Incadrare istorica a vietii Fericitului Ieremia (I)

Continuând seria Restituirilor începute în luna mai de acum doi ani, pe când Fericitul Ieremia mai făcea încă pelerinajul său de întoarcere acasă prin diverse localități ale țării, propun în cele ce urmează un cadru istoric al perioadei în care a trăit Fericitul Ieremia, scris de către regretatul Ion Dumitriu-Snagov și publicat în nr. 3 al revistei „Campania Serafica” (*) din martie 1996 (pp. 6-14), periodic al Capucinilor din Napoli. Articolul a fost scris de către I.D. Snagov în limba italiană, la cererea colegului său de studii de la Roma, P. Pietro Zarella OFM Cap, actualul director al publicației mai sus amintite, articol destul de puțin cunoscut în România. Deasemeni, acest articol a fost inclus, ca anexă, și în ediția a doua a biografiei Fericitului nostru, scrisă de Slujitorul lui Dumnezeu, Mons. Francesco Saverio Toppi, OFM Cap (m. 2007), fost Arhiepiscop-Prelat de Pompei, postulator și biograf oficial al fratelui Ieremia în perioada beatificării sale, ediție tipărită de editura Campania Serafica în ianuarie 2004 (Il beato Geremia Stoica da Valacchia, un invito all’unita, pp. 145-163).
Datorită lungimii textului, articolul este împărțit în două, prima parte cuprinzând un excursus făcut de autor în istoria acelor timpuri, partea a doua fiind rezervată temei în sine, adică studiul vieții confratelui nostru și care va fi postată pe acest site tot în cursul acestei luni aniversare.
Notele numerotate aparțin autorului, cele cu asterisc sunt diverse precizări pe care traducătorul acestor pagini le-a considerat necesare

Sighetu Marmației,
3 mai 2010
Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Încadrare istorică a vieții Fericitului Ieremia Valahul (1556-1625) – partea întâia –

1. Situația internațională.

Activitatea politică din sec. al XVI-lea este dominată de marile confruntări dintre Imperiul Otoman și statele europene care întârziau să reunească într-o opoziție monolitică. Același an, 1526, cunoaște, pe de o parte ofensiva și dezastrul de la Mohaci, care îi va purta pe otomanii victorioși până în centrul Europei (1), iar pe de altă parte se ajunge la închegarea Ligii de la Cognac, prin care Franța, Veneția, Florența și Roma papală se opuneau lui Carol al V-lea (2). În sfârșit, ca un fel de replică a Providenței, pe 6 mai 1527 Liga de la Cognac s-a demonstrat a fi mai mult decât falimentară, prin sălbaticul sacco di Roma, pe timpul căruia Cetatea Eternă a fost lăsată pradă jafului armatelor imperiale spaniole timp de două luni.
Ulterioarele împăcări care s-au închegat între papă și împărat (3) și pacea de la Cambrai (4), încheiată între împărat și aliații papei, nu au dus la un echilibru stabil. Încoronarea din 1530 a lui Carol al V-lea la Bologna, oficiată de papa Leon al X-lea, a rămas ultima ceremonie pontificală având un fast imperial, iar semnificația sa nu a depășit menirea unui simbol formal al unității europene. Societatea acumulase deja prea multe elemente pentru o reînnoire a modului de viață, iar acesta nu se putea corecta, în occident, cu ajutorul unui decret oarecare sau prin declarații retorice, iar în confruntările militare din orient, unde Valahii, așa cum erau numiți românii, opuneau o eroică rezistență otomanilor, rămâneau fără nici un efect.
Tronul papei Iuliu al II-lea (1503-1513), cu proiectele și încântătoarele, dar și costisitoarele construcții purtând amprenta lui Michelangelo, a trecut la Leon al X-lea (1513-15219, iubitor de viață mondană și luxoasă, de vânătoare, teatru și alte divertismente. Scaunul papal s-a întărit temporar datorită austerității lui Adrian al VI-lea (1521-1523), însă această linie nu a fost urmată de noul papă, Clement al VII-lea (1523-1534), om șovăielnic și schimbător, departe de a înțelege orientarea ideilor contemporane. Această structură ierarhică a devenit și mai ineficientă datorită controverselor la care a care a fost expusă Biserica.
