Apropierea importantelor sărbători franciscane (Stigmatizarea și Sărbătoarea Sf. Francisc – 17 sept. și, repectiv, 4 oct.), dar și începutul unui nou an pastoral, marcat de noi experiențe și activități (cfr. ultima Circulară a Custodelui), îmi oferă prilejul de a propune confraților două noi teme de meditație ce vor, împreună cu textul mons. Sorrentino „Complici ai Sfântului Duh”, să alcătuiască un identikit al fratelui minor la acest început de mileniu.
Este vorba despre meditația pr. Cantalamessa tinută la Capitolul Rogojinilor în dimineața zilei de 15 aprilie 2009 și intitulată „Să trăim în plinătatea ei Regula pe care am promis-o”, urmată de de discursul pe care Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, aflat la reședința sa de la Castel Gandolfo în ziua de 18 aprilie 2009 l-a adresat membrilor Familiei Franciscane reuniți în cel de-al II-lea Capitol al Rogojinilor și intitulat „Să plecăm de la Cristos, asemenea lui Francisc”.
Toate trei, meditația episcopului de Assisi, gândurile unuia dintre cei mai cunoscuți frați capucini de azi și cuvintele Sf. Părinte, se împletesc între ele și ne oferă imaginea fratelui minor așa cum îl vede și dorește Mireasa lui Cristos, Sfânta Maică Biserica.
Să-l privim pe Cristos cu ochii sf. Francisc, să îndrăznim să fim complici ai Sfântului Duh, trăind pe deplin Sfânta Evanghelie alături de cei oropsiți, arătându-le celor aflați în căutarea unui sens de dat vieții lor că se poate și altfel, celor descumpăniți fiindu-le un sprijin, celor rătăciți un punct de reper; să fim, cu alte cuvinte, „trupele de asalt ale Duhului Sfânt” în această lume convulsionată și torturată de propriile neputințe și greșeli. Iată care ar fi identikitul fratelui minor, așa cum reiese el din toate cele trei articole.
Textele de mai jos au fost preluate și traduse din revista Campania Serafica nr.3 /2009, iar întreruperile din text (marcate (…) aparțin redacției revistei Campania Serafica.
Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.
Note biografice
Pr.Raniero Cantalamessa, OFM Cap. s-a născut la Colli di Tronto (AP) pe 22 iulie 1934. A fost sfințit preot în 1958. Este laureat în Teologie la Universitatea din Freiburg și în Litere Clasice la Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano.
A fost titularul Catedrei de Istorie a originilor creștine și director al Departamentului de Științe religioase al Universității Catolice „Sacro Cuore”. A fost deasemeni membru al Comisiei Teologice Internaționale din 1975 până în 1981.
Din anul 1979 a lăsat catedra universitară pentru a se dedica în întregime predicării Cuvântului. Din 1980 este Predicatorul Casei Pontificale, postură în care ține săptămânal, pe timpul Adventului și al Postului Mare, câte o meditație în prezența Sf. Părinte, a cardinalilor, episcopilor, prelaților și superiorilor generali ai Ordinelor călugărești.
Este chemat să predice în diverse părți ale lumii, iar de mai mulți ani, în fiecare sâmbătă seara, apare pe ecranele tv în emisiunea „Le ragioni della speranza” transmisă de Rai 1, în care explică Evanghelia Duminicii respective.
A publicat numeroase, carți, dintre care amintim: Gettate le reti (riflessioni sui Vangeli, anno A, B e C, Piemme 2001); 5 minuti con Dio (Piemme 2004); La forza dello Spirito (Piemme 2008).
N.B. Predicatorul Casei Pontificale, sau Predicatorul Apostolic, titlu și oficiu care îl regăsim constant începând cu pontificatul lui Paul al IV-lea. Mai înainte, Procuratorii Generali ai celor 4 Ordine medicante (Predicatorii sau Dominicanii, Minorii sau Franciscanii, Eremitanii sf. Augustin și Carmeliții) predicau la rând în duminicile din Advent și din Postul Mare. Începând cu Paul al IV-lea, Predicatorii Apostolici au rămas stabili, fiind aleși din rândul diverselor Ordine călugărești. Benedict al XIV-lea, prin Scrisoarea Apostolică (Breve) Inclytum Fratrum Minorum din 1743, a rezervat acest oficiu în exclusivitate Fraților Minori Capucini.
În zilele noastre, meditațiile Predicatorului Apostolic se țin în Capela Redemptoris Mater, iar Predicatorul Apostolic locuiește la Curia Generală a Fraților Minori Capucini.
Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) s-a născut la Mrktl am Inn, dieceza de Passau (Germania), pe 16 aprilie 1927 și și-a petrecut copilăria și adolescența la Traunstein, mică localitate din apropierea graniței cu Austria, unde tatăl său era comisar de poliție.
Din 1946 până în 1951 a studiat filosofia și teologia la Friesing și Munchen, iar pe 29 iunie 1951 a fost sfințit preot.
Își ia doctoratul în teologie în 1953 cu teza „Il popolo e la casa di Dio nella dottrina della Chiesa di S. Agostino”, iar în 1957, în urma dizertației „Teologia della Storia in S. Bonaventura”, obține abilitarea pentru învătământul universitar.
A predat teologia fundamentală, dogmatica și istoria dogmei la Friesing, Bonn, Munster, Tubingen și Ratisbona.
Între 1962-65 este „expert” la Conciliul Vatican al II-lea și „consultor”al arhiepiscopului de Koln, card. Joseph Frings.
