Printre articolele publicate în oficiosul Vaticanului, L’Osservatore Romano din 30 octombrie 1983 (pagina a 5-a i-a fost dedicată în întregime noului Fericit) găsim, printre altele, și două articole puțin cunoscute cinstitorilor români ai Fericitului nostru, mai ales celor tineri.
Este vorba despre un articol semnat de Card. Corrado Ursi, în acea perioadă Arhiepiscop al orașului Napoli, apoi de un alt articol, semnat de Pr. Felice D’Onofrio OFM Cap, în epoca respectivă Profesor-șef de catedră, specialitatea Medicină patologică specială la Universitatea din Napoli și membru al comisiei Ordinului însărcinate cu pregătirea beatificării.
Câteva cuvinte despre autori:
Card. Corrado Ursi s-a născut în 1908 (26 iulie-Andria) și a urmat Seminarul mic în orașul natal, apoi și-a continuat studiile teologice la Seminarul regional pontifical din Molfetta, al cărui rector a fost timp de 20 de ani, imediat după hirotonirea sacerdotală, primită în 1931.
În 1951, Sf. Părinte Pius al XII-lea la numit episcop de Nardo, de unde Ioan al XXIII-lea l-a transferat, în 1961, la conducerea diecezei de Acerenza, iar Paul al VI-lea l-a promovat ca Arhiepiscop de Napoli, promovându-l un an mai târziu la demnitatea de Cardinal, cu titlul de Sf. Calixt.
A condus Biserica din Napoli timp de mai bine de două decenii, până în mai 1987, distingându-se mai ales prin reînnoirea structurilor ecleziastice, cerută de Conciliul Vatican al II-lea și prin implicarea în social, printr-o acțiune amplă, denumită de el ca”stârpirea mizeriei” (bonifica della miseria), acțiune ce viza construirea de locuințe pentru cei ce trăiau în barăci, de școli și institute de formare profesională pentru cei aflați în căutarea unui loc de muncă.
Prieten al Capucinilor, pe timpul episcopatului său la Napoli a promovat și susținut toate inițiativele ce vizau beatificarea confratelui nostru de care se simțea atras, mai ales datorită apostolatului acestuia printre cei mai defavorizați concetățeni ai săi din Napoli, după cum reiese și din articolul de față.
A murit pe 29 august 2003, deplâns de întreg orașul căruia i-a fost păstor timp de mai bine de două decenii.
Pr. Felice D’Onofrio, OFM Cap, medic, profesor universitar, șef de catedră la Univesitatea din Napoli, s-a născut la Napoli în 1927 și a îmbrăcat haina capucină în 1986, în prag de pensionare. A fost sfințit preot pe 28 mai 1989 în Bazilica Sf. Petru, de către Slujitorul lui Dumnezeu, Ioan-Paul al II-lea.
Medic consultant al Congregației pentru Cauza Sfinților, s-a implicat profund atât în cauza ce-l privea pe viitorul Fericit Ieremia Valahul, dar și în alte cauze, mai ales în cele aparținând Ordinului nostru.
Trăiește la Napoli, în Conventul care a adăpostit (și mai adăpostește în parte) moaștele Fericitului Ieremia Valahul.
În articolul pe care îl redăm mai jos în traducere, Pr. Felice D’Onofrio, la fel ca și în alte scrieri ale sale, privește cu ochi „clinic” (deformație profesională!) la viața și activitatea de asistență medicală a confratelui nostru, scoțând în evidență aspecte care de multe ori scapă ochiului profan.
Cu speranța de a fi făcut un serviciu cinstitorilor confratelui și Fericitului nostru, redau mai jos (traduse pentru prima dată în limba română) cele două articole acum când Frații Capucini aniversează nu doar beatificarea sa, ci și 18 ani de prezență pe meleagurile natale ale Fericitului Ieremia. Cu alte cuvinte, „majoratul”!
Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.
Card. Corrado Ursi,
Arhiepiscop de Napoli
Ne întrebăm dacă fratele Ieremia a fost trimis de Providența divină la Napoli pentru a se sfinți sau pentru a-i sfinți pe alții. Pentru a se sfinți, ar fi fost îndeajuns să trăiască la școala părinților săi, în familia sa, care a fost o oază de viață creștină autentică și de iubire generoasă față de cei săraci.
