Scrisoarea apostolică a papei Francisc cu ocazia Anului Vieții Consacrate

Tuturor consacraților
Scrisoarea apostolică a papei Francisc cu ocazia Anului Vieții Consacrate

Preaiubite consacrate și preaiubiți consacrați!

Vă scriu vouă ca succesor al lui Petru, căruia Domnul i-a încredințat misiunea de a-i întări în credință pe frați (cf. Lc 22,32), și vă scriu vouă ca frate al vostru, consacrat lui Dumnezeu ca și voi.    

Să-i mulțumim împreună Tatălui care ne-a chemat să-l urmăm pe Isus în adeziunea deplină la evanghelia sa și în slujirea Bisericii și a revărsat în inimile noastre pe Duhul Sfânt care ne dă bucurie și ne face să dăm mărturie lumii întregi despre iubirea sa și despre milostivirea sa.  

Făcându-mă ecou al simțirii multora dintre voi și a Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a constituției dogmatice Lumen gentium despre Biserică, ce tratează în capitolul al VI-lea despre călugări, precum și a decretului Perfectae caritatis despre reînnoirea vieții călugărești, am decis să convoc un An al Vieții Consacrate. Va începe la 30 noiembrie, duminica I din Advent, și se va termina cu sărbătoarea Prezentării lui Isus la Templu, la 2 februarie 2016. 

După ce am ascultat Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, am indicat drept obiective pentru acest an aceleași pe care sfântul Ioan Paul al II-lea le-a propus Bisericii la începutul celui de-al treilea mileniu, preluând, într-un anumit mod, ceea ce indicase deja în exortația postsinodală Vita consecrata: „Voi nu aveți numai o glorioasă istorie de amintit și de povestit, ci o mare istorie de construit! Priviți la viitor, în care Duhul vă proiectează pentru a face cu voi încă lucruri mari” (nr. 110).       

I. Obiective pentru Anul Vieții Consacrate

1. Primul obiectiv este a privi trecutul cu recunoștință. Fiecare institut al nostru vine dintr-o bogată istorie carismatică. La originile sale este prezentă acțiunea lui Dumnezeu care, în Duhul său, cheamă unele persoane la urmarea mai îndeaproape a lui Cristos, la traducerea evangheliei într-o formă specială de viață, la citirea semnelor timpurilor cu ochii credinței, la răspunsul cu creativitate la necesitățile Bisericii. După aceea experiența începuturilor a crescut și s-a dezvoltat, implicând alți membri în noi contexte geografice și culturale, dând viață la noi moduri de a realiza carisma, la noi inițiative și exprimări de caritate apostolică. Este ca sămânța care devine copac extinzând ramurile sale.

În acest an va fi oportun ca fiecare familie carismatică să-și amintească de începuturile sale și de dezvoltarea sa istorică, pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu care a oferit Bisericii așa de multe daruri care o fac frumoasă și înzestrată pentru orice faptă bună (cf. Lumen gentium, 12).         

A povesti propria istorie este indispensabil pentru a ține vie identitatea, precum și pentru a întări unitatea familiei și simțul de apartenență al membrilor săi. Nu e vorba de a face arheologie sau de a cultiva nostalgii inutile, cât mai degrabă de a reparcurge drumul generațiilor trecute pentru a percepe în el scânteia inspiratoare, idealurile, proiectele, valorile care le-au stimulat, începând de la fondatori, de la fondatoare și de la primele comunități. Este și un mod pentru a conștientiza cum a fost trăită carisma de-a lungul istoriei, ce creativitate a eliberat, ce dificultăți a trebuit să înfrunte și cum au fost depășite. Se vor putea descoperi incoerențe, rod al slăbiciunilor umane, uneori probabil și uitarea unor aspecte esențiale ale carismei. Totul este instructiv și împreună devine apel la convertire. A povesti propria istorie înseamnă a aduce laudă lui Dumnezeu și a-i mulțumi pentru toate darurile sale.

