Moldova, plai de cantec si ruga

Celebrarea trecerii „din această lume la Tatăl” a Fericitului Ieremia din acest an (5 martie 2010) s-a voit să fie și o punte de legătură între spiritual și cultural, grație mai ales participării la acest eveniment a unei personalități de excepție a culturii populare din Romania, „doamna cântecului popular bucovinean”, Sofia Vicoveanca.
Fără a diminua cu nimic importanța celebrării religioase, aș vrea să mă opresc asupra dimensiunii culturale a evenimentului, întrucât consider că și în acest caz, patronul nostru spiritual s-a dovedit a fi un liant între veacuri și suflete.
Mai ales între acestea…
Ruga și cântecul au fost dintotdeauna pietre de temelie ale spiritualității și culturii noastre populare, spiritualitate și cultură la care s-a adăpat și umilul nostru înaintaș, căci gingășia și sensibilitatea sa deosebită nu aveau de unde să-și tragă seva decât din această osmoză dintre spiritual și uman atât de caracteristică poporului nostru.
Ascultând cântecele, dar mai ales poeziile Sofiei Vicoveanca, mi-am dat seama cât de profundă este această legătură peste veacuri, dar necurmată în timp, la care am avut prilejul să particip. Sofia Vicoveanca, cu înțelepciunea pe care o dă trecerea anilor, scoate în evidență, dacă mai era nevoie, această legătură dintre suflete, peste timp. Timpul, văzut din această perspectivă, nu este ceva ce desparte, ci un liant.
Spicuiesc, drept dovadă a celor de mai sus, din versurile ei:

„Omul îi doar o suflare,
Ca o umbră, ca o rouă,
Este-a visului chemare,
Când i-e scris, -„se rupe”-n două.
Omul este un suspin,
Este lacrima din nori,
Este zâmbetul divin
Când se-arată primii zori.
Omul este-o adiere
Pe a vântului aripă,
Este plâns și mângâiere,
Omul este doar o … clipă!

(Ce îi omul? – din vol. Cu inima-n palme, Ed. Bibliotecii județene „I.G. Sbiera”, Suceava, 2004)
Dincolo de orice alte considerații critico-literare, conștiința acestei osmoze dintre divin și uman este o constantă în viața acestei mari interprete a năzuințelor unui popor (îndeajuns) urgisit de vremi, așa cum rezultă și din:

„În fața Ta, ce sunt eu, Doamne?
Când peste lume-au nins dureri,
Am strâns la tâmple-atâtea toamne,
Tu-n suflet mi-ai pus primăveri.
E-atâta-amar și jale-n lume
Și lacrimi strânse, ce nu curg,
În fața Ta, ce-s eu anume?
Sunt ziua ce dă în amurg.
Când dorul mi-a ars sufletul
Și somnu-n noapte n-a venit,
Tu, Doamne Bun, mi-ai dat alintul
Și pace-adâncului rănit.
Când din senin, singurătatea
Mi-a trecut pragul și s-a pus
Pe sufletu-mi, umbrit de-atâtea,
La multe încercări m-ai pus.
Îți mulțumesc că ești cu mine
Fără de fală sau minciuni,
Mă-chin altarelor străbune,
Smerită-n plâns și rugăciuni.

(Poezia În fața Ta, ce sunt eu, Doamne? – din vol. Taine în adânc păstrate, ed. Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” Suceava 2009)

Setea de Absolut, dorința de înlănțuire cu Sublimul, cu Taina, năzuința de a depăși condiția de Vremelnic pe această lume, caracteristică Omului în general, îmbrățișează, în strofele Sofiei, dimensiuni astrale, un fel de „tocmeală” bine chibzuită cu Atotputernicul, în care arată că știe ce vrea, dar și că este conștientă că fără un ajutor de Sus toate dorințele Omului sunt destinate a fi ceeace sunt: doar vise frânte-n două…

…O, Suflet trist! Urât de multă lume,
Ai și tu un dor? Amar? Cum avem noi anume?
Fie ca Domnul ruga să-ți fi ascultat,
Căci NIMENI și NIMIC pe astă lume nu-i uitat…

(Din poezia În toamnă…, din vol. Dureri ascunse, ed. Cuvântul nostru, Suceava 1996)

O constantă a aceastei „inimi-n palme” care se vădește a fi Sofia Vicoveanca este Umilința, adică conștiința de a fi doar unealtă a Absolutului, o creatură a lui Dumnezeu, care dorește să se simtă „doar o scânteie” ce se poate transforma „în vâlvătaie”, conștientă că ceeace cere poate fi „osândă”, adică chin în a te exprima, în a fi înțeles, dar este în același timp conștientă că toate acestea sunt o necesitate vitală nu numai pentru sine, ci și un vis și un dar pentru alții, ceva ce nu poate deveni însă realitate decât cu „…iubire cât mai multă”, numele dezvăluit și preferat al lui Dumnezeu:

„Mă iartă, Doamne, dacă-ți cer osândă:
Să-mi dai, să-mi dai… iubire cât mai multă!”

(din poezia Mă iartă, Doamne!, vol. Dureri ascunse, ed. „Cuvântul nostru”, Suceava 1996)

Toate aceste doruri, năzuințe, cuibărite prin ungherele memoriei și „dospite” de-a lungul celor 50 de ani de slujire a culturii populare, dar care au rădăcini adânci și își trag seva din humusul generațiilor ce s-au petrecut pe aceste meleaguri de „cântec și dor” sunt sintetizate, reduse la esență, în poezia Aș vrea să fiu:

Aș vrea să fiu doar o scânteie,
Să aprind focul zorilor
Și aș ruga vântul s-adie
Ca să nu m-aprind, să mor;
Că aș mai vrea s-ascult, în noapte,
Glasuri de privighetori,
Pădurile cu-ale lor șoapte,
Zbuciumul izvoarelor;
Să simt cum roua-n valuri dese
Sărută fiecare floare,
Parcă-s la altar mirese
Smerite-n binecuvântare;
Să mai văd cum se destramă
În lumina crudă, deasă,
Aburii ușori, de scamă…
Și-apoi să pot muri. Nu-mi pasă!

(Aș vrea să fiu, din Vol. Dureri ascunse, ed. „Cuvântul noastru”, Suceava 1996).

Închei aceste impresii ce privesc un benefic act de cultură, având speranța că astfel de momente vor avea continuitate în viitor, căci a fi „frați ai poporului”, așa cum ne mărturisim a fi noi, capucinii, vrea să spună și așa ceva: deschiderea față de valorile autentice ale acestui pământ din care provenim și unde ne desfășurăm activitatea și ne trăim chemarea, fie că se numesc Fericitul Ieremia sau , de ce nu? Sofia Vicoveanca, dar și nenumărați alții ca ei, căci Dumnezeu a dăruit acestui pământ binecuvântat belșug de haruri, însă depinde doar de noi să beneficiem de ele. Din păcate, se pare că nu prea știm să beneficiem de ele decât pe moment, mai puțin să le tezaurizăm…

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.