Când Epifania devine normalitate în viata Omului

Când Epifania devine normalitate în viața Omului

„Bucură-te, Marie, (…)  căci ai aflat har la Dumnezeu…”

Timp de o lună de zile (15 august-15 septembrie), calendarul liturgic este presărat cu diferite sărbători în care o preamărim pe Sf. Fecioară Maria, Măicuța noastră, a tuturor (Adormirea Maicii Domnului, Sf. Maria – Regină, Nașterea Sf. Fecioare, Maica Îndurerată), sărbători care, chiar dacă nu au o succesiune (calendaristică) firească pentru noi oamenii, parcurg totuși întreaga viață a Mariei și ne arată cum se manifestă Dumnezeu în viața Mariei, în viața oamenilor, în viața noastră a tuturor.

Maria s-a născut și a trăit asemenea nouă, a avut parte de bucurii și suferințe de-a lungul vieții, o viață trăită cu discreția acelei persoane care se încrede total în Dumnezeu și nu se lasă copleșită de valurile tumultoase ale vieții, care se abandonează cu încredere planului lui Dumnezeu (fie mie după Cuvântul Tău!), care se străduiește din toate puterile sale ca acest Cuvânt să prindă viață în viața sa.

Povestea vieții sale o știm.

Povestea vieții noastre însă o știm la fel de bine?

Vrem să facem o comparație între viața noastră și viața ei? Între raportul ei cu Creatorul și raportul nostru cu același Creator și Mântuitor?

Când ne dăm cu părerea (de cele mai multe ori nedoriți!) despre alții suntem ași, însă atunci când este vorba despre noi, găsim întotdeauna scuze  (în favoarea noastră, bineînțeles!).

O mărturisim și o cinstim pe Maria ca Mamă, Model și Sprijin. Că este adevărat aceasta, deasemenea o știm și o mărturisim (măcar cu gura, dacă nu și cu fapta).

Să luăm la analizat câteva repere din viața Mariei și să încercăm să le aplicăm la viața noastră de zi cu zi.

Disponibilitatea, dăruirea și discreția

Trăsături de caracter și de comportament scoase în evidență de către puținele fragmente din Evanghelie ce o privesc direct: Buna Vestire, vizitele Sfintei Familii la Templu, Nunta din Cana, lungul drum al Calvarului, agonia și moartea lui Isus, prezența sa constantă și stăruința în rugăciune alături de ucenici în așteptarea Duhului Sfânt, Mângâietorul și Îndrumătorul Bisericii, a cărei Mamă a devenit.

Vestea cea Bună ni s-a adus și nouă personal, prin apa și focul botezului și ale celorlalte sacramente. Nedumeriri a avut și Maria de-a lungul întregii sale vieți pământești (cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?, ca să enumerăm doar una), nedumeriri avem și noi, însă acceptarea, încrederea, dăruirea noastră sunt la fel cu ale Mariei? Sau ne întrebăm (de câte ori pe zi!) și îl întrebăm pe Dumnezeu: Ce ai, Doamne, cu mine? De ce atâtea nenorociri pe capul meu?

Templul, locul de închinare prin excelență, a fost o constantă în viața Mariei. Dacă e să dăm crezare Evangheliilor apocrife, ea a fost închinată de mică, de către părinții ei, lui Dumnezeu în Templul din Ierusalim, loc de închinare pe care l-a frecventat toată viața, împreună cu soțul ei și cu copilul Isus.

Cât de prezentă este Biserica în viața noastră? Cât de prezenți suntem noi în viața Bisericii? Ce este Biserica pentru noi, pentru fiecare dintre noi? La un moment dat, ucenicii îl avertizează pe Isus: Mama ta și frații tăi te caută… Ne amintim răspunsul descumpănitor al lui Isus, însă stau să mă întreb: ne numărăm noi printre aceștia? Printre aceia care ascultă glasul Domnului și fac cu adevărat voința lui Dumnezeu? Suntem capabili să ne bucurăm dezinteresat de bucuria aproapelui, să intervenim în favoarea aproapelui, așa cum a făcut-o Maria la Cana Galileii? Să facem tezaur din cuvintele și învățăturile lui Cristos, așa cum a făcut-o Maria, care păstra toate acestea în sufletul ei, chiar dacă de multe ori nu le înțelegem (sau nu vrem să le înțelegem)?