În 1972, împreună cu Hans Urs von Balthasar, Henri de Lubac și alți mari teologi ai timpului, înființează revista de teologie „Communio”.
În 1977 este numit de către Paul al VI-lea la cârma diecezei de Munchen și Friesing, fiind consacrat episcop pe 28 mai 1977. Același Paul al VI-lea l-a creat cardinal, în concistoriul din 27 iunie același an.
Ioan-Paul al II-lea l-a numit, pe 25 noiembrie 1981, Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței și Președinte al Comisiei Biblice și al celei Teologice Internaționale.
A fost deasemeni Președintele Comisiei de pregătire a Catechismului Bisericii Catolice, pe care l-a prezentat Papei, după 6 ani de muncă asiduă, în 1992.
În 1998 a devenit vice-decan al Colegiului Cardinalilor, iar în 2002 a fost ales decan al aceluiaș Colegiu.
Dintre numeroasele sale publicații, amintim „Introduzione al Cristianesimo”, o antologie de prelegeri universitare privind profesiunea de credință apostolică, publicată în 1968; „Dogma e predicazione”, antologie de eseuri, omilii și gânduri cu temă pastorală, publicată în 1973; 1985 – cartea-interviu (împreună cu Vittorio Messori) „Rapporto sulla fede”; 1996 – „Il sale della terra”, etc.
*
* *
Pr. Raniero Cantalamessa
„Să trăim în plinătatea ei Regula pe care am promis-o”
1. Carisma, în stadiu embrionar
Meditația mea începe cu o întrebare: ce sărbătorim cu exactitate în acest an 2009? În mod sigur nu „ Regula pe care am promis-o”, căci aceasta este „Regula bolată”, ci aprobarea verbală, din partea lui Inocențiu al III-lea, a Regulei începuturilor, pierdută (se pare), a sf. Francisc. Peste 14 ani, în 2023, se va celebra al VIII-lea centenar al Regulei Bolate și cu acea ocazie, putem fi siguri, se va vorbi mult și vor fi analizate toate aspectele acesteia și importanța ei. În acest an avem ocazia unică de a ne reîntoarce la originile carismei franciscane chiar din primele ei momente de viată, cu alte cuvinte la „ipostaza sa inițială”. Este un kairos pentru întregul Ordin și pentru toate Grupările de inspirație franciscană și nu putem lăsa ca această ocazie să se piardă în van (…)
Avantajul enorm al acestei faze de început a carismei franciscane, în raport cu definitivarea sa juridică din 1223, este că aceasta din urmă este datoare mult mai mult decât prima condițiilor și exigențelor juridice ale momentului; este încadrată în timp cu mult mai mult decât Regula inițială și, datorită acestui aspect, cu mult mai puțin transferibilă în zilele noastre. Prin Regula bolată, Gruparea inițială franciscană devine Instituție, cu toate înlesnirile sale, însă și cu toate opreliștile pe care un asemenea pasaj le comportă. Francisc, notează Sabatier, va afla în normele ecleziastice adăugateRegulei inițiale, „directive ce vor da o formă precisă unor idei vag intuite, însă va găsi și structuri în care gândul său originar pierdea din originalitate și forță: vin nou pus în burdufuri vechi”. Fără a avea pretenția de a diminua valoarea Regulei definitive, este acela momentul și este acea Regulă inițială la care trebuie să facem referință, dacă, după cum citim și în Scrisoarea Miniștrilor Generali prin care au convocat această întâlnire, voim să abordăm cu succes această „sfidare a refondării”.
În privința orientării acestei inițiale Regului, suntem informați direct de către Francisc, care scrie în Testamentul său: „Și după ce Domnul mi-a dăruit alți frați, nimeni nu-mi arăta ce ar fi trebuit să fac; însuși Cel Preaînalt mi-a dezvăluit că trebuia să trăiesc conform Sfintei Evanghelii. Iar eu, în puține cuvinte și cât mai simplu, am făcut în așa fel ca să fie scrisă, iar domnul Papă mi-a confirmat-o”.
Scrie Celano: „Văzând că zi de zi creștea numărul celor ce voiau să i se alăture, Francisc a scris pentru sine și pentru frații prezenți și viitori, cu simplitate și pe scurt, o normă de viață sau Regulă, alcătuită mai ales din citate din Evanghelie, la a cărei trăire desăvârșită năzuia neîncetat. Însă a adăugat și alte puține, dar esențiale și stringente îndrumări, necesare pentru o viață sănătoasă trăită în comun”(…).
„Puținele cuvinte” așternute în scris cuprindeau fără nici o îndoială textele evenghelice ce l-au impresionat pe Francisc la citirea faimosului fragment evanghelic din timpul unei sfinte liturghii, adică trimiterea în misiune de către Isus a ucenicilor, cu precizarea că „nu trebuie să ducă cu ei nici aur, nici argint, nici pâine, nici toiag, nici încălțări și nici veșminte de schimb”. Se bănuiește, nu fără o oarecare dreptate, că o bună parte din textul acelei Reguli să fie cuprins în citatele corespunzătoare din capitolul întâi al Regulei Bolate.
Însă toate acestea nu voiau să fie decât exemplificări parțiale. Adevărata năzuință a lui Francisc era cuprinsă în expresia ce se va regăsi în toate stadiile succesive ale Regulei și care va fi reafirmată și în Testament: „a trăi conform Sfintei Evanghelii”. Țelul de viață era o simplă și radicală reîntoarcere la Evanghelie, cu alte cuvinte la modul de viață al lui Isus și al primilor săi ucenici. Și pe bună dreptate Miniștrii Generali au intitulat scrisorea lor de convocare a acestui Capitol: „A trăi întocmai cu învățătura Sfintei Evanghelii”.
