De mulți ani, prietenii noștri din Italia ne invită să-i vizităm pentru a ne implica și noi în schimbul de experiență care are loc la Sighet, în fiecare vară. Cum anul trecut Grupul Speranța a împlinit vârsta buletinului, am profitat de ocazie și am acceptat invitația. Și anul acesta, ca în alți ani, am avut plăcerea de a-i avea printre noi atât pe Don Valerio și pe tinerii de care se ocupă el, cât și pe tinerii din regiunea Emilia-Romagna, care vin în fiecare an prin centrul misionar de la San Martino in Rio. Așadar, după 4 săptămâni de tabără cu copiii, ne-am făcut bagajele și am pornit plini de entuziasm spre Italia.
Prima oprire a fost în Ungaria, la Velence, unde am fost găzduiți de prietenii Asociației „Sfântul Iuda Tadeu”. Cu această ocazie le mulțumim și le urăm mult spor în activitățile pe care le desfășoară. A doua zi ne-a așteptat un drum lung, cu multe opriri, către Sarginesco, o localitate din apropierea Mantovei. Acolo am fost așteptați și găzduiți de Don Valerio și de familiile din cele două parohii ale sale, care și-au dat toată silința să facă experiența noastră acolo cât mai frumoasă. Ajunși acolo, am făcut cunoștință cu familiile care ne așteptau și am luat cina împreună cu ei. În cele 6 zile petrecute împreună cu ei, le-am cunoscut poveștile, ne-am apropiat și ne-am bucurat de ospitalitatea lor.
Don Valerio, fiind un foarte bun organizator, a pregătit pentru noi un program intens care a inclus: vizitarea orașului Mantova cu domul, bazilica și alte biserici cu o arhitectură și însemnătate spirituală aparte, excursie cu barca pe râul Mincio unde este o rezervație naturală în care cresc flori de lotus. Sanctuarul Fecioarei Maria din sătucul Grazie, în care sunt expuse poveștile unor oameni care au scăpat de necazuri și care apoi au dăruit sanctuarul statui care redau acele întâmplări, a fost un loc unic cu o istorie interesantă și, oarecum, ne-a amintit de Cimitirul Vesel de la Săpânța. Printre celelalte activități propuse de Don Valerio se numără și vizita la Sanctuarul Sfântului Alois de Gonzaga din Castiglione delle Stiviere, apoi la Solferino unde, în secolul al XIX-lea, s-au purtat bătăliile pentru independența Italiei și unde a luat naștere Crucea Roșie. La Solferino se află biserica Sfântul Petru in Vincoli care are o importanță deosebită, întrucât adăpostește osemintele soldaților și victimelor războiului de independență.
Pe lângă lecțiile de istorie și vizitarea locurilor cu însemnătate spirituală, a avut loc și faimoasa competiție de jocuri dintre România și Italia care s-a terminat la egalitate de puncte. În altă seară am pregătit un spectacol tradițional specific pentru zona Maramureșului și am întins hora cu toată lumea. Una dintre cele mai așteptate activități a fost vizita la parcul de distracții Gardaland, unde ne-am distrat și am încercat, unii au și reușit, să ne depășim teama de înălțime, de viteză sau de cădere liberă. Ultima zi a avut un program mai diferit care a cuprins o zi de aventură și care s-a încheiat cu cina împreună cu toată lumea și o scurtă reprezentație de teatru din povestea Micul Prinț, pentru a evidenția importanța prieteniei. Le mulțumim Lianei și Monicăi pentru că au acceptat provocarea și s-au pregătit exemplar într-un timp foarte scurt.
Tot la Sarginesco, Don Valerio a organizat un moment de împărtășire de experiențe la care, alături de noi, au participat și tinerii din parohiile sale. A fost un moment intens și unii dintre noi ne-am emoționat pentru că ne-am uitat în sufletele noastre și am căutat un motiv sau o explicație pentru care facem voluntariat. Am avut-o alături de noi pe Sanda, o membră a grupului Speranța de când a luat el naștere, care ne-a povestit cu nostalgie cum a luat grupul naștere și cum i-a schimbat viața de-a lungul anilor. Și cei mai mici, și cei mai mari, ne-am gândit la motivația noastră, la cum ne-a schimbat viața timpul petrecut la oratoriu.
Pe 23 august, ne-am luat rămas bun de la familiile care ne-au găzduit și am pornit spre Imola. Pe drum, ne-am oprit la centrul misionar din San Martino in Rio pentru a saluta prietenii de acolo, dar și pentru a-i cunoaște pe cei care depun multe eforturi pentru a trimite în fiecare an un tir cu alimente și diverse obiecte la Sighet. Am vizitat centrul misionar și am văzut cum se lucrează acolo, apoi am luat prânzul împreună cu cei de acolo, printre care au fost și prieteni vechi pe care nu i-am văzut de mulți ani, prieteni care veneau la Sighet când noi eram încă mici. Revederea a fost emoționantă și timpul petrecut cu ei a fost plăcut, am avut sentimentul că suntem acasă. Pe această cale, le mulțumim fratelui Valentino și prietenilor care ne-au așteptat acolo. A fost o vizită scurtă, dar ne-a adus multă bucurie.