Fermentul reînnoirii trecuse deja prin toate celelalte domenii și se întărise suficient pentru a obține un puternic sprijin din partea maselor populare. Dreptul națiunilor, în numele căruia acționau Luther, Melanton, Calvin și Honterus, a fost baza atacului împotriva supremanției imperiale și papale.
În toiul acestor evenimente, în care statele se uneau și se separau pentru a închega noi alianțe militare, a fost ales pentru scaunul pontifical Alexandru Farnese, cu numele de Paul al III-lea (1534-1549). În timpul pontificatului său sunt de amintit începutul reformei Conciliului din Trento, deschis pe 13 decembrie, 1545, reînnoirea Colegiului Cardinalilor, fondarea a noi ordine religioase și alte măsuri pentru a reglementa și îmbunătăți propășirea Bisericii (5). Decizia de a reforma viața religioasă a depășit toate obstacolele, a abătut toate tensiunile manifestate pe timpul marelui conciliu, încheiat pe 4 decembrie 1564.
Decretele conciliare au fost promulgate de Pius al IV-lea, stimulat de una dintre cele mai luminoase personalități ale veacului, Carol Borromeu (m. 1584), adevăratul făptuitor al multora dintre noile decizii, rămase apoi ca valabile de-a lungul multor veacuri. Parafrazându-l pe Pius al IX-lea, se poate spune că la Conciliul din Trento au participat oameni cu putere de sfinți, care au înfruntat trecutul, nu fără greșeli, dar au reușit să-l depășească, dând astfel Bisericii un elan istoric care durează și astăzi.
Pe plan politic, tendințele reformistice, în extrema lor radicalitate, au continuat cu tenacitate. În 1555 li se asigură protestanților deplinul drept de cult al confesiunii augustane (6). Din acest moment înainte, Europa, însă nu numai ea, va merge nestânjenită spre Scrisoarea de Majestate,adică spre libertatea confesională pentru „cele trei stări: nobilii, cavalerii și burghezii” (7).
La rândul său, lumea Islamului s-a orientat spre noi ofensive prin mișcări tactice, cuceriri și retrageri. În Europa, cea mai mare presiune a început împotriva principatelor române, iar Banatul Timișoarei, împreună cu o bună parte din Crișana, a devenit, din 1552, Pașalâcul Timișoarei. Pacea de la Adrianopol, din 17 februarie 1568, a dus la o degajare între imperiul habsburgic și imperiul otoman. Angajate în diverse opearțiuni militare, armatele lui Mahomed erau deja împrăștiate din Cipru în Gruzia, Armenia, Persia și până în Tunisia, întâmpinând oriunde opoziția popoarelor respective.

2. Situația politică în Valahia

Tot așa s-a întâmplat și în Țările Române. În Moldova, cea mai puternică înfruntare s-a sfârșit tragic în aprilie 1574: în urma unei temporare victorii a românilor aliați cu cazacii de pe Don, voievodul Ioan cel Viteaz a fost învins la Roșcani și a fost condamnat să fie legat de patru cămile și sfâșiat.
Pentru anumite categorii mai de jos ale poporului viața devenise din ce în ce mai dificilă. Asuprirea s-a intensificat, iar tributul a crescut, determinând izbucnirea a numeroase răscoale ale poporlui de rând în principatele române (8). Aceste principate cunoscuseră deja timpuri de mai bună speranță: după alianțele din toamna anului 1594 încheiate cu principele Sigismund Bathory al Transilvaniei și cu Aron Vodă al Moldovei, Mihai Viteazul, voievodul Valahiei (1593-1601), a devenit o personalitate europeană de vârf, datorită și mărețelor sale victorii, din 1595, împotriva armatelor otomane. Mihai Valahul, sau Valahul, după cum îl regăsim în mărturia documentelor, de-acum personalitate în lumea creștină, a trimis acesteia ajutorul său, în speranța unei eliberări a întregii Europe. La curtea sa nu lipseau scrisorile și nici trimișii apostolici, ca o recunoaștere spirituală și materială. Persoana sa, prezentă în numeroase cărți și manuscrise ale epocii, a intrat, ușor-ușor, în centrul atenției generale în 1600, iar atunci când a ajuns la apogeu, a realizat unirea într-un stat politic, care cuprindea în hotarele sale vechea Dacie, cele trei principate: Valahia, Transilvania și Moldova.
Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601 de colaboratorul său, Giorgio Basta; însă a continuat a fi un model pe personalitate națională, iar statul său, țară independentă pe teritoriul Daciei, a constituit idealul poporului român și al voievozilor care i-au urmat (9).
De-a lungul întregului continent, în timp ce conciliul din Trento dăduse o reformă Bisericii prin adaptarea la noile structuri sociale și politice, protestantismul se strecura ca formulă confesională diferită în contextul formării națiunilor și ale formelor statale proprii. Din păcate, nu întotdeauna se urmau aceleași căi, iar confruntările politice negau drepturile popoarelor.
În acesastă ambianță, Valahia, Transilvania și Moldova pot fi văzute ca state feudale cu o populație în mare parte de origine și limbă latină, aparținând mai ales religiei ortodoxe și trăind strecurându-se printre interesele celor două imperii, cel otoman și cel habsburgic și întotdeauna preocupate de ideea unității teritoriale. Însă la acest ideal nu va putea ajunge decât mult mai târziu, în 1918.
Aceasta a fost epoca în care a trăit fratele Ieremia Valahul, frate laic capucin, născut în Moldova la 29 iunie 1556 și mort pe 5 martie 1625 în Italia, la Napoli. El a trăit „în faima sfințeniei”, după mărturia confratelui și biografului său, Francesco Severino da Napoli (10), ca și în aprecierile cuprinse în numeroasele declarații ale procesului de sfințenie (11). Român modest, provenind dintr-o familie cucernică de catolici moldoveni, a plecat spre Italia după ce împlinit vârsta de 18 ani, coservând amintirea acesteia în inima sa, cu mare regret (12). În 1578 el a intrat ca frate laic în mijlocul capucinilor din Napoli, în conventul din Sessa Aurunca și a făcut promisiunea solemnă pe 8 mai 1579.
Sunt mișcătoare paginile unde biograful său ne redă, conform celor știute de la fratele Ieremia, atmosfera familiară, relațiile sociale din Moldova și panorama politică corespunzătoare. Moldova copilăriei sale a fost un principat veșnic amenințat de vecini puternici, o țară unde libertatea era apărată cu sabia, unde hrana zilnică era adunată de prin holdele date focului de cotropitori. Astfel, micuțul Ioan din Sasca, care se va numi mai târziu fratele Ieremia Valahul, a învățat despre demnitatea umană de la părinții săi, la fel cum a deprins și vechea tradiție creștină, moștenită dela strămoși.
Integritatea acestor tradiții venea de la străbuni, care le păziseră de-a lungul timpului ca pe lumina ochilor. Creștinismul român, prin forța originii sale latine din primele veacuri, s-a apărat cu vigoare de tentativele insistente de a fi slavizat între sec. V și până în sec. XIV. Simțul unității creștine între credincioși de aceeași limbă și origine istorică nu a permis ca să devină adversari după separarea de la 1054; astfel că între românii ortodocși și cei catolici nu s-a ajuns la fratricidul religios din Evul Mediu. Comunitățile catolice românești au rezistat durelor probe ale timpului până în zilele noastre, îndurând suferințele invaziilor germanice sau asiatice și încercările la care au fost supuse de de mișcarile protestante de diferite forme și de intrigile șovine moderne.
Dintr-un asemenea context s-a desprins tânărul Ioan Costiște, viitorul Ieremia Valahul, spre a căuta în Italia adevărata viață sfântă (13).