2. Pelerini carismatici
(…) Noi însă putem astăzi să aprofundăm unele aspecte concrete ale alegerii sale de viață, bazându-ne pe ceeace știm că a făcut mai înainte și după călătoria la Roma și întâlnirea cu Papa. Putem vorbi despre cele „trei puncte principale” ale lui Francisc: Predicarea Cuvântului, Rugăciunea și Sărăcia.
Primul lucru pe care îl face Francisc este acela de a merge el însuși și de a trimite și pe confrații săi să predice pocăința, exact așa cum auzise că făcea și Isus. Isus alterna predicarea Împărăției cu momente de rugăciune: noaptea, ziua, în zorii zilei, seara târziu, de la rugăciune pleca și la rugăciune se întorcea din călătoriile sale; același lucru îl face acum și micul grup strâns în jurul lui Francisc. Rugăciunea era cadrul fundamental pentru toate activitățile zilei. Iar toate acestea erau însoțite de un stil de viață strâmtorat în sensul cel mai exact al cuvântului, adică alcătuit din sărăcie materială radicală, însă și din sărăcie spirituală, adică din simplitate, umilință, fuga de demnități: lucruri pe care mai târziu Francisc le va înmănunchea și sintetiza sub numele de „Minori”, pe care la dat confraților săi (…)
3. De la Francisc la Cristos
Acum este timpul să trecem la ziua de azi, ca să vedem ce putem învăța din acel început al începuturilor franciscane. Primul pericol, sau iluzie de evitat este acela că putem reproduce în formele externe și concrete experiența personală a lui Francisc. Viața și Istoria sunt ca apele unui râu: nu curg nicicând la deal.
Tentativele de reformă franciscane în care predomină atenția față de formele externe ale franciscanismului păstrat în imaginarul popular pot atrage momentan simpatiile unor persoane care admiră instinctiv anticonformismul și un anumit stil hippy, sau care nutresc oarecari simpatii preconciliare, însă nu rezistă la proba timpului și a vieții. Este linfa din care s-a alimentat lăstarul aceea pe care trebuie să o regăsim, nu să răsădim cu rădăcina în sus mlădița.
Trebuie mai întâi de toate să ne situăm într-o prospectivă autentică. Atunci când Francisc privea înapoi, îl vedea pe Cristos; noi, când aruncăm privirea asupra trecutului, îl vedem pe Francisc. Diferența dintre el și noi este aici, însă este enormă. Întrebare: în ce constă atunci carisma franciscană? Răspuns: în a-l privi pe Cristos cu ochii lui Francisc! Carisma franciscană nu se nutrește privindu-l pe Francisc, ci privindu-l pe Cristos cu ochii lui Francisc.
Cristos este totul pentru Francisc: este singura sa înțelepciune și întreaga sa viață. Mai înainte ca să devină o concepție teologică în Sf. Bonaventura și în Duns Scotus, cristocentrismul a fost o experiență existențială, unică, trăită pe deplin de Francisc. Nu este nici timpul, nu avem nici spațiul și nici nu simțim nevoia de a suplimenta citatele. La sfârșitul vieții, unui confrate care îl îndemna să ceară citirea Sfintelor Scripturi, Francisc îi răspundea: „În ceeace mă privește, mi-am însușit destul din Sfânta Scriptură, încât mi-e deajuns pentru reculegerea și cugetările mele. Nu-mi mai trebuie nimic, fiule: îl cunosc pe Cristos, sărac și răstignit”.
Suntem în anul paulin și este mai mult decât instructivă o confruntare între convertirea lui Paul și aceea a lui Francisc. Și una și cealaltă au fost o întâlnire înfocată cu persoana lui Isus; amândoi au fost „înșfăcați de Cristos” (Fil. 3, 12). Amândoi au putut afirma: „Pentru mine, a trăi înseamnă Cristos” și „Nu mai sunt eu acela care trăiesc, ci Cristos trăiește în mine” (Fil. 1, 21; Gal. 2, 20); amândoi au putut spune, iar Francisc într-un sens și mai puternic decât Paul: „Eu port stigmatele lui Isus în trupul meu” (Gal. 6, 17). Este semnificativ faptul că textele liturgice ale Sfintei Liturghii din sărbătoarea sfântului Francisc sunt luate în cea mai mare parte din Scrisorile sfântului Paul. (…)
4. O reînoire a modului franciscan de predicare
În lumina acestor celor de mai sus, să încercăm să vedem cum putem astăzi transpune în practică aceste trei aspecte fundamentale ale experienței franciscane de la începuturi, pe care le-am scos în evidență: predicarea Cuvântului, rugăciunea și sărăcia. (…)
Noi catolicii, suntem pregătiți de către trecutul nostru, să fim mai degrabă „păstori” decât „pescari” de oameni, suntem mai pregătiți, cu alte cuvinte, să „paștem” persoanele care au rămas fidele Bisericii, decât să aducem la sânul ei noi persoane, să „pescuim” din nou pe acelea care s-au îndepărtat de ea. Predicarea itinerantă, aleasă pentru sine de către Francisc, este un răspuns la această exigență. Ar fi un păcat dacă existența bisericilor și a unor structuri de mari dimensiuni ar face și din noi, franciscanii, doar păstori și nu și pescari de oameni. Franciscanii sunt „evanghelici” prin vocația originară, primii adevărați „evanghelici”; și nu-și pot permite ca în unele părți ale lumii, cum ar fi America Latină, predicarea itinerantă să fie apanajul doar al bisericilor „evanghelice” protestante.
