Lacrimi de crocodil

Lacrimi de crocodil

S-a risipit multă cerneală pe paginile ziarelor centrale și locale, s-a risipit timpul de antenă la mai toate televiziunile pentru analizarea rezultatelor dezastruoase de la examenul de bacalaureat din anul acesta și despre impactul social de lungă durată pe care acesta îl are. Acuze, replici, lacrimi de crocodil, căci avem și noi „crocodili” ce plâng cu lacrimi de cerneală sau în timpi de antenă pe ecran la ore de vârf, cu pretenții de „analize științifice și obiective” au luat la bani mărunți ministerul, școlile, profesorii, elevii și pe oricine a mai intrat în vizor, însă foarte puțini s-au oprit asupra adevăratei cauze: degringolada morală în care se zbate societatea, nu numai în România, ci pe întreg mapamondul, situație generată mai ales de absența (mai bine zis) de refuzul valorilor morale naturale divine (cele zece porunci!), fapt ce are ca impact principal dezorientarea și devierea de la adevăratele motive: dezinteresul social și lipsa de scrupule, și ea la nivel ( aproape ) general. Cu alte cuvinte, reîntoarcerea la niște principii (tot omenești, rezultat al refuzului de a „colabora cu Creatorul”, de tipul „ ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” sau, mai pe românește, „ să moară și capra vecinului ”, împreună cu jumătatea de veac comunistă și cu două decenii de lipsă de valori morale pe care le-am trăit după căderea acestuia, au condus, cel puțin la noi, la situația cu care ne confruntăm, situație care (să nu ne înșelăm cu vorbe goale!) va avea repercursiuni și asupra nepoților noștri, care ne vor acuza pe noi de degringolada din sufletul și viața lor (cazul titularizării profesorilor de anul acesta, cu note și mai slabe decât ale elevilor de la bacalaureat este unul dintre exemplele concrete!).

Iar aceasta este o mare responsabilitate, de care vom trebui să dăm socoteală, cândva, fiecare dintre noi.

Pentru o educație sinceră și viabilă a tinerei generații, nu este nevoie de acuze, de incriminări, de puneri la zid sau în ștreang a unora sau a altora, ci de convertire colectivă.

Două definiții:

Convertere: schimbare de direcție, schimbare de mentalitate, alegerea altui drum mai bun și mai drept (printre multe alte sensuri).

E-ducere: a scoate afară, a re-descoperi (ceva ce există deja în om), a educa la ceva ce ne este deja cunoscut, însă ascuns sau reprimat, din voință proprie sau din cauza contextului social și cultural (și aici, printre alte multe sensuri).

În contextul în care sistemul scolastic românesc este criticat că produce non-valori, că oferă cunoștințe „ non-profit ”, atunci trebuie să ne întrebăm care este rolul educației de bază (școală generală și, parțial, liceu, fără a neglija aptitudinile elevului, ci a le încuraja): acela de a forma niște depozite de cunoștințe (necesare, de altfel!), sau și acela (mai ales) de a forma conștiințe? Oameni capabili să facă diferența dintre bine și rău? Dintre util și superfluu ? Dintre necesar și ceva ce se poate amâna pe mai târziu , când vor fi condiții propice pentru ceea ce ne dorim? Cu o educație de tip Carpe diem nu vom ajunge, din păcate, la rezultatul dorit de toți, dar nesprijinit de mai nici unul dintre noi.

Educație tip profit imediat , sau educație de durată, în folosul mai multor generații, așa cum au primit-o părinții noștri,am primit-o și noi de la ei, iar noi, din păcate, nu am reușit și nu reușim (decât cu puține excepții) să o transmitem copiilor noștri?

Din nefericire, cunoștințele pe care le acumulează elevii la școală nu favorizează formarea unui caracter frumos, iar profesorii nu sunt întotdeauna modele de moralitate și profesionalism, așa cum nu sunt nici unii dintre părinți. Copiilor noștri ar trebui să le spunem Adevărul, ar trebui să le transmitem tezaurul credinței moștenite din străbuni (dacă îl deținem, bineînțeles!) și să îi pregătim pentru lumea în care s-au născut și în care vor trăi și după ce nu vom mai fi noi. Este datoria familiei, nu a școlii să facă acest prim pas. Or, vedem astăzi copii, încă de la vârsta grădiniței, cu cheia de la casă atârnată la gât, cu televizor, computer și telefon mobil personal încă de la cele mai fragede vârste. Însă de lângă ei lipsesc părinții, cei dintâi formatori. Sunt ocupați prea mult să procure cele necesare traiului (pe care îl doresc mai mult decât îndestulat!), iar copiii stau pe la colțul străzii, în compania unor anturaje dubioase. În mentalitatea curentă, succesul înseamnă automobil, calculator, casă, avere, haine frumoase, vacanțe exotice, etc. Sunt necesare, (nu toate!), este adevărat, însă ele nu pot fi punctul de pornire în viață, ci rezultatul unei munci asidue personale, nu al muncii altora. Cultul învățăturii, al muncii, se învață în familie, școala doar ar trebui să adauge cunoștințele necesare începerii unui drum în viață. Dacă în familie copilul va vedea că părinții se descurcă în viață muncind, va învăța aceasta și el; dacă va vedea că a te descurca în viață înseamnă a-ți „ face loc cu coatele în defavoarea altuia ”, cu siguranță ca va fi metoda lui de a se descurca în viață. Respectul față de semenul tău se învață în familie, la biserică, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, nu pe cel al oamenilor.

Chiar dacă de vreo douăzeci de ani încoace prezența profesorilor de religie este o realitate în școli, câți dintre elevi pot recita și explica convingător un pasaj din Evanghelie, oricare ar fi acesta? Mai ales a-l trăi?

Dar părinții lor? Profesorii de religie? Profesorii, în general?

A fi părinte este doar un rezultat al unui accident de viață sau conjugal (viol, consens sau n-am luat pilula?), sau este o misiune divină, rezultat al colaborării dintre Dumnezeu și Om?

Dar a fi profesor? Este o misiune, o vocație, sau o meserie oarecare?

Reușita în viață depinde de discernământ, corectitudine, dăruire sau de cinism, dezinteres?

Sunt întrebări la care fiecare dintre noi trebuie să-și dea un răspuns…

Și aceasta pentru ca Bacalaureatul de peste 20 de ani să fie unul corect ?i real…

Implicarea socială a fiecăruia dintre noi, la toate nivelurile, nu dezinteresul , este soluția.

Sprijinirea activă a diferitelor inițiative didactice și extra-didactice ale diferitelor persoane și organizații, mai ales ecleziastice, dar nu numai, poate fi un sprijin substanțial în rezolvarea acestei dileme ce ne privește pe noi toți, nu numai pe acești tineri, victime ale unui sistem social și educativ greșit.

Să nu ne facem iluzii, vina pentru toate acestea la care asistăm și pe care le suportăm, este nu a sistemului social , ci a noastră, a tuturor.

Nu mă privește, e treaba lui, eu cu ce mă aleg dacă mă implic? Cum și-a așternut așa o să doarmă, etc.

Sunt doar câteva dintre gândurile ce ne bântuie frecvent atunci când suntem puși în fața acestei realități, aceea a resposabilității ce ne revine în educația copiilor noștri.

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.