri, s-a început conturarea modului în care trebuiau să se desfășoare aceste întâlniri.   

Venind la Casa Ecumenică, dotată cu săli de conferință, bibliotecă, capelă, și având și un parc mare afară, tinerii puteau să discute și să se confrunte în mod liber. Dar imediat s-a simțit exigența de a oferi tuturor prezentarea situației ecumenice în Europa, în urma căderii comunismului, și cum s-a deschis Biserica Catolică spre dialog și față de drumul ecumenic, recunoscându-și și greșelile de-a lungul secolelor.        

În această muncă ne-au fost de mare ajutor documentele conciliare, în special „Unitatis Redintegratio”, enciclica „Ut unum sint” și Directoriul Ecumenic. Dar și Teza mea de doctorat: „Fundamente Teologice și perspective ecumenice de comuniune în gândirea teologilor ortodocși români”, susținută și publicată la Universitatea Pontificală Antonianum din Roma, m-a ajuta mult în acest sens, mai ales pentru că era vorba despre autori ortodocși români.       

Ajutat și de alți preoți catolici, am reușit să găsesc și preoți ortodocși, din Onești, Bacău, Roman, care să țină conferințe și să deschidă apoi discuții în grupuri mici cu tinerii. Mai târziu, așa cum am văzut în Italia, la mai multe întâlniri ecumenice de mai multe zile, de exemplu la La Mendola (Trento), am considerat necesar să ofer, în Capela Casei, și Celebrări Euharistice în ambele rituri, clarificând, atât cât era posibil, că, deși participând toți la Celebrări, fiecare se putea împărtăși doar la Liturghia Confesiunii de care aparținea.

În același timp, multe persoane adulte doreau să participe la aceste întâlniri periodice, de trei zile, până când, prin anul 2000, s-au impus în fața tinerilor, poate și datorită faptului că tinerii au început să meargă în căutarea unui loc de muncă în străinătate. Așadar, existând multe teme care trebuiau prezentate în discuții și fiind foarte importantă rugăciunea, de zece ani întâlnirile sunt lunare, trei zile iarna și patru vara, deoarece includem și o vizită la o mănăstire ortodoxă sau la un alt obiectiv legat de ecumenism.   

… În acești peste 20 ani de Întâlniri Ecumenice, la care participă și frații capucini din localitate, ne-au vizitat și mai mulți episcopi, printre care mons. Petru Gherghel, episcop de Iași, mons. Aurel Percă, Nunțiul Apostolic, mons. Jean-Claude Périsset și episcopul ortodox din Roman, PS Ioachim Băcăuanul.      

Activitățile ecumenice desfășurate la Onești și participarea la diferite întâlniri ecumenice, precum Graz și Sibiu, m-au ajutat să fiu respectuos față de Biserica-soră Ortodoxă și, de fapt, nu au existat niciodată neînțelegeri sau suspiciuni de prozelitism sau sincretism în privința activităților noastre”.      

Cât mă privește am rămas profund edificat de atitudinea pr. Mario care, întrebat fiind cu privire la lipsa de reciprocitate și sensibilitate în angajarea ecumenică a celorlalți creștini non catolici, a răspuns că nu trebuie să pretindem și să așteptăm reciprocitate atunci când credem cu tărie într-o valoare exprimată atât de evident în Evanghelie, chiar de Isus: ”ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis”. (In 17,21)          

Legat tocmai de acest aspect devenise o normalitate pentru pr. Mario ca în fiecare duminică, după celebrarea Sfintei Liturghii în biserica catolică, să meargă într-una din bisericile ortodoxe din orașul Onești, unde era cunoscut și respectat de preoți, pentru a participa prin rugăciune la celebrarea Sfintei Liturghii, cultivând mereu speranța că într-o zi vom celebra împreună Sfânta Jertfă la același altar și ne vom împărtășii din aceeași Euharistie.    

Înaintarea în vârstă și agravarea problemelor de sănătate ale  pr. Mario au făcut necesar ca în vara anului 2014 să se întoarcă în Italia, unde a fost trimis în Infirmeria provincială din Roma. Acolo el a continuat să se roage și să ofere suferința sa pentru unitatea Bisericii. Am avut ocazia să-l vizitez de multe ori, și mereu arăta un interes viu privitor la activitățile ecumenice, în particular din România, și din Biserică în general.    

În seara zilei de 20 martie pr. Mario s-a simțit rău. În Biserica Catolică se celebra sărbătoarea Sf. Iosif, patronul Bisericii universale și patronul unei morți bune. În timp ce era transportat de urgență către spital, din cauza unor complicații cardiace, pr. Mario și-a încheiat călătoria pământească, plecând la cer, unde cu siguranță dezideratul și munca sa pentru unitatea Bisericii își vor găsi împlinirea în îmbrățișarea Tatălui și în bucuria comună a Sfintei Treimi.     

Dumnezeu să-l ierte si să-l odihnească în pacea sa!

Fr. Augustin Dogaru, OFMCap        

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.