Însă Domnul a vrut aceasta în mod clar, l-a condus de mână la Napoli, pentru a sfinți cetatea prin exemplul său și să-l binecuvânteze prin harurile pe care i le dăruise din plin.
Fratele Ieremia a fost un dar al Tatălui pentru fiii săi din Napoli. Perioada în care a trăit a fost plină de splendoare în domeniul artei și plină de fervoare pentru restaurarea religioasă pusă în mișcare de Conciliul din Trento. Nu au lipsit însă nici problemele de ordin politic și economic; mare era de asemenea și mizeria, datorită marilor discrepanțe sociale și sărăciei în care trăiau multe dintre grupurile sociale.
În acel timp, Napoli a avut diverși sfinți ce păreau trimiși de Dumnezeu pentru alimentarea vieții creștine a poporului și pentru a-i ajuta pe cei aflați în nevoie. Fratele Ieremia, umilul capucin, a fost printre aceștia. Domnul i-a plăsmuit o inimă simplă și ascultătoare, atât de sensibilă la divin, care vibra și se mișca cu o promptă agilitate și în totală dăruire la orice adiere a suflului Duhului Sfânt. Chiar dacă nu studiase, vorbea despre Dumnezeu cu atâta ardoare, încât stârnea admirația teologilor.
Izvoare nestinse pentru viața sa interioară erau Patimile Mântuitorului, pe care le medita cu asiduitate și Euharistia, pe care o primea și o adora cu fervoare serafică. Nutrea o înduioșătoare devoțiune filială pentru Sfânta Fecioară, Maica lui Dumnezeu, pe care obișnuia să o numească cu o expresie tipic napolitană „Măicuța noastră” (Mammarella nostra) și ei i se adresa în toate nevoile, invitându-i și pe alții să i se adreseze cu o nețărmurită încredere. Era foarte ascultător nu numai față de superiori, ci și față de ceilalți confrați ai săi, căutând astfel să-l imite pe Domnul Isus, care a venit să slujească, nu să fie slujit, care a fost ascultător până la moarte.
***
Îl imita și pe Sărăcuțul din Assisi în sărăcie și în pocăință, aceasta manifestând-o prin renunțări la cele necesare și cumpătare în folosirea lor, totul trăit într-o reconfortantă jovialitate sufletească. Umil și puternic în același timp, senin și plin de dăruire, cu o evanghelică libertate spirituală se apropia de toți, mari și mici, bogați și săraci, pentru a-i îndruma spre iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Sub călăuza Duhului Sfânt, el se bucura de haruri neobișnuite, cum ar fi harul vindecării, harul profeției și al citirii în adâncul sufletelor. A strălucit mai ales în cel mai mare har: dragostea divină, pe care a arătat-o prin fapte în slujirea săracilor și a celor suferinzi. Pentru cei săraci era capabil de orice, făcea posibil orice ajutor, ispășind uneori personal ajutorul acordat acestora în nevoile lor. Un martor la procese mărturisea că era atât de mare această milostivire și iubire față de aproapele, încât și-ar fi dat propriii ochi celor aflați în nevoie.
Însărcinat cu îngrijirea bolnavilor, a avut posibilitatea de a demonstra toată bogăția generozității sale și a eroicei sale dăruiri. Îi slujea pe cei bolnavi neostoit, rezervându-și pentru el, ca o ascultare ce i se cuvenea de drept, slujirile cele mai umile și mai obositoare, alegând să îngrijească bolnavii cei mai dificili și exigenți. În chiliile bolnavilor intra ca o rază de soare, însenina cu strălucirea chipului său și îi mângâia cu gingășia bunătății sale. La moartea sa, cei care fost îngrijiți de el au plâns îndelung, ca și cum și-ar fi pierdut mama.
O astfel de bunătate așa de nemaipomenită nu putea rămâne îngrădită doar între zidurile mănăstirii. Ecleziastici, nobili, oameni de rând, care, atunci când se îmbolnăveau, cereau să fie vizitați de fratele valah, iar superiorii acestuia nu puteau să nu-i dea binecuvântarea pentru o slujire atât de evanghelică.
Fratele Ieremia, în ceea ce îl privea, nu se gândea la riscuri și la sacrificii, ci dorea din tot sufletul să aducă puțină mângâiere celor ce sufereau. Și a fost tocmai pe timpul unei astfel de vizite, pe o vreme excepțional de umedă și rece, atunci când s-a dus să viziteze un bolnav la Torre del Greco, că s-a îmbolnăvit de pleuropulmonită, atât de gravă încât să aducă moartea unei ființe atât de zdravene.