Moldova cunoscuse deja evenimentele religioase izbucnite în Bohemia și devenise apoi țară de refugiu pentru fugarii husiți. În perioada nașterii lui Ioan, dintre cele trei principate române, atacurile reformei protestante au fost mai puternice în Transilvania. Aici, luteranii au avut în Joannes Honterus (1498-1549) un erudit pionier, tot așa cum Gaspar Heltai a împins calvinismul către o rapidă ascensiune. La rândul său, ortodoxia română s-a apărat prin adaptarea unor forme noi, potrivite spiritului ei (14), în timp ce Roma, mai târziu, către sfârșitul veacului al XVII-lea, a dat un substanțial sprijin pentru apărarea propriei identități religioase de tip oriental prin formula unionistică din 1698.
În Moldova, unde guvernau voievozi de formație intelectuală europeană (15), noile mișcări politice s-au făcut simțite, ca pretutindeni. Documentele atestă, iar faptele o confirmă, ca, de exemplu, în biografia fratelui Ieremia Valahul, existența a noi colonii de alogeni germani, polonezi sau maghiari. Însă impactul Reformei la nivelul intelighenției a fost slab; clerul catolic era în număr mic și cu slabă influență în societate (16), care rămăsese sub autoritatea ecleziastică tradițională, situație întărită și de strânsele legături dintre puterea temporală și cea spirituală, adică dintre stat și biserica ortodoxă, unite în apărarea împotriva Islamului. Însă efectele reformei nu au fost de neglijat. Carol Auner a arătat că la Baia, lângă Suceava, unde a existat o reședință episcopală catolică între 1418 și 1523, aceasta a fost închisă, iar în locul ei găsim urmele unui protestantism puternic deja prin 1571 (17).
Trebuie să amintim deasemeni, pentru epoca care ne interesează, pe de o parte numeroasele legături ale voievodului Petru achiopul cu lumea catolică, unde își făcuse studiile, ca și puternica influență a Poloniei catolice, iar pe de altă parte proiectul lui Eduard Barton (18) de realizare a unei biserici bizantine reformate în Moldova, asemenea celei deja experimentate în Transilvania (19).
În Valahia, relațiile cu Transilvania s-au dezvoltat printr-o zonă filtrantă, mulțumită diaconului Coresi și a colaboratorilor săi, receptivi doar la elementele reformistice conveniente pentru ortodoxie, în special traducerea cărților rituale din slavonă în română. Aici, problema protestantismului apare mai târziu și într-un mod inconstant; către sfârșitul veacului al XVII-lea întâlnim comunitatea catolică din Câmpulung sub călăuzirea unui ministru protestant (20). ai prin alte părți fenomenul trecerii de la o confesiune la alta se verifică rar și fără o forță penetrantă la bază (21).
Departe de Roma, supuse unei administrații statale unde ortodocșii era predominanți numeric, comunitățile catolice trăiau sub călăuzirea misionarilor ce aparțineau unui ordin religios, care suportau schimbările tridentine. Autoritatea lor, totdeauna de origine străină, dincolo de o slabă cunoaștere a tradițiilor locale, era atrasă mai ales de statele catolice ca Austria sau Polonia și nu au fost capabili să ducă la împlinire reformele așteptate de credincioși (de amintit că în principatele române nu au fost publicate decretele Conciliului din Trento).
Am insistat până aici asupra conjuncturii laice și a celei religioase în care a crescut Ioan Costiște, un tânăr țăran român, ca mulți de prin satele moldovene, care așteptau de la slujitorii bisericii noi impulsuri pentru viața religioasă, fiind gata să se sacrifice în favoarea societății umane prin idealul sfințeniei, după cum de nezvăluie sursele documentare. În prezentul studiu vom urmări momentele istorice ale vieții sale ca pe expresie a voinței Creatorului lumii, încercând să dezvăluim complexa realitate umană sprijinindu-ne pe date care ne oferă posibilitatea de a studia structura socială și politică la care ne-am referit pe scurt.
