A sasea intalnire din “Proiectul Vocational”:19-21 martie

”Dracul stă în amănunte” (proverb tradițional)
…un spin, oricât de mic, îl face pe călător să-și oprească pasul. O celulă mică și invizibilă poate distruge un organism sănătos. Amintirea unei clipe de frică din trecut poate face ca lașitatea să reapară în fiecare dimineață.
Războinicul este atent la lucrurile mărunte. Uneori este aspru cu sine însuși, dar preferă să acționeze astfel.

Înăuntrul fiecăruia dintre noi există un înger și un diavol, iar glasurile lor sunt foarte asemănătoare. Când ne confruntăm cu o dificultate, diavolul alimentează această conversație solitară, încercând să ne arate cât de vulnerabili suntem. Îngerul ne face să reflectăm asupra atitudinilor noastre și uneori are nevoie de gura altcuiva pentru a se manifesta.
Ispitirile ca moment de revelație
Lc. 4, 1-13
Ispitirea, moment neocolit în orice creștere, are scopul de a defini marginile eu-lui, ale propriei identități. În alegerile pe care le fac, eu exprim acele valori, dintre atâtea care sunt în afara mea, care vreau ca să-mi aparțină, adică vreau să le includ/exclud din lumea mea.

În acest sens ispitirile devin locul revelației propriei identități.

Isus ispitit revelează, pe de o parte, că a vrut să-și asume până la capăt condiția umană și, pe de alta, că unirea sa cu voința Tatălui este indisolubilă.
Relatarea ispitirilor rămâne o pagină magistrală despre creșterea spirituală, o rază de lumină asupra inimii umane care se zbate între bine și rău, între izolarea în propria găoace sau mersul înainte, deschizându-ne față de Celălalt în toate înfățișările lui posibile.

Cele trei ispitiri descriu cele trei patimi umane care compun urzeala fiecărei istorii personale și comunitare.

Să nu-l uităm pe Ivan din „poemul” Marelui Inchizitor: Dacă a existat vreodată pe pământ un miracol adevărat, extraordinar, a fost în ziua aceea, în ziua celor trei ispitiri… Crezi tu că toată înțelepciunea pământului, adunată împreună, ar putea să conceapă ceva care, prin putere și profunzime, să se asemene celor trei propuneri care Ți-au fost adresate în pustiu de puternicul Spirit inteligent?

Conflictul interpretărilor
Dacă, în lumina celor spuse anterior, analizăm cu grijă ispitirile așa cum sunt povestite de Sinoptici, rămânem impresionați de o constantă:

Cele trei ispitiri, deși diverse, trimit la o unică ispitire, cea pe care am putea s-o numim ispitirea ispitirilor, adică „conflictul interpretărilor”.

Diavolului care citează un fragment din Scriptură și îi propune o interpretare și o aplicație practică, Isus îi răspunde cu un alt fragment din Scriptură care arată inconsistența, ba chiar răutatea intrinsecă a interpretării ispititorului. Lupta are loc pe câmpul hermeneuticii:

Cine are dreptate?
Care interpretare este cea care salvează?
Care sunt gândurile lui Dumnezeu și care sunt gândurile omului?

Isus îl va numi pe apostolul Petru „ispititor” (Mc 8, 33) „deoarece gândește ca oamenii și nu ca Dumnezeu” și va indica această situație ca fiind definitiv închisă la primirea seminței.
În creșterea spirituală, riscul suprem, „diabolic”, este tocmai acela de a ne servi de Cuvânt și nu de a fi slujitorii Cuvântului. Este o ispită înnăscută în inima omului.