Și în privința conținutului predicilor noastre ar fi de făcut observații importante. Se știe că modul originar de a predica al franciscanilor era axat pe tema „pocăinței” într-atân încât până și primul nume pe care frații și l-au dat a fost acela de „penitenții din Assisi”. Prin predicarea penitențială se înțelegea un mod de a predica axat pe convertire, în sensul de schimbare a obiceiurilor, deci cu caracter moral. Acesta a fost mandatul pe care frații l-au primit de la Inocențiu al III-lea: „Mergeți și predicați tuturor pocăința”. În Regula definitivă, acest conținut moral este specificat astfel: predicatorii trebuie să anunțe „păcatele și virtuțile, pedeapsa și răsplata”.
Acesta este un punct în care o reîntoarcere mecanică la origini ar fi fatală. Într-o societate pătrunsă pe deplin de creștinism, aspectul faptelor concrete de îndeplinit era ceva asupra căruia era natural și urgent de insistat. Astăzi însă nu mai este același lucru. Trăim într-o societate care, în multe țări, a devenit post-creștină; cel mai necesar lucru asupra căruia trebuie insistat este a-i ajuta pe oameni să revină la credință, să-l redescopere pe Cristos. Iar pentru aceasta nu ajunge un mod de a predica moral sau moralistic, ci unul kerigmatic, care să scoată în evidență esențialul misterului pascal al lui Cristos. Cu acesastă Veste Bună apostolii au evanghelizat lumea pre-creștină și cu ea vom putea spera să evanghelizăm lumea post-creștină. (…)
Găsiseră, ne spun izvoarele, tezaurul ascuns și perla prețioasă și voiau să le facă cunoscute tuturor. Atmosfera care se respira în jurul lui Francisc nu era aceeași care se respira pe lângă unii dintre predicatorii franciscani posteriori lui, mai ales din perioada Contrareformei, axată mai ales asupra operelor de înfăptuit de către om, atmosferă austeră și demoralizantă, o austeritate mai apropiată de cea predicată de Ioan Botezătorul decât aceea a lui Isus. Imaginea însăși a lui Francisc este alterată grav de această atmosferă. Aproape toate imaginile din această perioadă îl reprezintă meditând în fața unui craniu, el, căruia moartea îi era o surioară bună și dragă!
Să continuăm deci noi, franciscanii, să predicăm pocăința, însă să-i dăm același sens pe care i-l dădea Isus atunci când spunea: „Convertiți-vă și credeți Veștii celei Bune!” (Mc. 1, 15). Mai înaintea lui, a se converti însemna totdeauna a-și schimba modul de viață și obiceiurile, întoarcerea (este sensul ebraicului shub!) la respectarea Legii și a Alianței violate, rupte. Cu Isus însă, convertirea nu mai vrea să însemne o întoarcere înapoi, ci un salt înainte, o intrare în Împărăția cerească prezentă în mod gratuit în mijlocul oamenilor. „Convertiți-vă și credeți” nu vrea să spună două lucruri separate, ci același lucru: Convertiți-vă, adică credeți Veștii celei Bune! Este marea noutate evanghelică, iar Francisc a intuit-o, fără a mai aștepta „descoperirea” ei de către actuala teologie biblică.
5. O rugăciune tipic franciscană
Am văzut că al doilea element care caracterizează experiența inițială a lui Francisc este o intensă viață de rugăciune. În această fază inițială, rugăciunea franciscană este, asemenea modului de a predica, o rugăciune carismatică. Mai târziu, odată cu clericarizarea Ordinului, Oficiul divin va deveni cheia de boltă a rugăciunii fraților, însă la începuturi nu existau breviare sau alte cărți de rugăciune. Se rugau spontan, după cum Duhul Sfânt îi inspira, singuri sau împreună. Un capitol din Florilegiu a păstrat amintirea acestui mod de a se ruga fără ajutorul cărților, pe care îl practicau sfântul Francisc și primii săi confrați.
Cum să redescoperim câte ceva din acest mod de a se ruga, spontan și izvorât din inimă, în comunitățile noastre? Mai inainte de a fi fost modul de rugăciune al primei comunități franciscane, a fost modul de a se ruga al primelor comunități creștine. Paul scria acestora: „Atunci când vă adunați, fiecăruia dintre voi să-i izvorască din suflet un psalm, o învățătură, o revelație, o povață în limbi necunoscute, un har de impărtășit cu ceilalți” (1 Cor. 14, 26); și iarăși: „Îndrumați-vă unii pe alții cu psalmi, imnuri, cântece spirituale, cântând și rugându-vă Domnului din toată inima” (Ef. 5, 19).
Acest fel de rugăciune ar permite, în anumite circumstanțe sau chiar în cadrul rugăciunii liturgice, atunci când este permis, momente de autentică împărtășire spirituală între confrați. Fără aceste momente, există pericolul ca în comunitățile noastre să împărtășim totul, cu excepția credinței și a trăirii noastre în Isus. Să se vorbească despre orice, numai despre El, nu. (…)
Duhul Sfânt a readus la viață această rugăciune carismatică, iar aceastea este puterea și tăria aproape a tuturor noilor comunități și mișcări ecleziale de după Conciliu. Putem să ne deschidem acestui har fără teama că vom trăda în vreun fel identitatea noastră, ba mai mult, putem fi siguri că o vom întări și dezvălui în plinătatea ei. Atunci când în istoria Bisericii s-a manifestat reînoirea evanghelică predicată și trăită de Francisc și de celelalte Ordine mendicante, toate celelalte Ordine existente au beneficiat de acest har, văzând în ea o sfidare la redescoperirea inspirației evanghelice la sărăcie și simplitate proprii. Același lucru ar trebui să-l trăim și noi, Ordinile tradiționale de astăzi, în fața noilor mișcări spirituale inspirate de Duhul Sfânt în sânul Bisericii.
