Scrisoare circulara catre toti Fratii Ordinului-formarea permanenta

Însemnări cu privire la formarea permanentă
(Prot. Nr. 00771/10)
Scoală-te și mergi!

Dragi confrați, Domnul să vă dăruiască pacea Sa.

1. Atunci când, în urmă cu doi ani, am scris Scrisoarea circulară „Să
reaprindem în noi flacăra carisme noastre”, vorbind despre formarea inițială,
am dorit să atrag atenția asupra faptului că dăruirea personală este cheia întregii
noastre vieți. În acea Scrisoare am insistat în mod special cu privire la drumul
ce trebuie parcurs de către cel ce îmbrățișează modul nostru de viață pentru ca
această consacrare de sine însuși lui Dumnezeu și omenirii să nu rămână doar la
nivel verbal, ci să se transforme într-un mod de viață ce pătrunde și
caracterizează toate acțiunile noastre. În acest sens, atunci când vorbesc despre
„formare”, mă refer la o dimensiune ce trece dincolo de faptul de a transmite
câteva concepte și informații cu privire la viața noastră. Este vorba despre o
adevărată „inițiere”.Transmiterea valorilor își va atinge scopul doar atunci când
asemenea valori sunt asimilate în așa măsură încât să orienteze orice acțiune și
orice gest al nostru. În această nouă Scrisoare aș vrea să aprofundăm împreună
argumentul formării permanente în același mod ca și atunci: viața noastră de
frați își găsește sensul profund și deplin în măsura în care este o viață dăruită.
Subliniez încă de acum că scopul meu este acela de a favoriza în primul rând
participarea la tot ce este propus în fiecare dintre Circumscripții cu privire la
formarea permanentă și să solicit, acolo unde este nevoie, reînnoirea și
îmbunătățirea acestor programe. Vreau să aduc aminte că în 1991 (1) Ordinul
nostru a elaborat un „Plan general al formării permanente”, iar acum se pun
bazele pentru elaborarea unei Ratio formationis pentru întregul Ordin (2).
Aceasta îmi permite să nu mă refer în această Scrisoare la diferența dintre
formarea inițială, cea specifică și formarea permanentă. Viitoarea Ratio va trata
acest aspect în mod specific, iar Propunerea de text pentru cap. II al
Constituțiunilor, elaborată deja de către Comisie, vorbește despre acest aspect în
mod explicit.
2. A ne forma continuu – pentru ce?
2.1 Ceva ce ține de fidelitate
2. În Scrisoarea cu privire la formarea inițială am insistat să scot în
evidență faptul că

formarea inițială trebuie să asume trăsăturile unei progresive „inițieri” la forma
noastră de viață franciscano-capucină. În acel context am insistat asupra
urgenței de a avea formatori coerenți, evidențiind faptul că toți avem o
responsabilitate cu privire la acest aspect al vieții noastre. Scriam atunci:
„Acesta este un aspect în care nu este posibil să fim neutri: ori suntem formatori,
ori ne transformăm în deformatori” (nr. 14). Poate părea un joc de cuvinte, însă
pentru a putea „iniția” pe cineva la un anumit fel de viață, trebuie să fim și noi la
rândul nostru niște „inițiați”, un aspect care nu se obține odată pentru
totdeauna. Este interesant ceea ce afirmă cu privire la aceasta Slujitorul copleșit
de suferință din Cartea profetului Isaia: „În fiecare dimineață, Doamne
Dumnezeule, fă ca urechea mea să te asculte, asemenea inițiaților” (Is. 50, 4). Cu
această nouă Scrisoare vreau să atrag atenția asupra unor căi prin care putem să
ne reînnoim continuu și să vă invit de asemenea, dragi confrați, să luați în serios
modul nostru de a fi frați conștienți de responsabilitatea de a fi sprijin unii
pentru alții. Alături de aspectul responsabilității este ci acela al dăruirii, căci
fiind chemați, trebuie să ne bucurăm de exemplul edificator care ne este dat de
ceilalți. Aceasta dă de fapt viață cuvintelor Psalmului 133: „Iată cât de frumos și
dulce este ca frații să trăiască împreună!”.
