Educația, încotro?
În ultima mea meditație cu privire la colapsul educației în România (cfr. Lacrimi de crocodil), atenționam asupra implicării familiei în educația copiilor, specificând că aceasta (familia) este prima responsabilă în a răsădi în sufletele copiilor principalele repere pentru o bună orientare în viață, abia după aceea, ca importanță, urmând școala și grupul de prieteni, contextul social și alte situații care pot condiționa comportamentul social al tinerei generații.
Nu întâmplător am pus la urmă contextul social, pentru că este (după părerea mea) într-adevăr ultimul care condiționează comportamentul social al copiilor. Dacă copilul, în primii ani de viață, primește din partea familiei (în special din partea mamei) o educație creștină (cele zece porunci, rugăciunea înainte și după masă, la culcare și la trezire, înainte și după studiu, etc) încă de la o vârstă fragedă, dacă copilul vede că toate acestea sunt trăite de către părinți și frații mai mari, atunci își va însuși toate acestea ca un mod de viață.
Iar în cadrul familiei acest rol revine în special mamei.
Se poate să fiu acuzat că sunt un tradiționalist susținând toate acestea, că nu sunt în pas cu timpurile, însă, dacă citim cu atenție (și suntem sinceri!) istoria personală, povestea vieții fiecăruia dintre noi, vom vedea că rolul mamei a fost și este, chiar și când suntem ajunși la vârsta senectuții, esențial pentru fiecare dintre noi. Totdeauna ne raportăm la mama, la părerea ei, la reproșurile ei, atunci când greșim. Pe un plan superior, dacă de mici copii ne-am însușit învățăturile de bază ale religiei creștine, ne vom da seama că dincolo de mama trupească, mai avem o mamă cerească, pe care o cinstim ca fiind Mama lui Dumnezeu și mama noastră, care ne este sfătuitoare și mângâietoare în clipele de restriște, care ne este sprijin în momentele de cumpănă ale vieții, o mamă către care ne îndrumă și mama noastră trupească atunci când îi cerem sfat și ajutor.
Toate acestea sunt (sau pot fi privite ca) amintiri și idealuri. Ce putem (ce mai putem!) face astăzi, în noul context social secularizat, în care ambii părinți muncesc de dimineața până seara pentru pâinea noastră cea de toate zilele?
Cum de (mai ales acest aspect!) s-a ajuns la această situație?
Nu trebuie (mai ales aici!) să cădem în capcana Istoriei. Cum au demonstrat-o mulți, refuzul condiționării a putut și poate fi o cale. Este adevărat, nu toți suntem chemați la a ne accepta condiția de martiri și mărturisitori ai unei credințe, a unui ideal, însă copiii noștri și viitorul lor reprezintă un țel pentru fiecare dintre noi, iar succesul lor în viață ar trebui să fie o prioritate pentru fiecare dintre noi, indiferent că acceptăm sau nu restricțiile Istoriei. Părinții noștri au știut să se descurce printre meandrele acesteia. Noi mai suntem în stare?
Fără copii, fără copii bine educați, idealurile noastre de viață, de viitor, de nemurire, sunt destinate falimentului. Ei, copiii, sunt speranța noastră de nemurire, sunt contribuția noastră la planul lui Dumnezeu de a nu mai fi singuri, de a crea Omul după chipul și asemănarea sa.
Într-un astfel de context, colaborarea dintre Dumnezeu și Om este nu numai esențială, ci se dezvăluie ca fiind primordială, prima condiție.
Aici trebuie să punem pe tapet refuzurile noastre multiple de colaborare.
Avorturile vă spun ceva?
Citeam pe undeva o statistică (cf. www.calvaria.ro), făcută pentru perioada 1958-2008 (50 de ani!), în care era scoasă în evidență o cifră înspăimântătoare: peste douăzeci de milioane de avorturi! Populația actuală a țării este înjumătățită din cauza unor crime de care suntem responsabili direcți, fără nici o scuză!
Cu alte cuvinte, ne-am ucis viitorul!
Ne mai plângem că școala de astăzi nu corespunde așteptărilor noastre?
Însă care sunt aceste așteptări?
Avem niște priorități, sau ne lăsăm în voia sorții și a ideilor dominante ale momentului?
Care este exemplul pe care îl dăm copiilor noștri?
Este de ajuns să le asigurăm o bunăstare materială, sau trebuie să le asigurăm mai întâi o bunăstare spirituală, complementară celei dintâi?