Îi mulțumim în mod deosebit pentru acești ultimi 50 de ani care au urmat după Conciliul Vatican II, care a reprezentat un „suflu de vânt” al Duhului Sfânt pentru toată Biserica. Grație lui, viața consacrată a realizat un drum rodnic de reînnoire care, cu luminile sale și umbrele sale, a fost un timp de har, marcat de prezența Duhului. 

Să fie acest An al Vieții Consacrate o ocazie și pentru a mărturisi cu umilință și în același timp cu mare încredere în Dumnezeu iubire (cf. 1In 4,8) propria fragilitate și pentru a o trăi ca experiență a iubirii milostive a Domnului; o ocazie pentru a striga lumii cu putere și pentru a mărturisi cu bucurie sfințenia și vitalitatea prezente în cea mai mare parte a celor care au fost chemați să-l urmeze pe Cristos în viața consacrată.           

2. În afară de asta, acest an ne cheamă să trăim prezentul cu pasiune. Amintirea recunoscătoare a trecutului ne determină, în ascultare atentă a ceea ce astăzi Duhul spune Bisericii, să realizăm în manieră tot mai profundă aspectele constitutive ale vieții noastre consacrate.

De la începuturile primului monahism până la „noile comunități” de astăzi, fiecare formă de viață consacrată s-a născut din chemarea Duhului de a-l urma pe Cristos așa cum este învățat de evanghelie (cf. Perfectae caritatis, 2). Pentru fondatori și fondatoare regula absolută a fost evanghelia, orice altă regulă voia să fie numai exprimare a evangheliei și instrument pentru a o trăi în plinătate. Idealul lor era Cristos, a adera la el în întregime, până când pot să spună cu Paul: „Pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1,21); voturile aveau sens numai pentru a realiza această iubire pasionată a lor.  

Întrebarea pe care suntem chemați să ne-o adresăm în acest an este dacă și cum ne lăsăm și noi interpelați de evanghelie; dacă ea este cu adevărat „vademecum”-ul pentru viața de fiecare zi și pentru alegerile pe care suntem chemați să le facem. Ea este exigentă și cere să fie trăită cu radicalitate și sinceritate. Nu e suficient a o citi (și totuși lectura și studiul rămân de extremă importanță), nu e suficient a o medita (și facem asta cu bucurie în fiecare zi). Isus ne cere s-o realizăm, să trăim cuvintele sale.          

Isus, trebuie să ne mai întrebăm, este cu adevărat prima și unica iubire, așa cum ne-am prestabilit când am făcut voturile noastre? Numai dacă este așa, putem și trebuie să iubim în adevăr și în milostivire fiecare persoană pe care o întâlnim în drumul nostru, pentru că am învățat de la el ce este iubirea și cum să iubim: vom ști să iubim pentru că vom avea însăși inima sa. 

Fondatorii și fondatoarele noastre au simțit în ei compasiunea care îl cuprindea pe Isus când vedea mulțimile ca pe niște oi rătăcite fără păstor. Așa cum Isus, mișcat de această compasiune, a dăruit cuvântul său, a vindecat bolnavii, a dat pâine de mâncat, a oferit însăși viața sa, tot așa și fondatorii s-au pus în slujba omenirii la care Duhul îi trimitea, în modurile cele mai diferite: mijlocirea, predicarea evangheliei, cateheza, instruirea, slujirea săracilor, a bolnavilor… Fantezia carității nu a cunoscut limite și a știut să deschidă nenumărate drumuri pentru a duce suflul evangheliei în culturi și în cele mai diferite ambiente sociale.   