3. Răspunzând chemării Domnului și îmbrățișând viața călugărească în
Ordinul nostru, fiecare dintre noi a declarat că vrea să facă din viața sa un dar,
un dar de actualizat în permanență. Cu siguranță că nu lipsesc momentele în
care totul ni se pare greu, momente în care, fără să vrem, ni se întâmplă să ne
închidem în noi înșine, momente în care ne izolăm de ceilalți. Se întâmplă! Însă
atunci când aceasta se întâmplă prea des, transformându-se într-un obicei, în
mod insesizabil abandonăm tot ceea ce am promis, iar consacrarea noastră
sfârșește prin a prinde aspectul unui copac uscat, care nu mai rodește! În acest
sens, cred că este valabil și pentru noi ceea ce André Louf afirmă despre
monahism: „este o realitate încarnată în lume și în timp, fiind deci străbătută de
energii care o târăsc în jos” (3). Un motiv în plus ca să ră
5. Formarea permanentă are de a face deci cu consacrarea noastră și de
asemenea cu viitorul acesteia. Fiecare dintre noi, dacă observă cu atenție ceea ce
se întâmplă în jurul său și în lăuntrul său, mai devreme sau mai târziu își va da
seama că viața îl cheamă frecvent să facă un nou pas înainte. S-ar putea spune
că există etape și că fiecare dintre acestea are propriile confruntări specifice. Unii
le înfruntă cu agilitate, însă există și mulți dintre cei care le înfruntă cu destule
greutăți, sau chiar refuză să facă pasul care îi este cerut să-l facă. Exemplul cel
mai potrivit mi se pare a fi cel al bătrâneții și, o dată cu ea, capacitatea de a
accepta cu seninătate limitele de îmbătrânire ale organismului nostru. A primi
bătrânețea știind că va comporta o redimensionare a activității noastre și a multe
alte strâmtorări pe care aceasta le aduce cu sine, este un pas pe care fiecare, mai
devreme sau mai târziu, îl va face. Este în afara oricărui dubiu că există și cine
îmbătrânește rău, cine nu este dispus să lase de o parte nimic din ceea ce a făcut
din totdeauna sau cui îi pare rău că nu mai are 40 de ani și nu mai reușește să
aibă o privire plină de recunoștință pentru tot ceea ce i-a fost dat să ducă la
împlinire în toți anii vieții sale. Există și persoane care se simt blocate de faptul
că nu mai sunt în stare să desfășoare toate acel impresionante activități pe care
le-au desfășurat de-a lungul timpului. Cu privire la acest aspect, este evident că
viața ne cheamă personal pe fiecare să facem un pas înainte, nu întotdeauna clar
și cu atât mai mult comod.
6. Momentele de răscruce (4) asemănătoare sunt cu siguranță cu mult mai
multe. Mă voi opri pe scurt asupra celor mai importante. Pentru acela care a
terminat formarea inițială și pe cea specifică este clar că trebuie să poată trece la
o altă etapă în care să-i fie dată posibilitatea de a-și realiza visurile, de a se
implica total și de a se simți viu datorită activității. Trebuie să poată să pună în
practică tot ce a învățat! Simte nevoia de a acționa, iar dacă acest lucru i-ar fi
negat, ar percepe acest lucru ca pe o defraudare de ceva vital, ce-i aparține.
Acestei faze, odată cu trecerea timpului, i se va adăuga exigența interioară de a
trece de la o mulțime de activități la doar câteva, însă semnificative și bine alese.
Va predomina dorința de a-și dărui viața pentru o cauză care să merite ca el să
se implice cu toate forțele sale. Este momentul marilor planuri, când se simte
nevoia de a se dărui total unei cauze. Acela care se angajează total într-un
proiect de mari dimensiuni, mai devreme sau mai târziu – acest lucru este
inevitabil – nu va fi ocolit nici de deziluzii. Va trebui să-și facă socotelile cu
realitatea omenească, chiar și cu a sa proprie, marcată de multe limite. Cine
învață să accepte progresiv realitatea așa cum este ea, fără să cadă în disperare și
va continua să înainteze pe cale în ciuda tuturor opreliștilor, face un pas
important către o mai mare maturitate umană.
