Adu-ți aminte, omule, că țărână ești și în țărână te vei întoarce!
În natură se trece de la foc la cenușă.
Însă, în liturgie, de la cenușa începutului Postului Mare, se trece la focul Privegherii Pascale!
Aceasta ne face să citim cu speranță ceea ce a scris Romano Guardini în „Semnele sfinte” cu privire la cenușa din Postul Mare.
„La marginea pădurii își face apariția o plantă. Conturul frunzelor sale este neted și de culoare verde-închis. Este ușor aplecată și, totuși, are o tulpină flexibilă. Florile sunt mătăsoase, de un albastru atât de luminos, încât se reflectă în tot ceea ce se află în împrejurimi. A venit vremea ca un trecător să îi smulgă floarea, să devină deranjat de ea și să o arunce în foc… în numai câteva clipe acea frumusețe strălucitoare devine un fir de cenușă gri.
Ceea ce focul a făcut aici în câteva clipe, o face în mod continuu timpul cu tot ceea ce este viu: cu feriga grațioasă, cu stejarul puternic… cu fluturele și cu rândunica. Cu veverița cea agilă și cu taurul cel puternic. Întotdeauna este vorba de același destin, fie că se împlinește repede sau lent; poate fi vorba de o rană sau de o boală, de foc sau de foame, sau orice altceva: ceea ce era plin de viață devine un pumn de cenușă. Culorile luminoase se sting într-un praf de culoare gri.
Viața, plină înflăcărare și sentiment, devine țărână și părăsire… mai mult decât țărână… devine cenușă! La fel se întâmplă și cu noi. Cât de mult ne cutremurăm când, privind un mormânt deschis, vedem – pe lângă câteva oase – câțiva pumni de cenușă gri!
Adu-ți aminte, omule! Țărână ești și în țărână te vei întoarce!
Șubrezenie: iată ce înseamnă cenușa. Șubrezenia noastră, nu a celorlalți. A noastră; a mea! Ea îmi vorbește de trecerea mea prin această lume, atunci când, la începutul Postului Mare, preotul îmi impune cenușa în formă de cruce. Ceea ce fusese o ramură verde și proaspătă în Duminica Floriilor, acum este cenușă.
Totul devine cenușă. Casa mea, haina mea, mobila mea, banii mei; câmpiile, pădurile. Câinele meu însoțitor, precum și animalul din grajd. Mâna cu care scriu, întreg trupul meu. Persoanele pe care le-am iubit, cele pe care le-am urât, cele de care mi-a fost teamă. Ceea ce mi s-a părut mare pe pământ, ceea ce mi s-a părut mic, ceea ce am considerat a fi de mare preț: totul devine cenușă, totul…”
Fragment din cartea „Semnele sfinte”
a teologului italo-german Romano Guardini