Călăuzit de documentele procesului canonic (22) și de biografia lui Francesco Severini da Napoli (23), care constituie bazele tuturor biografiilor dedicate fratelui Ieremia Valahul, adică biografiile semnate de Emanuele da Napoli (24), Francesco Orestano (25), Teodosio da Voltri (26) și Grigore Manoilescu (27), vreau să abordez anumite probleme ce se referă la datele istorice.
(va urma)

Note:
(*) La cornice storica della vita del Beato Geremia da Valacchia (1556-1625).
(1) Pe 29 august 1526 a fost ucis Ludovic al II-lea, regele Ungariei, iar pe 8 septembrie armatele otomane au intrat în Buda, care a fost ocupată definitiv pe 29 august 1541. Buda a devenit reședința pașalâclui creat în Ungaria central-meridională, în timp ce partea de nord a trecut sub stăpânirea habsburgică.
(2) 22 mai 1526.
(3) Tratatul de la Barcelona, 29 iunie 1529.
(4) Pe 3 august 1529, numită și „Paix des dames”.
(5) Cfr. G: MARTINA, La Chiesa nell’eta dell’assolutismo, del liberalismo e del totalitarismo, vol II, L’eta dei concili, Brescia 1978, 155 ss.
(6) Pacea de la Augusta, din 25 septembrie 1555 oi faimosul principiu “cuius regio eius est religio”.
(7) Din 1609.
(8) În 1593: Valahia – 155.000 ducați de aur; Moldova – 65.ooo ducați.
(9) Gabriel Bethlen, Transilvania 1613-1629.
(10) În cartea tipărită la Napoli în 1670.
(11) Beatificationis et canonozationis ven. Servi Dei Fr. Hieremiae a Valacchia, laici professi cappuccini: positio super virtutibus, Roma 1951.
(12) Cf. Francesco Severini da Napoli, în Francesco Orestano, Un eroe romeno1, p. 14.
(13) De amintit Episcopia Milcoviei, înființată în 1227.
(14) MIRCEA PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol I, București 1980, 474-485.
(15) Al. Lăpușneanu: 1552-1561; Despot Vodă (Iacob Ieraclid): 1561-1563; Petru achiopul: 1574-1577; 1578-1579; 1582-1591.
(16) Cf. CESARE ALZATI, Terra romena tra Oriente e Occidente, Milano 1982, 254.
(17) C. AUNER, Episcopia de Baia, București 1910, 126-127. A se vedea și comentariul lui C. ALZATI, op. cit, p. 255.
(18) Reprezentantul Companiei engleze a Levantului. V: HURMUZAKI, IV/2, 156-157.
(19) HURMUZAKI, IX, 316-317. Scrisoarea lui G. Malaspina, nunțiu apostolic în Polonia, către Cinzio Pesari Aldobrandini, Varșovia 18 martie 1583.
(20) Cf. Arhiva Sfintei Congregații Propaganda Fide, SC, Bulgaria-Valacchia, ff. 395r-396r.
(21) Trecuseră totuși la Islam: Mihnea Turcitul 1577-1583; Radu Mhnea 1601-1602.
(22) Cf. nota 11.
(23) FRANCESCO SEVERINI DA NAPOLI, Vita di fra Geremia Valacco dell’Ordine dei frati Minori Cappuccini, Napoli 1670.
(24) EMANUELE DA NAPOLI,Vita del Servo di Dio frate Geremia da Valacchia dei Minori Cappuccini della Provincia di Napoli, Napoli 1761.
(25) FRANCESCO ORESTANO, Un eroe romeno in terra italiana, Roma 1944; o reelaborare a vieții scrise de Francesco Severini; versiune română, Padova 1956.
(26) TEODOSIO DA VOLTRI, Ion Kostist, Genova 1961.
(27) Printre numeroasele pagini dedicate de alți autori români, amintim: ILIE DĂIANU, Un sfânt pribeag român, 1926, 1936, 1943; și Venerabilul Ieremia Valahul, în Viețile Sfinților, București, vol. I, 1982, pp. 402 și 406.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.