Anul Vieții Consacrate ne întreabă cu privire la fidelitatea față de misiunea care ne-a fost încredințată. Slujirile noastre, operele noastre, prezențele noastre, răspund la ceea ce Duhul a cerut fondatorilor noștri, sunt adecvate pentru a urmări finalitățile lor în societatea și în Biserica de astăzi? Există ceva ce trebuie să schimbăm? Avem aceeași pasiune față de oamenii noștri, suntem aproape de ei până la împărtășirea bucuriilor și durerilor lor, așa încât să înțelegem cu adevărat necesitățile și să putem oferi contribuția noastră pentru a răspunde la ele? „Acea generozitate și abnegație care i-au determinat pe fondatori – cerea deja sfântul Ioan Paul al II-lea – trebuie să vă determine și pe voi, fiii lor spirituali, să mențineți vii carismele care, cu aceeași forță a Duhului care le-a trezit, continuă să se îmbogățească și să se adapteze, fără a pierde caracterul lor genuin, pentru a se pune în slujba Bisericii și a duce la plinătate instaurarea împărăției sale” (Scrisoarea apostolică Los caminos del Evangelio, către călugării și călugărițele din America Latină cu ocazia celui de-al V-lea centenar al evanghelizării noii lumi, 29 iunie 1990, 26).

Comemorând originile, iese la lumină o altă componentă a proiectului de viață consacrată. Fondatorii și fondatoarele erau fascinați de unitatea celor doisprezece în jurul lui Isus, de comuniunea care deosebea prima comunitate din Ierusalim. Dând viață propriei comunități, fiecare dintre ei a voit să reproducă acele modele evanghelice, să fie cu o singură inimă și un singur suflet, să se bucure de prezența Domnului (cf. Perfectae caritatis, 15).         

A trăi prezentul cu pasiune înseamnă a deveni „experți de comuniune”, „martori și artizani ai acelui «proiect de comuniune» care se află în vârful istoriei omului după Dumnezeu” (Sfânta Congregație pentru Călugări și Institute Seculare, Călugării și promovarea umană, 12 august 1980, 24). Într-o societate a ciocnirii, a conviețuirii dificile între culturi diferite, a samavolniciei asupra celor mai slabi, a inegalităților, suntem chemați să oferim un model concret de comunitate care, prin recunoașterea demnității fiecărei persoane și a împărtășirii darului pe care-l poartă fiecare, să permită să se trăiască raporturi fraterne.

Așadar, fiți femei și bărbați de comuniune, faceți-vă prezenți cu curaj acolo unde există diferențe și tensiuni și fiți semn credibil al prezenței Duhului care revarsă în inimi pasiunea pentru ca toți să fie una (cf. In 17,21). Trăiți mistica întâlnirii: „Capacitatea de simțire, de ascultare a celorlalte persoane. Capacitatea de a căuta împreună drumul, metoda” (Discurs adresat rectorilor și studenților din colegiile pontificale și internatele din Roma, 12 mai 2014), lăsându-vă luminați de relația de iubire care există între cele trei persoane divine (cf. 1In 4,8) ca model al oricărui raport interpersonal.

3. A îmbrățișa viitorul cu speranță vrea să fie al treilea obiectiv al acestui an. Cunoaștem dificultățile pe care le întâmpină viața consacrată în diferitele sale forme: diminuarea vocațiilor și îmbătrânirea, mai ales în lumea occidentală, problemele economice ca urmare a gravei crize financiare mondiale, provocările internaționalității și globalizării, capcanele relativismului, marginalizarea și irelevanța socială… Tocmai în aceste incertitudini, pe care le împărtășim cu atâția contemporani ai noștri, se realizează speranța noastră, rod al credinței în Domnul istoriei care continuă să ne repete: „Nu-ți fie frică… pentru că eu sunt cu tine” (Ier 1,8).

Speranța despre care vorbim nu se întemeiază pe numere sau pe opere, ci pe acela în care ne-am pus încrederea (cf. 2Tim 1,12) și pentru care „nimic nu este imposibil” (Lc 1,37). Aceasta este speranța care nu dezamăgește și care va permite vieții consacrate să continue să scrie o mare istorie în viitor, spre care trebuie să ținem îndreptată privirea, conștienți că spre el ne împinge Duhul Sfânt pentru a continua să facă mari lucruri cu noi.       