Trecând prin asemenea momente, persoana umană se îmbogățește spiritual,
dobândește înțelepciunea vieții, pe care, mai devreme sau mai târziu, va dori să o
pună la dispoziția celorlalți. Va trăi această fază a vieții cu un sentiment de
profundă satisfacție. De fapt, nu suntem „consacrați” doar nouă înșine, ci ca să
aducem contribuția noastră la umanizarea lumii și pentru a urgenta deplina
realizare a Împărăției lui Dumnezeu. Ajunși în pragul a 60 de ani și trecând cu
mult de jumătatea timpului lăsat nouă de Dumnezeu, să lăsăm de o parte marile
proiecte pentru a ne pune la dispoziția acelora care trăiesc acea fază a vieții.
Atenția noastră se va concentra asupra nevoilor persoanelor cu care trăim,
mobilizându-ne creativitatea pentru a contribui la reușita planurilor altcuiva și
să bucurăm când vedem că o cauză, un proiect progresează, iar persoanele merg
înainte în realizarea propriilor planuri.
1.3 Să cerem ajutorul
7. Este fundamental să putem apela la persoane care să ne fie de ajutor în
abordarea fiecărei etape a acestei lungi și fascinante căi a vieții. Cineva care să ne
permită să ne oprim din când în când ca să ne îndreptăm privirea asupra căii
parcurse până atunci. Viața este un dar, de aceea trebuie trăită și apreciată în
toată bogăția sa. Totul este un dar al lui Dumnezeu, deci este un dar și tot ceea ce
mi-a fost dat să trăiesc și să duc la îndeplinire. Tocmai de aceea trebuie restituit
totul (5) Dăruitorului a toate. Insă este de asemenea adevărat că nu pot restitui
ceva despre care nu sunt conștient sau ceva despre care nu-mi dau seama.
Formarea permanentă trebuie să ne ajute să creștem și în aceste dimensiuni.
Este viața însăși aceea care ne formează la aceasta și cea care ne cere să ne
schimbăm, să ne adaptăm. Destul de des, în lipsa unei conștiințe limpezi, în lipsa
unei viziuni clare asupra mutațiilor care se petrec în jurul nostru și în noi înșine,
nu reușim să facem ușor și decis determinate treceri de la un moment la altul al
vieții. Iată de ce avem nevoie unii de alții și pentru ce uneori ne face bine să
întâlnim pe cineva cu o pregătire specifică în acest domeniu și care ne poate
ușura calea. Este vorba de o adevărată ucenicie, care lasă urme adânci în viața
noastră și care contribuie ca noi să ne simțim bine pentru tot ceea ce suntem,
fericiți că am ajuns acolo unde suntem și cu dorința pe a parcurge o nouă etapă.
8. Tot ceea ce am abordat până acum face parte în primul rând dintr-un itinerar
antropologic unde ființa umană este chemată să abordeze diversele etape ale
vieții ca pe o șansă de creștere care se va sfârși doar cu sosirea surioarei
moartea. O cale care cuprinde în sine două componente fundamentale: aceea a
unei progresive detașări și aceea acceptării unor spații pentru interiorizare din
ce în ce mai ample. Trecerea de la o mulțime de realizări la puține proiecte
semnificative, abandonarea progresivă a căutării și așteptării unor răspunsuri în
ceea ce ne privește și în ceea ce îi privește pe ceilalți în favoarea acceptării
realității lucrurilor și persoanelor așa cum sunt ele, comportă o lungă serie de
desprinderi. Las de o parte toate așteptările ce aveau ca țintă ceilalți, pentru a
mă găsi în mâini cu un cadru cu mult mai mult corespunzător realității, atât în
ceea ce-l privește pe celălalt, cât și pe mine însumi. Îmi dau seama că nici eu și
nici fratele meu nu suntem perfecți, dar nici că am putea fi lipsiți de coerență. În
acea zi în care voi fi capabil să fac aceasta, voi câștiga o bogăție pe care mai
înainte nu o aveam și nici nu o puteam avea. Paralel cu această detașare
progresivă crește și exigența de a avea mai mult timp pentru a medita asupra
întregii noastre vieți, așa cum a decurs ea. Este un proces de interiorizare care
are nevoie să fie aprofundat. Viața Seraficului Părinte Francisc ne ilustrează,
dacă mai era nevoie, tocmai ce am descris mai sus: se retrăgea des în locuri
retrase pentru a petrece timp îndelungat în rugăciune.