Rugăciunea carismatică este mai ales o rugăciune de laudă, de adorație, și cine mai bine decât Francisc a întruchipat acest mod de a se ruga? Un teolog iezuit, fost profesor la Universitatea Gregoriană, Francis Sullivan, l-a definit pe Francisc de Assisi ca fiind „cel mai mare carismatic din istoria Bisericii”. Reînoirea Ordinului Franciscan este strâns legată, de-a lungul istoriei sale, de reînoirea rugăciunii; a pornit întotdeauna de la casele de reculegere și rugăciune.
6. A fi „pentru săraci” și „a fi săraci”.
În privința celui de-al III-lea element, Sărăcia, voi spune câte ceva care ne va ajuta să încadrăm idealul franciscan al sărăciei în Istoria Mântuirii și a Bisericii și să vedem cum, din acest punct de vedere, Francisc a actualizat o reîntoarcere la Evanghelie.
În legătură cu Sărăcia, trecerea de la Vechiul Testament la cel Nou înseamnă un salt calitativ. Acesta poate fi sintetizat astfel: Vechiul Testament ne prezintă un „Dumnezeu pentru cei săraci”, Noul Testament ne prezintă un Dumnezeu care se face el însuși „sărac”. Vechiul testament este plin de texte care ni-l arată pe Dumnezeu ascultând „strigătul săracilor”, care „este milostiv cu cel slab și cu cel sărac”, care „apără cauza celor aflați în nevoi”, care „face dreptate celor umiliți”; însă doar Evanghelia ne vorbește despre un Dumnezeu care devine unul dintre ei, care alege pentru sine sărăcia și slăbiciunea: „Isus Cristos, din bogat, așa cum era, s-a făcut sărac pentru voi” (2 Cor. 8, 9). Sărăcia materială, în locul unui rău de evitat, se transformă într-un bun de cultivat, într-un ideal de ajuns. Aceasta este marea noutate adusă de Cristos.
În felul acesta au fost clarificate cel mai bine cele două componente ale idealului de sărăcie biblică: „a fi pentru săraci” și „a fi săraci”. Istoria sărăciei creștine este istoria modului divers de a se raporta la aceste două exigențe…
Conciliul Vatican al II-lea a fost acela care a readus pe primul plan problema „Biserica și sărăcia”. În Constituția privind Biserica citim în acest sens: „După cum Cristos a săvârșit mântuirea cu ajutorul sărăciei și a persecuțiilor, tot astfel Biserica este chemată să parcurgă aceeași cale… După cum Cristos a fost trimis de Tatăl să anunțe săracilor Vestea cea Bună, să-i vindece pe cei cu inima smerită, să caute să salveze ceeace era pierdut, tot astfel și Biserica îmbrățișează și se îngrijește de aceia care sunt pradă slăbiciunilor omenești; mai mult, recunoaște în cei săraci și în cei ce suferă imaginea Fondatorului ei, sărac și plin de suferință și se îngrijește să-i aline în lipsuri, iar în ei vrea să-l slujească pe Cristos”. În acest text sunt reunite ambele aspecte: a fi săraci și a-i sluji pe săraci.
Aprofundarea acestor aspecte ne interpelează și pe noi, franciscanii de astăzi. Nu trebuie să mai comitem greșala de a privi din nou sărăcia așa cum era ea văzută de către Ordinile religioase de dinaintea lui Francisc, iar în cadrul Bisericii universale, înaintea Conciliului Vatican al II-lea, adică aproape doar „a fi pentru cei săraci”, promovând inițiative sociale. Nouă, franciscanilor, nu ne ajunge o „preferință pentru cei săraci”, ne trebuie să alegem „preferința pentru sărăcie”. (…)
7. Locul nostru în structura Bisericii
Aș vrea acum să vedem care au fost raporturile lui Francisc cu Biserica timpului său și cum, urmându-i exemplul, trebuie să ne raportăm la aceasta, noi, franciscanii de azi. În privința raporturilor lui Francisc cu Biserica ierarhică avem, după cum cunoaștem, două viziuni opuse: aceea a istoriografiei oficiale a Ordinului, care îl vede pe Francisc ca fiind „vir catholicus et totus apostolicus” și aceea a Spiritualilor de atunci, însușită mai apoi de Sabatier, care vorbește de un conflict mocnit și de o instrumentalizare a lui Francisc din partea Ierarhiei. (…)
În privința interpretării „răuvoitoare” cu privire la atitudinea Ierarhiei, putem opune, cu bune baze istorice, o interpretatre „binevoitoare”. Biserica ierarhică și-a dat seama că nu putea, din cauza rolului pe care îl avea pe lume, să ajungă direct masele populare aflate în frământare și vede în Francisc și Dominic instrumentele necesare pentru oprirea agresivității mișcărilor eretice…
Francisc și-a asumat o sarcină pe care Biserica ierarhică nu și-o putea asuma, nici măcar cu ajutorul clerului secular. A făcut-o fără spirit polemic sau apologetic. Nu a polemizat nici cu Biserica instituțională și nici cu adversarii acesteia, cu nimeni.. În aceasta, stilul său este diferit chiar și de acela al contemporanului său, sfântul Dominic.