Nu cedați ispitei numerelor și eficienței, cu atât mai puțin celei de a vă încrede în propriile forțe. Scrutați orizonturile vieții voastre și ale momentului actual „în priveghere vigilentă”. Cu Benedict al XVI-lea vă repet: „Nu vă uniți cu profeții de nenorocire care proclamă sfârșitul sau nonsensul vieții consacrate în Biserica din zilele noastre; mai degrabă îmbrăcați-vă în Isus Cristos și luați armele luminii – așa cum îndeamnă sfântul Paul (cf. Rom 13,11-14) – rămânând treji și vigilenți” (Omilie în sărbătoarea Prezentării lui Isus la Templu, 2 februarie 2013). Să continuăm și să reluăm mereu drumul nostru cu încrederea în Domnul.      

Mă adresez mai ales vouă, tinerilor. Sunteți prezentul pentru că deja trăiți activ în sânul institutelor voastre, oferind o contribuție determinantă cu prospețimea și generozitatea alegerii voastre. În același timp sunteți viitorul pentru că repede veți fi chemați să luați în mâinile voastre conducerea animării, formării, slujirii, misiunii. Acest an vă va avea protagoniști în dialogul cu generația care este în fața voastră. În comuniune fraternă veți putea să vă îmbogățiți cu experiența și înțelepciunea sa, și în același timp veți putea să-i repropuneți ei idealitatea pe care a cunoscut-o la începutul său, să oferiți elanul și prospețimea entuziasmului vostru, așa încât să elaborați împreună noi moduri de a trăi evanghelia și răspunsuri tot mai adecvate la exigențele de mărturie și de vestire.      

Sunt bucuros să știu că veți avea ocazii pentru a vă aduna împreună între voi, tinerii din diferite institute. Fie ca întâlnirea să devină obișnuită cale de comuniune, de sprijin reciproc, de unitate.   

II. Așteptări pentru Anul Vieții Consacrate

Ce aștept în mod deosebit de la acest An de har al Vieții Consacrate?    

1. Ca să fie mereu adevărat ceea ce am spus odată: „Unde sunt călugării este bucurie”. Suntem chemați să experimentăm și să arătăm că Dumnezeu este capabil să umple inima noastră și să ne facă fericiți, fără a fi nevoie să căutăm în altă parte fericirea noastră; că fraternitatea autentică trăită în comunitățile noastre alimentează bucuria noastră; că dăruirea noastră totală în slujirea Bisericii, a familiilor, a tinerilor, a bătrânilor, a săracilor ne realizează ca persoane și dă plinătate vieții noastre.

Ca între noi să nu se vadă fețe triste, persoane nemulțumite și nesatisfăcute, pentru că „o urmare tristă este o tristă urmare”. Și noi, ca toți ceilalți bărbați și femei, simțim dificultăți, nopți ale spiritului, dezamăgiri, boli, slăbire a forțelor datorată bătrâneții. Tocmai în asta ar trebui să găsim „bucuria desăvârșită”, să învățăm să recunoaștem fața lui Cristos care s-a făcut în toate asemenea nouă și să simțim bucuria de a ne ști asemenea cu el, care, din iubire față de noi, nu a refuzat să îndure crucea.           

Într-o societate care arată cu fală cultul eficienței, al obsesiei sănătății, al succesului și care îi marginalizează pe săraci și îi exclude pe „perdanți”, putem mărturisi, prin viața noastră, adevărul cuvintelor Scripturii: „Atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10).  

Putem aplica bine vieții consacrate ceea ce am scris în exortația apostolică Evangelii gaudium, citând o omilie a lui Benedict al XVI-lea: „Biserica nu crește prin prozelitism, ci prin atracție” (nr. 14). Da, viața consacrată nu crește dacă organizăm campanii vocaționale frumoase, ci dacă tinerele și tinerii care ne întâlnesc se simt atrași de noi, dacă ne văd bărbați și femei fericiți! La fel eficacitatea sa apostolică nu depinde de eficiența și de puterea mijloacelor sale. Viața voastră trebuie să vorbească, o viață din care transpare bucuria și frumusețea de a trăi evanghelia și de a-l urma pe Cristos.           