1.4 Credința care (se și ne) schimbă
9. Însăși viața de credință a fiecăruia, tot așa cum și vocația noastră, trebuie să
treacă printr-o profundă și constantă transformare. Modul nostru de a crede și
de a ne trăi consacrarea la 60 de ani (am luat acest punct de referință deoarece
îmi convine cel mai mult) este destul de diferit față de cum era atunci când
aveam doar jumătate din acești ani. După o perioadă caracterizată de un mare
entuziasm și de voința de a schimba radical totul, am trecut în mod progresiv
prin faza unei adevărate redimensionări a modului de a privi lucrurile. Sunt
limite în viața confraților cu care îmi împart viața, așa cum limite am și eu. Poate
că și eu am căzut de pe cal, asemenea sfântului Paul și, asemenea lui, am trăit
senzația de a mă fi îndepărtat de la calea pe care am ales-o. Poate că am trecut și
eu printr-o perioadă de adevărată acreală sufletească, în care totul mi se părea
fără rost. Credeam că mi-am pierdut simțul orientării. Însă la fel de adevărat
este că de-a lungul acestei căi întortocheate și spinoase l-am întâlnit pe Domnul,
care mi-a spus: „Scoală-te și mergi!”. Îmi dau seama că fidelitatea mea
șchiopătase și că doar datorită intervenției Domnului am putut să reintru, cu
hotărâre, pe calea aleasă.
Desigur că după ce am trăit toate acestea mă simt mai slab și mai vulnerabil,
însă sunt sigur în același timp că am trăit pe propria-mi piele ce înseamnă să fii
un om păcătos, un păcătos împăcat cu Dumnezeu! Nu vreau prin toate aceste să
afirm că Dumnezeu nu ar fi fost prezent și în prima fază a vieții mele, vreau doar
să spun că conștiința prezenței Sale astăzi este diferită și, cu siguranță, mult mai
profundă. Îmi dau de asemenea seama că însuși modul meu de a crede s-a
schimbat. Dacă cândva mă opream doar asupra aspectelor practice, astăzi mă
limitez doar la a-mi pune încrederea necondiționată în Dumnezeu. Am devenit
mai puțin formal și îmi dau seama cum a crescut în mine dimensiunea
relațională. Nimeni dintre noi nu este scutit de a trece prin aceste căi de
maturizare. Poate că au fost și crize afective, din cauza cărora ne-am îndepărtat
de fraternitate gândind că suntem neînțeleși. Mulțumită confratelui care a avut
chibzuința de a ne rechema cu bunăvoință, am regăsit calea, iar pentru aceasta îi
mulțumim și nu încetăm să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru persoanele pe
care ni le-a scos în cale. Toate acestea ne-au format și continuă să ne formeze.
10. Cu toate că este vorba despre aspecte care, în mod diferit, ne privesc pe
fiecare dintre noi, de obicei facem un mister din ele. Nu ar fi însă mai bine să
facem din ele subiectul unei discuții fraterne, o discuție ce ar putea avea loc chiar
și în timpul capitulelor locale? Fericiți aceia care și-au găsit o bună călăuză și o
fraternitate respectuoasă și primitoare cu toți și cu privire la toate aspectele!
Sunt însă chiar atât de sigur că unele lucruri mi se întâmplă doar mie și că nu
pot vorbi despre ele confraților, căci altfel pierd stima lor? Ținând cont de faptul
că împărtășim cu toții această fragilitate umană, cât de mult ne-ar costa să mai
facem un pas înainte către ceilalți, pentru a ajunge astfel la o mai mare și
reciprocă deschidere? Pentru ca o astfel de schimbare să fie posibilă, este evident
că trebuie creat un climat de profund respect reciproc, unde fiecare să se simtă
bine primit, niciodată judecat sau, și mai rău, condamnat.
11. Toate cele scrise mai sus au avut scopul de a ilustra conceptul central al
Constituțiunilor noastre cu privire la formarea permanentă, descrisă ca fiind „un
proces de reînnoire personală și comunitară”, având ca finalitate „a ne face
capabili să ne trăim întotdeauna vocația în conformitate cu Evanghelia, în
realitatea concretă a vieții de zi cu zi”. Aceleași Constituțiuni indică viața
cotidiană în fraternitate ca fiind locul privilegiat al formării permanente (Const.