Fericit că se putea asemăna Mântuitorului său Isus printr-un gest de ascultare și de iubire, a murit în ziua de 5 martie a Anului Sfânt 1625, în vârstă de 69 de ani și de 47 de ani de viață călugărească. Cât a fost de stimat și de iubit la Napoli s-a constatat atunci când împrejurul sicriului său, așezat în biserica mănăstirii Neprihănita Zămislire a mănăstirii Sf. Efrem cel Nou, s-a adunat o mulțime atât de mare, încât confrații au fost nevoiți să-l îngroape pe ascuns, în noaptea dintre 6 și 7 martie.
***
Domnul a rezervat pentru zilele noastre ceasul preamăririi slugii sale credincioase, iar aceasta nu fără a avea și o învățătură providențială și plină de iubire și pentru noi. După trei veacuri de un misterios văl, a fost așezată pe candelabrul Bisericii această lumină pătrunzătoare. Trebuia să fie un Papă, Ioan Paul al II-lea, venit, ca și fratele Ieremia, din Europa Orientală, să-l ridice la cinstea altarelor și să-l proclame „Fericit”.
Să se reîntoarcă acum în țara sa Fericitul Ieremia Stoica din Valahia în mult îndrăgita sa patrie, România, ca un semn de speranță pentru acel nobil popor, care poartă în limbă și în nume amprenta Romei, după cum declara și Papa Ioan al XXIII-lea.
Iubit de concetățenii săi, ortodocși și catolici, să-i îndrume pe calea ecumenismului, grăbind astfel ceasul în care vor fi o singură inimă și un singur suflet toți aceia care cred în Cristos.
Să se reîntoarcă bunul frate Ieremia și să reverse iarăși minuni de iubire și de pace și în patria sa „adoptivă”, Napoli, care astăzi, mai mult decât oricând, are nevoie de ele.
În slujirea sa, a ținut întotdeauna seama de măreția și demnitatea Omului
Pr. Felice D’Onofrio, OFM Cap.
Viața fratelui Ieremia Valahul, primul român ridicat la cinstea altarelor, din orice unghi ar fi examinată, apare în întregime dedicată slujirii aproapelui; însă ne apare într-o lumină nouă, cu o specificitate proprie, dacă o privim din partea care privește slujirea bolnavilor, mai ales a acelora care nu mai erau în stare să-și poarte de grijă singuri.
Timp de patruzeci și cinci de ani acest frate laic a avut ascultarea de infirmier, fără însă a o neglija pe cea de chestuant (cerșetor, n. tr.), care îl punea în contact cu poporul din Napoli, martor fidel al virtuților umilului capucin.
„Regatul” său era însă infirmeria mănăstirii Sf. Efrem cel nou, construită tocmai pentru a-i îngriji pe numeroșii frați bolnavi și aflată într-o zonă a orașului atât de salubră încât își merită și astăzi apelativul „la Salute”.
În această activitate îl regăsim pe fratele Ieremia totdeauna fericit atunci când putea să pună în lumină valoarea suferinței celor bolnavi, ajutând întotdeauna pe cine se afla în nevoie, atât înăuntrul cât și în afara zidurilor mănăstirii, pentru că a-i ajuta pe cei suferinzi devenise a doua sa natură.
Este cu adevărat interesantă lectura depozițiilor conținute în actele procesului apostolic; se perindă, ca într-un film documentar, imagini de bolnavi loviți de podagră, hidropizie, tuberculoză, bolnavi torturați de dureri sfâșietoare, plini de răni urât mirositoare, cu mințile rătăcite. Ni se pare că revedem în mod real acele scene triste și înfiorătoare, care deveniseră tragice în acel timp din cauza lipsei unor structuri terapeutice potrivite și din cauza lipsei sedativelor.
Cine își desfășoară activitatea în contact cu bolnavi sfâșiați de durere, agitați sau cu slabă luciditate mentală, știe bine cât de grea este îngrijirea acestora, cu toate că astăzi structurile sunt diferențiate și că se recurge foarte ușor la hipnotice și sedative. Cu motivul de a ușura suferințele altora, vrem mai ales să evităm repulsia fizică pe care ne-o provoacă suferința.