De la San Martino am pornit spre Imola, unde avea să ne aștepte o experiență nouă, o experiență despre care nu știam multe. În prima seară, am avut o întâlnire cu fratele Nicola și fratele Matteo care ne-au vorbit puțin despre activitatea lor de acolo și despre campusul misionar din fiecare an, care se organizează de aproape 40 de ani. Campusul misionar presupune deschiderea unui magazin de tip second hand unde se vând lucruri donate de oameni din împrejurimi, cum ar fi: articole de îmbrăcăminte, încălțăminte, cărți, jucării, obiecte de mobilier, bijuterii, veselă, electrocasnice sau obiecte de anticariat. Timp de mai bine de două săptămâni, voluntarii din Italia și din alte țări se întâlnesc la Imola pentru a munci împreună. Banii strânși sunt folosiți pentru diferite proiecte în țările în care frații minori capucini au trimis misionari. Titlul campusului de anul acesta a fost „Illimitarcha”, cuvânt format din „illimitato”(nelimitat) și Tarcha, numele unei localități din Etiopia în care este o închisoare. În acea închisoare, pe lângă deținuți, sunt mulți copii care cresc între limitele zidurilor închisorii ori pentru că acolo s-au născut, ori pentru că părinții lor au fost închiși și nu au avut în grija cui să-i lase. Deoarece în interiorul închisorii copiii nu beneficiază de nicio formă de educație, scopul campusului din acest an a fost strângerea de fonduri pentru începerea construirii unei grădinițe sau a unui centru unde să se asigure activități educative și recreative pentru copii, cu scopul de a depăși anumite bariere pe care zidurile închisorii le ridică.
Programul a fost unul intens, trezirea la 7 dimineața cu 45 de minute la dispoziție pentru micul dejun, apoi Liturghia, iar de la ora 9 întâlnirea de dimineață cu toată lumea. Timp de o oră, în fiecare dimineață, se făcea o întâlnire de formare pentru voluntari. În fiecare zi se aborda o temă diferită, se citea un text despre aceasta, se asculta un cântec și se citea o poezie. Temele din fiecare zi au făcut referire la limitele pe care noi, ca oameni, le avem și au abordat subiecte ca singurătatea, responsabilitatea, dificultatea și dizabilitatea, libertatea, prejudecățile, corpul și sexualitatea, spațiul și timpul, granițe și frontiere, succesul și falimentul, despre copil și cum descoperă lumea, despre culte și nu în ultimul rând despre relații. De la ora 10 până la 12.45 se pregăteau spatiile de vânzare, apoi urma prânzul și aproximativ jumătate de oră de pauză. De la 14.30 până la 18.30 era deschis magazinul, apoi urma rugăciunea de seară, o oră pentru dușuri, cina și de la 21.30 ori era seară liberă, ori erau organizate activități de divertisment.
Timp de 10 zile am urmat acest program aproape zilnic și ne-au prins din urmă oboseala, căldura, dorul de casă, dorința de liniște. Să trăiești cu aproximativ 100-120 de persoane în jurul tău nu e întotdeauna ușor și au început să se vadă și limitele noaste, ale tuturor. Dar, la întâlnirea din prima seară, fratele Nicola ne-a spus un lucru: atunci când ne va fi mai greu, vom fi descurajați, obosiți, ne va fi cald, somn sau ne va fi greu să împărțim cu cei de lângă noi și ne vom pierde răbdarea, să ne gândim la copiii din Tarcha. Să ne gândim la viața lor de acolo. Să ne gândim la ce sacrificii facem noi timp de câteva zile pentru a schimba viața lor de zi cu zi. Să ne gândim că o facem pentru ei și să împingem limitele noastre puțin mai departe decât de obicei. Ne-a fost greu dar nu am fost singuri. Ne-am avut unii pe alții și împreună am mai crescut puțin. Tot acolo am sărbătorit cea de 15-a aniversare a Grupului Speranța.
Alte activități de care ne-am bucurat la Imola au fost o zi la mare, o scurtă vizită la Bologna, o întâlnire cu preoții greco-catolici români care activează în acea regiune, o seară cu momente artistice pentru care am pregătit o pantomimă care expune limitele omului și un moment de folclor din Maramureș, o seară cu muzică, o seară la un festival dintr-un sat din apropiere de unde am primit multe lucruri pentru a le vinde, și o vizită la o fermă din apropiere,
Ultima zi ne-a prins parcă pe nepregătite. A trebuit să ne luăm rămas bun de la prietenii vechi, de la cei noi, și să pornim spre Sighet cu sufletele mai încărcate și mai bogate. Ne-am bucurat să-l revedem și pe fratele Eugen, care a activat la Sighet timp de 3 ani și care a venit să ne salute.
Ca încheiere, vrem să le mulțumim tuturor celor care s-au implicat în organizarea acestei experiențe, care a fost mai mult decât o excursie, și mai ales vrem să-i mulțumim Fratelui Anton Tancău pentru răbdarea și disponibilitatea de care a dat dovadă pe durata celor 18 zile. Știm că e greu cu noi, dar e mai greu fără noi, și promitem să încercăm să fim mai implicați și mai ascultători.
Chindriș Găvrilă
Album foto: Grupul Speranța în vizită la prietenii și binefăcătorii din Italia