Nr. 43, 3), căci, alături de ritmul momentelor comunitare există și întreaga cale
de parcurs ce privește acceptarea și stima reciprocă. De cele mai multe ori am
vrea ca să fie confratele acela care să se schimbe, uitând de îndemnul sfântului
Francisc, care ne sfătuia să nu pretindem niciodată ca celălalt să devină un mai
bun creștin. Singurul teren în care putem fi siguri că poate interveni o schimbare
este cel propriu!
12. Viața fraternă ne dă posibilitatea de a putea lucra cu noi înșine, iar acest
aspect ne face în mod normal să fim mai înțelegători și mai disponibili față de
ceilalți. De această transformare lentă și progresivă vor putea să profite toate
persoanele care au de a face cu noi. De aceea îmi place să insist asupra faptului
că nimeni dintre noi este scutit de efortul traiului în comun. Pe bună dreptate
Constituțiunile afirmă că aceasta favorizează mult formarea permanentă. Acest
lucru ne ajută să creștem în ceea ce privește acel tip de relații ce se pot numi cu
adevărat „răscumpărate” și care sunt rezultatul harului și al efortului fiecărui
membru al fraternității. A lucra cu noi înșine în acest sens ne costă enorm, însă
această osteneală este indispensabilă pentru a ajunge la o mai bună maturitate
umană, mai ales în raporturile cu ceilalți. De câte ori nu mi se întâmplă să-i acuz
pe ceilalți de faptul că eu nu mă simt bine! Comportându-ne în acest fel, de cele
mai multe ori fără să-mi dau seama, le fac cadou celorlalți o putere enormă în
ceea ce mă privește, iar acest lucru, în buimăceala mea, mă face să mă simt bine
în rolul de victimă. Toate tentativele noastre de a-i schimba pe ceilalți nu sunt
altceva decât un timp pierdut! Relațiile din sânul unei fraternități se vor
îmbunătăți doar în momentul în care cineva va începe să se schimbe pe sine
însuși, fără a pretinde ca și ceilalți să facă același lucru. Constatând schimbarea,
și ceilalți vor începe să se schimbe.
13. Constituțiunile noastre, la nr. 43, 3, prin puține cuvinte, dar foarte clare, ne
amintesc care este locul privilegiat al formării permanente: „Felul în care ne
ducem traiul cotidian favorizează mult formarea permanentă, căci prima școală
de formare în viața consacrată este experiența de fiecare zi în rugăciune,
meditație, traiul în comun și muncă”. Același concept este reluat cu tărie și de
Amedeo Cencini într-o publicație recentă a sa cu privire la viața consacrată. Scrie
acesta:
„Formarea permanentă, după cum ar trebui să fie clar pentru toți,
nu stă doar în niște cursuri în afara programului sau în trei zile ori
săptămâni de reîmprospătare culturală, pastorală, ținute din când în
când și nici măcar în reculegerile spirituale periodice; constă, mai
înainte de toate, în lucrarea Tatălui care caută în fiecare clipă să
plăsmuiască în noi imaginea Fiului, acțiune ce are drept urmare
disponibilitatea noastră constantă de a primi această plăsmuire a Sa.
Formarea permanentă există deci și este în ea însăși dinamică
relațională, raport cu Dumnezeu; însă nu doar cu El, deoarece orice
lucru, tocmai pentru că este în mâinile Lui, orice situație, orice
circumstanță, oricare etapă esențială, orice eveniment, pozitiv sau
negativ – din punctul nostru de vedere – însă mai ales orice context
uman, oricare comunitate, primitoare sau mai puțin deschisă față de
alții, orice persoană, orice confrate, sfânt sau păcătos, orice relație se
transformă în această voință a Tatălui de a răsădi în discipol
sentimentele Fiului” (6).