Vă repet și vouă ceea ce am spus în privegherea de la Rusalii mișcărilor ecleziale: „Valoarea Bisericii, în mod fundamental, este de a trăi evanghelia și de a da mărturie despre credința noastră. Biserica este sare a pământului, este lumină a lumii, este chemată să facă prezentă în societate plămada împărăției lui Dumnezeu și face asta înainte de toate cu mărturia sa, mărturia iubirii fraterne, a solidarității, a împărtășirii” (18 mai 2013).           

2. Aștept „să treziți lumea”, pentru că nota ce caracterizează viața consacrată este profeția. Așa cum am spus superiorilor generali, „radicalitatea evanghelică nu este numai a călugărilor: este cerută tuturor. Însă călugării îl urmează pe Domnul într-un fel special, în mod profetic”. Aceasta este prioritatea care acum este cerută: „A fi profeți care mărturisesc cum a trăit Isus pe acest pământ… Niciodată un călugăr nu trebuie să renunțe la profeție” (29 noiembrie 2013).

Profetul primește de la Dumnezeu capacitatea de a scruta istoria în care trăiește și de a interpreta evenimentele: este ca o santinelă care veghează în timpul nopții și știe când vin zorile (cf. Is 21,11-12). Îl cunoaște pe Dumnezeu și îi cunoaște pe bărbați și pe femei, frații și surorile sale. Este capabil de discernământ și chiar să denunțe răul păcatului și nedreptățile, pentru că este liber, nu trebuie să răspundă altor stăpâni decât lui Dumnezeu, nu are alte interese decât cele ale lui Dumnezeu. Profetul este de obicei de partea săracilor și a celor fără apărare, pentru că știe că însuși Dumnezeu este de partea lor.      

Aștept, așadar, nu ca să țineți vii „utopii”, ci să știți să creați „alte locuri”, unde să se trăiască logica evanghelică a darului, a fraternității, a primirii diversității, a?iubirii reciproce. Mănăstiri, comunități, centre de spiritualitate, citadele, școli, spitale, case-familie și toate acele locuri pe care caritatea și creativitatea carismatică le-au dat naștere, și pe care încă le vor naște cu creativitate ulterioară, trebuie să devină tot mai mult plămada pentru o societate inspirată din evanghelie, „cetatea de pe munte” care exprimă adevărul și puterea cuvintelor lui Isus.      

Uneori, așa cum i s-a întâmplat lui Ilie și lui Iona, poate să vină ispita de a fugi, de a ne sustrage de la misiunea de profet, pentru că e prea exigentă, pentru că suntem obosiți, dezamăgiți de rezultate. Însă profetul știe că nu este niciodată singur. Și nouă, ca lui Ieremia, Dumnezeu ne asigură: „Nu-ți fie frică… pentru că eu sunt cu tine pentru a te ocroti” (Ier 1,8).  

3. Călugării și călugărițele, la fel ca toate celelalte persoane consacrate, au fost definiți, așa cum tocmai am amintit, „experți de comuniune”. De aceea aștept ca „spiritualitatea comuniunii”, indicată de sfântul Ioan Paul al II-lea, să devină realitate și ca voi să fiți în prima linie în a percepe „marea provocare care se află în fața noastră” în acest nou mileniu: „A face din Biserică o casă și o școală a comuniunii” (Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 6 ianuarie 2001, 43). Sunt sigur că în acest an veți lucra cu seriozitate pentru ca idealul de fraternitate urmărit de fondatori și de fondatoare să crească la cele mai diferite niveluri, ca niște cercuri concentrice.

Comuniunea se exercită înainte de toate în interiorul respectivelor comunități ale institutului. În această privință vă invit să recitiți frecventele mele intervenții în care nu încetez să repet că criticile, bârfele, invidiile, geloziile, antagonismele sunt atitudini care nu au dreptul să locuiască în casele noastre. Însă, făcută această premisă, drumul carității care se deschide în fața noastră este aproape infinit, pentru că e vorba de a urmări primirea și atenția reciproce, de a practica o comuniune a bunurilor materiale și spirituale, corectarea fraternă, respectul față de persoanele mai slabe… Este „«mistica» trăirii împreună”, care face din viața noastră „un sfânt pelerinaj” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 87). Trebuie să ne întrebăm și cu privire la raportul dintre persoanele de culturi diferite, luând în considerare faptul că devin tot mai internaționale comunitățile noastre. Cum să permitem fiecăruia să se exprime, să fie primit cu darurile sale specifice, să devină pe deplin coresponsabil?   