Unde poate interveni școala și cu ce competențe?
Să nu uităm că Educatorul (învățătorul, profesorul, preotul, etc), este la rândul său părinte, atât pentru odraslele sale cât și pentru ceilalți copii care-i sorb cuvintele de învățătură.
Educatorul ca Apostol.
Înțelepciunea, experiența străbunilor ne mai spune ceva?
Dacă, după mai bine de 20 de ani, toate experimentele scolastice s-au dovedit a fi un faliment, cât ne costă să ne reîntoarcem la experiența străbunilor?
La acel tip de școală care a dat poporului român nenumărați oameni onorați de către întreaga omenire, care, în ciuda tuturor adversităților, au făcut cinste neamului, atât în această țară oropsită cât și pe meleagurile nemărginite ale mapamondului?
Depinde de noi să vrem aceasta, nu de legiuitorii ce fac legi ce nu corespund așteptărilor noastre.
Depinde de noi să spunem nu oricărui atentat la libertatea noastră de a ne educa copiii conform unei credințe și tradiții strămoșești, verificată și validată de istorie.
Educația prin delegație, de la părinți la învățători, profesori este doar un paleativ. Vinovați nu sunt, în acest caz, aceștia din urmă, ci în primul rând, părinții, care-și abandonează misiunea. Așa cum spuneam și altădată, exemplul personal este determinant în viața și educația copiilor. Iar acest exemplu presupune și renunțări, mai ales din partea mamei, cea dintâi chemată să dea sens și chip aspirațiilor copiilor.
Căsătoria presupune, în afara comuniunii trupești și sufletești dintre două persoane, și o împărțire a sarcinilor familiale. Mama, cea care dă naștere speranțelor de nemurire ale familiei, este cea chemată să e-duce (să scoată la iveală) bunătatea din copilul pe care l-a zămislit. Tatăl, stâlpul familiei, este chemat să asigure bunăstarea familiei, condițiile necesare pentru ca mama să-și poată desfășura misiunea, iar copilul să crească în înțelepciune, statură și har, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.
Un mesaj promițător, nu ?
Dar și un program de viață care nu lasă loc dubiilor…
Părinții noștri, în condiții mult mai vitrege, au știut să o facă, noi mai suntem în stare?
Ei s-au implicat în viața noastră (chiar dacă de cele mai multe ori ne deranja!), noi mai suntem interesați de viața socială a copiilor noștri? Sau ne limităm la a accepta faptul că oricum nu stau singuri atunci când lipsim de lângă ei?
Ce înseamnă a fi singur?
Cred că ar trebui să-i întrebăm pe copiii noștri, poate că avem multe de învățat de la ei, dacă i-am asculta cu atenția cuvenită, fără să le reproșăm întotdeauna faptul că nu sunt recunoscători pentru toate sacrificiile noastre făcute pentru ei…
Cheia casei la gât, telefon, televizor, calculator, mâncarea în frigider (trebuie doar să o încălzești!), ce-or mai fi vrând în plus?!
Poate că vor puțină dragoste adevărată, să simtă părinții aproape, să discute cu ei, nu să audă veșnicele scuze și reproșuri: n-am timp acum, sunt frânt de oboseală, discutăm altădată, vreau să văd meciul acum, discutăm mâine…
Eternul mâine din educație, cel care ne-a adus în situația de astăzi…
A fi părinte, a fi educator, este o responsabilitate imensă, este o misiune.
Familia, școala, Biserica sunt și trebuie să fie principalele puncte de referință pentru fiecare dintre noi, chiar și pentru cei care am trecut de mult de vârsta abc-ului. Totdeauna avem de învățat câte ceva de la alții, inclusiv de la copiii noștri (mai ales de la aceștia!). Se numește progres (pași înainte pe calea vieții, printre multe alte sensuri!) această disponibilitate, ea fiind principala cale pentru un dialog sincer și constructiv între generații, un progres, un pas înainte, nu o închidere. Biblia, în Cartea Facerii, ne relatează că, după ce Dumnezeu a creat Omul (e bine ca acesta să nu fie singur!), a creat și Femeia, tocmai pentru a da posibilitatea Omului (iar Dumnezeu a văzut ca a făcut ceva foarte bun!) de a participa și a continua Actul Creației!
Minunată, dar și angajantă această cooperare dintre Om și Dumnezeu, nu-i așa?
Reușim să o percepem în toată dimensiunea ei, noi, părinții, educatorii, copiii?
Căci este esențial pentru noi toți!
Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.