Toate acestea fratele Ieremia le-a înțeles și cu iubire a inversat direcția sentimentelor sale naturale, pătrunzând în durere până la a-i simți puternicele răsfrângeri în sufletul său. Iar atunci când, într-un caz deosebit de grav, au fost mai puternice sentimentele sale, după doar câteva zile de abandon voluntar al câmpului de luptă, a simțit nevoia de a se reîntoarce, pentru că acolo era comoara sa; și acolo a rămas toată viața!
Oboselii, rutinei unei astfel de munci fără satisfacții, fratele Ieremia le răspundea cu jovialitatea pe care o revărsa în sufletul pacientului.
Acest român, întărit de acea simplitate și curăție proprie aceluia care și-a petrecut tinerețea în mijlocul naturii, își găsise la Napoli idealul său de viață. Poate că în acest oraș cu un popor gălăgios și dinamic, bogat în peisaje fascinante, fratele Ieremia și-a întărit sufletul său deja bogat în generozitate și dăruire și este aici că, devenit napolitan autentic, s-a plăsmuit pe sine însuși, ajungând pe culmile eroismului.
Acest frate, în acel Napoli vice-regal, în contact cu mizeriile omenești, fără a lăsa opere științifice sau culturale, cu viața sa plăsmuită la școala Seraficului Francisc, a dat o lecție care anticipă și depășește modernele descoperiri privind aspectele psihologice și comportamentale privind asistența bolnavilor cronici și cu lungă degență. În acest domeniu, astăzi nu se scapă nici o ocazie pentru a face reuniuni, a scrie articole, a propune rezoluții, însă după ce ne-am saturat cu proiecte fantastice cu fundal social, totul rămâne literă moartă; rezultatul? O ulterioară degradare și o ulterioară disperare în acela care nu mai este auto-suficient.
Fratele Ieremia, întărit de o adevărată înțelepciune, a trecut la acțiune, punând în practică o adevărată metodologie, aproape revoluționară pentru acele timpuri.
Înainte de toate, a îndeplinit munca sa cu dragoste și scrupulozitate, curățind răni, schimbând bolnavii de hainele murdare, aerisind și parfumând încăperile urât mirositoare, ținându-i totdeauna curați pe bolnavii care își pierduseră controlul simțurilor. Ceea ce îl distinge și îi scoate în evidență figura este însă aspectul psihologic, pe care el îl practică în mod special. Cu bolnavii el devine unul dintre ei, se preface că nu simte duhoarea acolo unde aerul era irespirabil, mânca și dormea cu ei; spus în alți termeni, pacientul nu mai simțea diferența dintre el și cel care îl asista. Căuta să nu se arate nerăbdător sau obosit, ci voia să se arate interesat de lungile predici ale exaltaților, ținându-i la curent cu evenimentele, continuând să schimbe poziția în pat acelora care deveniseră irascibili din cauza bolii. Respecta deciziile medicilor în privința terapiei, însă nu se simțea obligat să respecte întotdeauna rigidele și uneori exasperantele scheme dietetice; în fața unui bolnav grav sau incurabil, nu ezita să satisfacă acestor bolnavi câte o mică dorință pentru o mâncare interzisă.
Din mărturiile ce-l privesc pe fratele Ieremia iese la iveală figura unui om care, în timp ce trăiește la unison cu mistica timpului său, lucrează în mod activ și inteligent, având întotdeauna prezentă măreția omului pe care-l îngrijește, chiar dacă acesta este un bolnav irecuperabil.
Eu cred că aceasta este lecția fundamentală a fratelui Ieremia și actualitatea acestuia pentru noi, cei care încheiem cel de-al XX-lea veac cu problematica creșterii durate medii de viață și, în consecință, cu creșterea duratei îngrijirii bolilor cronice și a perioadei mai lungi a degenței.
Nu este terapie și nici loc de internare care să poată înlocui o privire, un cuvânt, cu alte cuvinte a-l simți pe altul aproape de tine. În epoca noastră, în care printre alte aberații găsim și pe cea a eutanasiei, poate că Providența divină a dorit să ne repropună figura acestui umil capucin, pentru ca astfel să se extindă și la oamenii de azi lecția sa, care derivă din adevărata înțelepciune a aceluia care în aproapele se vede pe sine însuși.