În plus, aștept să crească mereu comuniunea dintre membrii diferitelor institute. Nu ar putea să fie acest an ocazia pentru a ieși cu mai mare curaj din granițele propriului institut pentru a elabora împreună, la nivel local și global, proiecte comune de formare, de evanghelizare, de intervenții sociale? În acest mod va putea să fie oferită mai eficient o mărturie profetică reală. Comuniunea și întâlnirea dintre diferite carisme și vocații înseamnă un drum de speranță. Nimeni nu construiește viitorul izolându-se, nici numai cu propriile forțe, ci recunoscându-se în adevărul unei comuniuni care mereu se deschide la întâlnire, la dialog, la ascultare, la ajutorul reciproc și ne ferește de boala autoreferențialității.  

În același timp, viața consacrată este chemată să urmărească o sinceră sinergie între toate vocațiile din Biserică, începând de la preoți și de la laici, așa încât „să facă să crească spiritualitatea comuniunii înainte de toate în interiorul său și apoi chiar în comunitatea eclezială și dincolo de granițele sale” (Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Vita consecrata, 25 martie 1996, 51).       

4. Mai aștept de la voi ceea ce cer tuturor membrilor Bisericii: să iasă din ei înșiși pentru a merge în periferiile existențiale. „Mergeți în toată lumea” a fost ultimul cuvânt pe care Isus l-a adresat discipolilor săi și pe care continuă să-l adreseze astăzi nouă tuturor (cf. Mc 16,15). Există o întreagă omenire care așteaptă: persoane care au pierdut orice speranță, familii în dificultate, copii abandonați, tineri cărora le este închis orice viitor, bolnavi și bătrâni abandonați, bogați sătui de bunuri și cu golul în inimă, bărbați și femei în căutarea sensului vieții, însetați de divin…

Nu vă concentrați asupra voastră înșivă, nu vă lăsați asfixiați de micile încurcături din casă, nu rămâneți prizonieri ai problemelor voastre. Acestea se vor rezolva dacă veți merge afară ca să-i ajutați pe alții să rezolve problemele lor și ca să anunțați vestea cea bună. Veți găsi viața dăruind viața, speranța dăruind speranța, iubirea iubind.

Aștept de la voi gesturi concrete de primire a refugiaților, de apropiere de cei săraci, de creativitate în cateheză, în vestirea evangheliei, în inițierea la viața de rugăciune. Prin urmare, doresc zveltețea structurilor, refolosirea marilor case în favoarea operelor care răspund mai mult la actualele exigențe ale evanghelizării și carității, adaptarea operelor la noile nevoi.  

5. Aștept ca fiecare formă de viață consacrată să se întrebe cu privire la ceea ce Dumnezeu și omenirea de astăzi cer.

Mănăstirile și grupurile de orientare contemplativă ar putea să se întâlnească între ele, sau să se lege în cele mai diferite moduri pentru a schimba între ele experiențele cu privire la viața de rugăciune, la modul de a crește în comuniunea cu toată Biserica, la modul de a-i susține pe creștinii persecutați, la modul de a primi și a însoți pe cei care sunt în căutarea unei vieți spirituale mai intense sau au nevoie de un sprijin moral sau material.    

Același lucru îl vor putea face institutele caritative, dedicate învățământului, promovării culturii, cei care se lansează în vestirea evangheliei sau care desfășoară slujiri pastorale speciale, institutele seculare în prezența lor capilară în structurile sociale. Fantezia Duhului a generat moduri de viață și opere așa de diferite încât nu putem să le catalogăm cu ușurință sau să le inserăm în scheme prefabricate. Totuși, în acest an nimeni n-ar trebui să se sustragă de la o serioasă verificare cu privire la prezența sa în viața Bisericii și cu privire la modul său de a răspunde la întrebările continue și noi care se ridică în jurul nostru, la strigătul săracilor.       