Ne punem întrebarea: ce ne spune nouă toate acestea? Pentru motive diferite de acelea de atunci (însă nu chiar de tot!) și astăzi mulțimile s-au înstrăinat de Biserica instituțională. S-a creat un șanț adânc. Mulți nu mai sunt în măsură să ajungă la Isus prin mijlocirea Bisericii; este nevoie să fie ajutați să ajungă la Biserică cu ajutorul lui Isus, pornind de la El și de la Evanghelia sa. Nu-l accceptă pe Isus de dragul Bisericii, însă pot accepta Biserica de dragul lui Isus.
Iată un teren de lucru propriu franciscanilor. Suntem într-o poziție unică pentru a o putea face: ne predispune la aceasta moștenirea lăsată de Părintele nostru Francisc, imensul patrimoniu de credibilitate pe care l-a câștigat el în fața întregii omeniri. Intuiția fraterității universale avută de Francisc, care se extinde la toate făpturile, însoțită de predilecția minorității, fac ca el și cei ce-l urmează pe cale să fie frați ai tuturor, dușmani ai nimănui, însoțitori ai celor oropsiți. Alegerea cetății Assisi ca loc de întâlnire dintre religii, făcută de Ioan-Paul al II-lea, ca și nenumăratele alte inițiative, sunt un semn al acestei vocații a fiilor lui Francisc…
8. Noi Rusalii franciscane
Cum să transpunem în practică toate propunerile de mai sus, ca și pe acelea, mult mai numeroase, ce vor ieși la iveală din expunerile ce vor urma? Răspunsul ne este dat de însuși Francisc, care le-a spus confraților spre sfârșitul vieții: „Eu mi-am împlinit datoria; iar în privința a ceeace trebuie să faceți voi, să vă îndrume Cristos!”. Aceste cuvinte nu erau adresate doar celor prezenți atunci, ci și urmașilor săi din toate timpurile.
Ne reîntoarcem la ceeace spuneam la început despre carisma franciscană: aceasta nu constă în a ne îndrepta privirea spre Francisc, ci în a-l privi pe Cristos cu ochii lui Francisc. Și există un lucru care rămâne neschimbat de la Francisc până la noi și care este deasupra tuturor schimbărilor istorice și sociale: Duhul Domnului. Toată viața Sărăcuțului, dacă o analizăm cât de cât, se desfășoară cub călăuzirea Duhului Sfânt. Aproape orice capitol al vieții sale se deschide cu următoarea precizare: „Francisc, inspirat de Duhul Sfânt, a mers, a spus, a făcut…”.
Cu ocazia aniversării celui de-al XVI-lea centenar al Conciliului ecumenic constantinopolitan I – Conciliu care a definit divinitatea Sfântului Duh -, Sf. Părinte Ioan-Paul al II-lea a scris: „Întreaga operă de reînoire a Bisericii, pe care Conciliul Vatican al II-lea a propus-o și început-o în mod providențial … nu se poate realiza decât în Duhul Sfânt, adică cu ajutorul luminii și tăriei sale”. Cuvintele de mai sus sunt valabile mai mult ca niciodată, mai ales pentru reînoirea Ordinelor călugărești. (…)
Primul Capitol al Rogojinilor s-a deschis în ziua de Rusalii a anului 1221; s-a intonat solemn imnul Veni Creator, care făcea de acum parte din Liturghia de Rusalii. Acest imn, compus în veacul al IX-lea, a însoțit Biserica în orice mare eveniment desfășurat de-a lungul celui de-al II-lea mileniu creștin: orice conciliu ecumenic, orice sinod, oricare nou an sau veac a început cu acest cânt; toți sfinții care au trăit în aceste zece veacuri l-au cântat și au pecetluit cuvintele acestuia cu amprenta evlaviei și iubirii lor față de Sfântul Duh.
Cu același imn invocăm și noi astăzi prezenta aceluiași Duh printre noi și asupra acestui nou Capitol al Rogojinilor. Vino, Duhule Creator! Înfăptuiește iar minunea pe care ai făcut-o la începutul lumii. Atunci pământul era gol, pustiu iar întunericul stăpânea și tăinuia haosul, însă atunci când Tu ai început să plutești peste el, haosul s-a transformat în cosmos (cfr. Gen. 1, 1-2), adică în ceva frumos, plăcut, armonios. Și noi pătimim din cauza golului din noi, trăim neputința de a ne da o înfățișare și un suflu nou. Vino, plutește asupra noastră; transformă haosul nostru personal și colectiv într-o nouă armonie, în „ceva frumos pentru Dumnezeu” și pentru Biserică.
Săvârșește din nou minunea oaselor uscate care prind din nou viață, se ridică de la pământ și se transformă într-o mare mulțime (cfr. Ez. 37, 1 și urm.). Însă noi nu vom mai implora împreună cu Ezechiel: „Duhule Sfânt, suflă din cele patru vânturi”, ca și cum nu am ști de unde suflă Duhul Sfânt. În săptămâna pascală exclamăm: „Duhule Sfinte, vino din coasta străpunsă a lui Isus pe Cruce! Vino din suflul Celui Înviat!”.
*
* *
Să pornim de la Cristos, asemenea lui Francisc
Discursul Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, adresat membrilor Familiei Franciscane participanți la „Capitolul Rogojinilor”.