Cine face un drum de formare spirituală trebuie să conștientizeze că în adâncul fiecărei ființe există tendința de a-l manipula pe celălalt, valorile, și chiar Cuvântul lui Dumnezeu pentru a le aservi nevoii proprii de a învinge asupra celuilalt și fricii de schimbare. Această ispită trebuie să fie dezrădăcinată, pentru a evita un drum formativ care, în ultima analiză, să se dovedească iluzoriu. Prezența acestui risc cere ca formarea prin hermeneutica evanghelică să aibă loc în mod serios, în interiorul unei cunoașteri efective de sine și a unei verificări comunitare.
Cele trei ispite: intriga inimii și urzeala istoriei
Analizând detaliat cele trei ispitiri, se observă cum sensul fiecăreia, nu întotdeauna clar în propunerea ispititorului, se clarifică în răspunsul lui Isus.

Prima ispită
Să urmărim relatarea lui Luca: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine”. Însă Isus i-a răspuns: „Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul” (Lc 4, 3).
Prima ispită, definită și „furtuna dorinței”, tinde să verifice modul în care ne raportăm la nevoile primare, cele biologice. Putem afirma în mod sigur că Isus, prin răspunsul său, arată care teorie a nevoilor umane privilegiază.

Orice creștere cere din partea noastră învățarea de a plasa nevoile umane – chiar și cele de bază sau primare – în interiorul lumii semnificațiilor. În cazul specific, aici este vorba de a învăța să ne hrănim nu doar cu pâine, dar și cu semnificații. Gustul pâinii depinde deseori tocmai de semnificația acesteia.
Să ne gândim la V. Frankl, psihologul fondator al „logoterapiei”, care și-a început cercetarea sa teoretică pornind de la tragica experiență personală de pe câmpurile de concentrare nazistă. Înăuntrul acelui infern el a experimentat că, în ultimă analiză:
cei care dețineau un sens al vieții reușeau să supraviețuiască mai mult decât ceilalți.
Și-a elaborat astfel propria teorie, în care afirmă și demonstrează că nevroza se dezvoltă substanțial din lipsa unui sens în viață.

Chiar este adevărat că nu doar cu pâine trăiește omul. Numai cine are un „țel” poate să trăiască o viață plină și să facă față eșecurilor și falimentelor.

Deci, nevoile trebuie încadrate într-un context de semnificații de la care primesc valență și greutate. De aceea se poate afirma că noi nu cunoaștem foamea în ea însăși, ci întotdeauna o foame-în-situație, și anume această persoană care experimentează această foame în aceste circumstanțe. Dacă foamea este încadrată, dobândește o valență în interiorul unei multiplicități de semnificații; în consecință, nu mâncăm pentru că ne este foame, ci mâncăm pentru că „am decis să” mâncăm.
Acesta este drumul eliberării de nevoia fizică, care conduce la responsabilitatea personală ca factor inerent și constitutiv al libertății omului. De fapt, numai noi putem face să fie „al nostru” ceea ce este înăuntrul nostru și numai noi putem da semnificație situațiilor pe care le trăim.

Isus, răspunzând ispititorului, indică celor care vor să-l urmeze semnificațiile în limita cărora să-și înscrie propriile nevoi: și anume Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă îți amintești de ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine, atunci îți inserezi foamea în certitudinea că el se îngrijește de tine. Textul din Deuteronom, la care se referă Isus răspunzându-i ispititorului, este sugestiv în această privință: Eu sunt cel care sunt, eu sunt cel care te poate sătura: poți, trebuie să te încredințezi mie. Referința este la mană. El te-a umilit, te-a făcut să simți foamea, apoi te-a hrănit cu mană, pe care tu nu o cunoșteai și pe care părinții tăi n-au cunoscut-o niciodată, pentru a te face să înțelegi că omul nu trăiește numai cu pâine, dar că omul trăiește cu ceea ce iese din gura Domnului (Dt 8, 3).

Cine a întreprins drumul formării spirituale poate să considere că a ajuns la sfârșitul timpului său de discernământ atunci când s-a eliberat de sclavie, de constrângerea absolută a nevoilor materiale, atunci când a fost făcut capabil, de însăși acțiunea Duhului Sfânt, să simbolizeze, să creadă cu fermitate că foamea poate fi depășită prin iubire, adică prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.