Numai în această atenție față de nevoile lumii și în docilitatea față de impulsurile Duhului, acest An al Vieții Consacrate se va transforma într-un autentic kairos, un timp al lui Dumnezeu bogat în haruri și în transformare.          

III. Orizonturile Anului Vieții Consacrate 

1. Cu această scrisoare a mea, în afară de persoanele consacrate, mă adresez laicilor care, cu ele, împărtășesc idealurile, spiritul, misiunea. Unele institute călugărești au o veche tradiție în această privință, altele o experiență mai recentă. De fapt, în jurul fiecărei familii călugărești, precum și al societăților de viață apostolică și chiar al institutelor seculare, este prezentă o familie mai mare, „familia carismatică”, ce cuprinde mai multe institute care se recunosc în aceeași carismă, și mai ales creștini laici care se simt chemați, chiar în condiția lor laicală, să fie părtași de aceeași realitate carismatică.

Vă încurajez și pe voi, laicilor, să trăiți acest An al Vieții Consacrate ca un har care poate să vă facă mai conștienți de darul primit. Celebrați-l cu toată „familia”, pentru a crește și a răspunde împreună la chemările Duhului în societatea de astăzi. În unele ocazii, când consacrații din diferite institute se vor întâlni între ei în acest an, faceți în așa fel încât să fiți prezenți și voi ca expresie a unicului dar al lui Dumnezeu, așa încât să cunoașteți experiențele celorlalte familii carismatice, ale celorlalte grupuri laicale și să vă îmbogățiți și să vă susțineți reciproc.          

2. Anul Vieții Consacrate nu se referă numai la persoanele consacrate, ci la Biserica întreagă. Astfel mă adresez întregului popor creștin ca să conștientizeze tot mai mult darul care este prezența atâtor consacrate și consacrați, moștenitori ai marilor sfinți care au făcut istoria creștinismului. Ce ar fi Biserica fără sfântul Benedict și sfântul Vasile, fără sfântul Augustin și sfântul Bernard, fără sfântul Francisc și sfântul Dominic, fără sfântul Ignațiu de Loyola și sfânta Tereza de Avila, fără sfânta Angela Merici și sfântul Vincențiu de Paoli? Lista s-ar face aproape infinită, până la sfântul Ioan Bosco, la fericita Tereza de Calcutta. Fericitul Paul al VI-lea afirma: „Fără acest semn concret, caritatea care însuflețește întreaga Biserică ar risca să se răcească, paradoxul mântuitor al evangheliei să se tocească, «sarea» credinței să se dilueze într-o lume în fază de secularizare” (Evangelica testificatio, 3).

Invit, așadar, toate comunitățile creștine să trăiască acest an înainte de toate pentru a-i mulțumi Domnului și a comemora cu recunoștință darurile primite și pe care încă le mai primim prin intermediul sfințeniei fondatorilor și fondatoarelor și al fidelității atâtor consacrați față de propria carismă. Vă invit pe toți să vă adunați în jurul persoanelor consacrate, să vă bucurați cu ele, să împărtășiți dificultățile lor, să colaborați cu ele, în măsura posibilității, pentru urmărirea slujirii lor și a operei lor, care sunt apoi cele ale întregii Biserici. Faceți-le să simtă afectul și căldura întregului popor creștin.

Îl binecuvântez pe Domnul pentru fericita coincidență a Anului Vieții Consacrate cu Sinodul despre familie. Familia și viața consacrată sunt vocații purtătoare de bogăție și har pentru toți, spații de umanizare în construirea de relații vitale, locuri de evanghelizare. Se pot ajuta unii pe alții. 