Dragi frați și surori ai Familiei Franciscane!
Cu multă bucurie vă spun bine ați venit tuturor, în această fericită și istorică ocazie care v-a reunit împreună: a opta aniversare a aprobării „Protoregulei” Sf. Francisc de către Papa Inocențiu al III-lea. Au trecut de atunci 800 de ani, iar acea mână de frați a devenit o mulțime imensă, răspândită pe întreaga față a pământului și reprezentată astăzi, aici, de fiecare dintre voi în mod vrednic. În zilele ce s-au scurs, v-ați dat întâlnire la Assisi pentru ceeace voi ați dorit să se cheme și să fie „Capitolul rogojinilor”, unde să retrăiți originile voastre. Iar la sfârșitul acestei extraordinare experiențe, ați venit cu toții la „Domnul Papă”, cum s-ar fi exprimat seraficul vostru Întemeietor. Vă salut pe toți din inimă: pe Frații Minori din cele trei ascultări, călăuziți de către cei trei Miniștri Generali, cărora le mulțumesc în persoana Pr. Jose Rodriguez Carballo, pentru binevoitoarele sale cuvinte; membrilor celui de-al III-lea Ordin, cu Ministrul lor General; călugărițelor franciscane și membrilor istitutelor Franciscane și Surorilor Clarise, pe care le știu prezente spirital și care constituie cel de-al II-lea ordin. Sunt bucuros deasemeni să-i întâmpin aici pe câțiva episopi franciscani; în mod special pe episcopul din Assisi, Mons. Domenico Sorrentino, care reprezintă Biserica assisiană, patria lui Francisc și a Clarei, iar din punct de vedere spirital, patria tuturor franciscanilor. Știm cu toții cât de importantă a fost pentru Francisc legătura cu episcopul de atunci din Assisi, Guido, care i-a recunoscut carisma și l-a susținut. Guido a fost acela care l-a prezentat Cardinalului Giovanni di San Paolo, care mai apoi l-a condus la Papă, favorizând în același timp aprobarea Regulei. Carismă și Instituție sunt întotdeauna complementare pentru edificarea Bisericii.
Voi sunteți un dar prețios pentru poporul lui Dumnezeu.
Ce pot să vă spun, dragi prieteni? Mai înainte de toate doresc să mă unesc în a aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru toată calea pe care v-a învrednicit să o străbateți, copleșindu-vă cu harurile sale. Iar ca Păstor al întregii Biserci, vreau să-i mulțumesc pentru prețiosul prinos care sunteți voi înșișvă pentru întregul popor creștin. Din micul pârâiaș izvorât de la poalele muntelui Subasio, s-a format un fluviu care a adus o contribuție remarcabilă la răspândirea universală a Evangheliei. Totul a început de la convertirea lui Francisc, care, după exemplul lui Isus, „s-a despuiat pe sine” (cfr. Fil. 2, 7) și, luând-o ca soție pe „Domnița Sărăcie”, a devenit mărturisitor și vestitor al Tatălui care este în Ceruri. Sărăcuțului i se pot asocia în mod indiscutabil unele dintre expresiile pe care Apostlul Paul și le-a atribuit, expresii pe care îmi place să le reamintesc în acest An Paulin: „Am fost răstignit cu Cristos și nu mai traiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Iar această viață pe care o trăiesc în trupul meu, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a consemnat pe sine însuși pentru mine” (Gal. 2, 19-20). Și iarăși: „De acum înainte, nimeni să nu mă mai hărțuiască: eu port în trupul meu stigmatele lui Isus” (Gal. 6, 17). Francisc străbate în mod desăvârșit calea trasată de Paul și poate afirma cu adevărat că „pentru mine a trăi înseamnă Cristos” (Fil. 1, 21). A experimentat puterea harului divin și s-a transformat dintr-un mort într-un înviat. Toate bogățiile sale anterioare, toate motivele de mândrie și toate aspirațiile sale, toate își pierd valoarea, se transformă într-un „nimic” din momentul întâlnirii sale cu Cristos cel răstignit și înviat (cfr. Fil. 3, 7-11). A abandona totul devine în acest moment ceva mai mult decât necesar, tocmai pentru a exprima îmbelșugarea harului primit. Iar acesta este atât de mare cu cât despuierea este totală, însă care oricum nu este suficientă doar ea; este nevoie ca întreaga viață să fie trăită „conform sfintei Evanghelii” (2 Test, 14; FF 116).
Francisc, asemenea Domnului Cristos.
Aici ne apropiem de ceeace cu siguranță constituie tema centrală al întâlnirii noastre, pe care aș defini-o astfel: Evanghelia ca regulă de viață. „Regula și viața fraților minori este aceasta, adică să trăiască pe deplin Sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos”: astfel scrie Francisc la începutul Regulii bolate (Rb. 1, 1; FF 75). El s-a înțeles și s-a împlinit pe sine însuși doar în lumina Evangheliei. Aceasta este atracția sa. Aceasta este nepieritoarea sa actualitate. Tommaso da Celano ne arată că Sărăcuțul „îl avea tot timpul în inimă pe Isus. Isus pe buze, Isus în auz, Isus în privire, Isus în lucrarea mâinilor, Isus în toate mădularele trupului său…De multe ori, mergând pe cale, medita și cânta lui Isus, uitând că se afla în călătorie și se oprea pentru a invita toate creaturile să-i aducă laudă lui Isus” (1 Cel. II, 9, 115; FF 115). Astfel, Sărăcuțul s-a transformat într-o Evanghelie vie, capabilă să atragă la Cristos bărbați și femei din toate timpurile, mai ales pe cei tineri, căci acești preferă radicalitatea jumătăților de măsură. Episcopul de Assisi, Guido, iar mai apoi Papa Inocențiu al III-lea, au recunoscut în inspirația lui Francisc și a primilor săi confrați autenticitatea evanghelică și au știut să încurajeze acea dăruire, având în vedere și binele Bisericii.