Suferința, moartea și raportul nostru cu ele

Realități care fac parte din viața noastră, așa cum au făcut parte și din viața Mariei. Însă avem cu aceste realități același raport pe care l-a avut Maria? O găsim pe Maria însoțindu-l pe Isus pe tot parcursul vieții sale misionare, o găsim pe drumul Calvarului, o găsim la picioarele crucii, o găsim și o contemplăm cu Fiul ei mort în brațe, o contemplăm și cinstim pe Maria alături de Cel Înviat, în slava cerească…

Cu siguranță că fiecare dintre noi am avut parte de aceste triste și nedorite realități ce fac parte din viața fiecăruia, pe care nu ni le dorim și pe care nu le așteptăm, realități despre care ar trebui să fim conștienți că sunt consecința păcatului, a neascultării Omului, a ruperii relației sale cu Dumnezeu: Adame, unde ești?… M-am ascuns, Doamne, căci sunt gol… Unde este fratele tău?… Sunt eu oare paznicul fratelui meu?…

Un scurt rezumat al raportului Omului cu Dumnezeu, al raportului nostru cu Dumnezeu, la care fiecare este liber să adauge alte și alte aspecte…

Rugăciunea și așteptarea împlinirii promisiunilor divine și așteptările noastre de zi cu zi

Cu toții, în raporturile umane, ne așteptăm la ceva din partea celorlalți. Mai multă disponibilitate, mai multă înțelegere, mai mult ajutor și ne manifestăm nedumerirea atunci când vedem că așteptările noastre nu se împlinesc, fără să ne treacă nici măcar prin anticamera minții că poate atitudinea celuilalt este o consecință a ne-colaborării noastre, a lipsei noastre de disponibilitate față de semenii noștri, a lipsei rugăciunii adevărate din viața noastră, a lipsei de încredere de care dăm dovadă în fiecare clipă. Evanghelia ne relatează despre o întrebare vicleană pe care unul dintre cărturari i-a adresat-o lui Isus: Învățătorule, care este cea dintâi și cea mai mare poruncă? Să-l cinstești pe Domnul Dumnezeul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți! Dar cine este aproapele meu?

Cunoaștem cu toții răspunsul lui Isus, rezumat în parabola Samariteanului milostiv, ca și îndemnul final: Mergi și fă și tu la fel! Raportul nostru concret cu Dumnezeu este măsurat de raportul nostru cu aproapele, iar rugăciunea noastră adevărată este rugăciunea de mulțumire pe care aproapele nostru o înalță lui Dumnezeu în favoarea noastră, este și rugăciunea noastră de mulțumire și de laudă pe care o adresăm lui Dumnezeu pentru aceia care ne-au fost și ne sunt sprijin pe calea vieții, rugăciunea prin care ne recunoaștem limitele și neputința noastră de a fi mai activi, mai disponibili, mai aproape de aproapele nostru, rugăciune prin care ne cerem iertare pentru greșelile și păcatele pe care le înfăptuim zilnic față de aproapele și, în consecință, față de Dumnezeu. Cine spune că-l iubește pe Dumnezeu, dar nu-l iubește pe aproapele său, este un mincinos, ne avertizează apostolul iubirii, sf. Ioan. Nu acela care spune ”Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția Cerului, ci acela care face voia Tatălui meu. Iar voia Tatălui meu aceasta este: să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit și eu pe voi!

Maria a înțeles toate acestea și le-a trăit pe deplin, meritându-și astfel titlurile cu care o cinstim: Mamă, Regină, Co-răscumpărătoare a neamului omenesc, model de viață creștină și protectoare pentru familii și pentru fiecare dintre noi, sprijin în nevoi și alte titluri cu care obișnuim să o cinstim și cu care ne adresăm ei ori de câte ori apelăm la ea, mai ales în sărbătorilededicate ei și pe care le-am amintit (unele dintre ele) la începutul acestor rânduri.

Dacă e să căutăm un cuvânt care să rezume viața Mariei, acesta este, cu siguranță, cuvântul Iubire.

Iubirea trebuie să fie și rezumatul vieții noastre.

Fără acest motor, viața oricărui om este un faliment, o continuă cârpăceală, o continuă suferință fără sens. Depinde de fiecare dintre noi, depinde de familiile noastre, de comunitatea din care facem parte, ca Maria să devină cu adevărat o  Cale sigură spre Dumnezeu, spre Patria cerească.

Doar astfel Epifania divină va deveni realitate, va deveni normalitate în viața noastră.

Nu lăsa, Măicuță, să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii lacrimilor tale!
Vino, Mamă iară, nu lăsa să piară,
Țara și poporul, turma și păstorul!

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.