3. Cu această scrisoare a mea îndrăznesc să mă adresez și persoanelor consacrate și membrilor din fraternități și comunități care aparțin Bisericilor de tradiție diferită de cea catolică. Monahismul este un patrimoniu al Bisericii nedespărțite, încă foarte vie atât în Bisericile Ortodoxe cât și în Biserica Catolică. Din el, ca și din alte experiențe succesive din timpul în care Biserica din Occident era încă unită, se inspiră inițiative asemănătoare apărute în cadrul comunităților ecleziale ale Reformei, care apoi au continuat să genereze în sânul lor alte exprimări de comunități fraterne și de slujire.

Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică a programat inițiative pentru a face să se întâlnească membrii care aparțin experiențelor de viață consacrată și fraternă din diferitele Biserici. Încurajez cu căldură aceste întâlniri pentru ca să crească cunoașterea reciprocă, stima, colaborarea reciprocă, în așa fel încât ecumenismul vieții consacrate să fie de ajutor pentru drumul mai amplu spre unitate între toate Bisericile.    

5. Apoi nu putem uita că fenomenul monahismului și al altor exprimări de fraternitate călugărești este prezent în toate marile religii. Nu lipsesc experiențe, chiar consolidate, de dialog intermonastic între Biserica Catolică și unele dinte marile tradiții religioase. Doresc ca Anul Vieții Consacrate să fie ocazia pentru a evalua drumul parcurs, pentru a sensibiliza persoanele consacrate în acest domeniu, pentru a ne întreba ce pași ulteriori să facem spre o cunoaștere reciprocă tot mai profundă și pentru o colaborare în atâtea domenii comune ale slujirii față de viața umană.

A merge împreună este mereu o îmbogățire și poate deschide noi căi pentru raporturi între popoare și culturi care în această perioadă apar pline de greutăți.  

5. În sfârșit mă adresez în mod deosebit fraților mei întru episcopat. Acest an să fie o oportunitate pentru a primi cordial și cu bucurie viața consacrată ca un capital spiritual care contribuie la binele întregului trup al lui Cristos (cf. Lumen gentium, 43) și nu numai al familiilor călugărești. „Viața consacrată este dar oferit Bisericii, se naște în Biserică, crește în Biserică, este în întregime orientată spre Biserică” (E.S. J.M. Bergoglio, Intervenție la Sinodul despre viața consacrată și misiunea sa în Biserică și în lume, a XVI-a congregație generală, 13 octombrie 1994). Pentru aceasta, ca dar oferit Bisericii, nu este o realitate izolată sau marginală, ci aparține intim ei, se află în însăși inima Bisericii ca element decisiv al misiunii sale, deoarece exprimă natura intimă a vocației creștine și tensiunea întregii Biserici mireasă spre unirea cu unicul mire; așadar, „aparține… în mod inamovibil la viața sa și la sfințenia sa” (Ibid., 44).

În acest context, vă invit pe voi, păstori ai Bisericilor particulare, la o specială grijă în a promova în comunitățile voastre carismele distincte, fie cele istorice, fie noile carisme, susținând, însuflețind, ajutând în discernământ, apropiindu-vă cu duioșie și iubire de situațiile de suferință și de slăbiciune în care se pot afla unii consacrați și mai ales luminând cu învățătura voastră poporul lui Dumnezeu cu privire la valoarea vieții consacrate în așa fel încât să faceți să-i strălucească frumusețea și sfințenia în Biserică.           

Încredințez Mariei, Fecioara ascultării și a contemplației, prima ucenică a iubitului său Fiu, acest An al Vieții Consacrate. Spre ea, fiică preaiubită a Tatălui și îmbrăcată cu toate darurile de har, să privim ca model de nedepășit de urmare în iubirea față de Dumnezeu și în slujirea față de aproapele.  

Recunoscător încă de acum împreună cu voi toți pentru darurile de har și de lumină cu care Domnul va binevoi să ne îmbogățească, pe toți vă însoțesc cu binecuvântarea apostolică.   

Vatican, 21 noiembrie 2014, sărbătoarea Prezentării la Templu a Sfintei Fecioare Maria          

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Sursă: www.ercis.ro

Leave Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.