În mâinile episopului Romei.
Ne vine pe buze o cugetare firească: Francisc ar fi putut și să nu meargă la Papă. Multe grupuri și mișcări religioase se formau în timpul acela, unele chiar în opoziție cu Biserica sau cel puțin fără a cere aprobarea acesteia. În mod sigur, o atitudine polemică față de Ierarhia Bisericii i-ar fi adus lui Francisc un număr mare de susținători. Însă el s-a gândit imediat să încredințeze Episcopului Romei, succesorul lui Petru, calea aleasă de el și de primii săi confrați. Acest fapt dezvăluie autenticul său spirit eclezial. Iar acel mic (ca număr) „noi” construit împreună cu primii săi confrați, el l-a văzut încă de la început ca parte componentă a al acelui mare „noi” al Bisericii universale. Iar Papa a recunoscut acest lucru și l-a apreciat. Căci și Papa, din partea sa, ar fi putut să nu aprobe intențiile de viață ale lui Francisc. Mai mult, putem să ne imaginăm foarte bine că printre colaboratorii lui Inocențiu al III-lea să fi fost unii care să-l fi sfătuit în acest sens, temându-se – de ce nu? – că acel mic grup de frați să nu fi fost asemenea altor grupuri ereticale și pauperiste din acel timp. Însă Pontiful Roman, bine informat de către Episcopul din Assisi și de către Cardinalul Giovanni di San Paolo, a știut să discearnă inițiativa Duhului Sfânt acceptând, binecuvântând și încurajând mica comunitate a „fraților minori”.
Pe urmele Seraficului Părinte.
Dragi frați și surori, au trecut opt veacuri de atunci, iar astăzi ați voit să reînoiți gestul Întemeietorului vostru. Cu toții sunteți fii și moștenitori ai acelor origini. Al acelei „semințe bune” care a fost Francisc și care, la rândul lui, s-a conformat „bobului de grâu” care este Domnul Isus, mort și înviat pentru a aduce rod bogat (cfr. In. 12, 24). Sfinții ne împărtășesc rodnicia neistovită a lui Cristos. Asemenea lui Francisc și Clarei de Assisi, și voi străduiți-vă să urmați întotdeauna aceeași logică: să pierdeți propria viață în favoarea cauzei lui Isus și a Evangheliei sale, pentru a vă mântui și a vă face vrednici de roade îmbelșugate. În timp ce îl lăudați și îi mulțumiți Domnului, care v-a chemat să faceți parte din o așa mare și frumoasă „familie”, rămâneți în ascultarea a ceea ce Duhul Sfânt spune astăzi fiecăreia dintre componentele acestei mari familii, pentru a continua să vestiți cu înflăcărare Împărăția lui Dumnezeu, asemenea Seraficului Părinte. Fiecare frate și fiecare soră să păstreze pentru totdeauna și întodeauna un suflet contemplativ, simplu și plin de bucurie: să porniți întodeauna de la Cristos, așa cum Francisc a avut ca punct de plecare privirea Răstignitului de la Sfântul Damian și întâlnirea cu leprosul, pentru a ajunge apoi să vadă chipul lui Cristos în toți cei care se aflau în suferință și să dăruiască tuturor pacea sa. Fiți martori ai „frumuseții” lui Dumnezeu, pe care Francisc a știut să o cânte contemplând minunățiile Zidirii divine atunci când i s-a cântat Celui Preaînalt: „Tu ești splendoare!” (Laudă Dumnezeului celui Preaînalt, 4. 6; FF 261).
Repară casa Domnului.
Preaiubiților, ultimul cuvânt pe care vreau să vi-l adresez este același pe care Cel Înviat l-a adresat discipolilor: „Mergeți!” (cfr. Mt. 28, 19; Mc. 16, 15). Mergeți și continuați să „reparați casa” Domnului Isus Cristos, Biserica. Zilele trecute, cutremurul care a lovit regiunea Abruzzo a ruinat multe biserici, iar voi din Assisi știți foarte bine ce vrea să însemne aceasta. Însă mai este și o altfel de „ruină”, cu mult mai gravă: aceea a persoanelor și a comunităților! Asemenea lui Francisc, începeți de la voi înșivă. Suntem noi în primul rând casa pe care Dumnezeu vrea să o repare. Iar dacă veți fi capabili să vă reînoiți conform spiritului evanghelic, veți putea continua să-i ajutați pe Păstorii Bisericii să desăvârșească în frumusețe chipul Miresei lui Cristos. Aceasta așteaptă Papa, astăzi ca și la începuturi, de la voi. Mulțumesc că ați venit! Acum, mergeți și duceți tuturor pacea și iubirea lui Cristos Mântuitorul. Maria Preacurata, „Fecioară devenită Biserică” (cfr. Salut către Sfânta Fecioară Maria, 1; FF 259) să vă însoțească întotdeauna. Și să vă susțină și Binecuvântarea Apostolică pe care o împart din inimă tuturor celor prezenți aici, ca și întregii Familii Franciscane.