2. Aspecte ale unei direcții dinamice pentru formarea
permanentă
2.1 Un program unificator
14. Formarea permanentă ar trebui să contribuie nu numai la creșterea
fiecărui frate, dar și la creșterea întregii fraternități. Uneori, vizitând unele
fraternități, am sentimentul unei mari fragmentări. Sunt cu toții implicați întrun
fel sau altul într-o activitate, unul este paroh, altul se ocupă de primirea celor
ce bat la ușa noastră, altcineva predă la școală, însă lipsește acel liant care unește
totul. S-ar putea spune că nu mai există sensul misiunii noastre comune. Ne
ocupăm de multe lucruri, pentru că ele trebuiesc făcute, însă s-ar putea spune că
am pierdut conștiința de a fi posesori ai unei carisme specifice, iar odată cu
această pierdere am rătăcit și mandatul de a contribui în mod activ la
transformarea acestei lumi într-o lume mai fraternă. Dau un exemplu. Tocmai
pentru că ne stă la inimă viața fraternă în ea însăși, în toate activitățile ar trebui
să promovăm colaborarea, să le acordăm celorlalți șansa de a experimenta cât
este de benefică solidaritatea și trăirea acelui sprijin ce vine de la celălalt. Am
putea acționa cu mai multă eficiență dacă ne vom asuma un motto ca acesta: „Să
luăm hotărârea de a crea o lume mai fraternă!”. În acest caz, fiecare membru al
fraternității ar trebui să se simtă obligat să transpună în practică imperativul din
motto-ul mai sus citat în activitățile sale specifice. Sunt convins că acest lucru va
sfârși prin a avea un impact atât asupra felului în care cineva își desfășoară
activitatea pastorală, cât și asupra modului în care cineva este primit sau asupra
felului în care cineva își predă lecția. Vom rămâne implicați pe diverse fronturi,
însă vom fi însuflețiți de o profundă comuniune între noi. Ne vom simți vestitori
ai unui mesaj și a unui mod de a acționa, având ca țintă transformarea realității
existente oriunde am fi și orice activitate am desfășura. Pentru ca aceasta să se
întâmple, este necesar să vorbim între noi cât mai des, transformând capitlul
local într-un loc al dialogului, al planificării și realizării intențiilor și acțiunilor
noastre comune.
15. Acționând în mod conștient în așa fel încât să urmărim cu toții un
singur scop, va deveni și mai ușor să dialogăm între noi prin împărtășirea
experiențelor fiecăruia, a dificultăților întâmpinate, surprizele avute, etc. Vreau
să spun că atât ca Circumscripție, cât și ca fraternitate locală, avem nevoie de a
trăi o planificare constructivă, profund convinși fiind că avem ceva de spus și de
dăruit persoanelor pe care le întâlnim pe cale. Pentru ca aceasta să se întâmple,
este oportun ca pe timpul Capitulelor provinciale și locale să se reflecteze asupra
fiecărui aspect al misiunii noastre, meditație care să ne conducă la formularea
unui motto care să ne orienteze în activitatea noastră, astfel încât să devină un
element care să pună în mișcare și să motiveze orice activitate, atât a întregii
fraternități cât și a fiecărui frate. Periodic, trebuie să n punem și întrebarea: „Ce
anume vrem să trăim? Ce anume vrem să dăruim altora? Cum anume vrem să
fim prezenți în sânul Bisericii și în ce fel facem posibilă venirea Împărăției lui
Dumnezeu?”.
Trebuie să îndrăznim să căutăm răspunsuri concrete, să formulăm o
frază care să ne fie de îndemn și să fie orientată să schimbe câte ceva. Este
evident că în raport cu diversele contexte culturale, accentul va fi pus în mod
diferit. Vrând, de exemplu, să promovăm ideea unei lumi mai fraterne, ne vom
îndrepta atenția asupra acelor zone ale societății unde starea de conflict este mai
evidentă: între localnici și emigranți, între membrii diverselor pături sociale,
între cei ce aparțin unor grupuri tribale diferite, etc. Suntem
la nord la sud, astăzi s-a dezvoltat conștiința diferențelor culturale, ca și
dificultățile ce se întâmpină atunci când se vrea formarea unor fraternități
interculturale. Vrem sau nu, este vorba despre procese actuale, care ating într-un
fel sau altul toate realitățile Ordinului nostru. Atât Circumscripțiile cât și fiecare
frate în parte sunt chemați să demonstreze o reînnoită capacitate de adaptare și
deschidere. Formarea permanentă nu poate avea alt punct de plecare decât
acesta. Scopul acesteia este acela de a favoriza în fiecare frate și în fiecare
Circumscripție o spiritualitate a deschiderii adevărate sau, cu alte cuvinte,
„itineranța franciscană”.
17. Fratele capucin este definit mai înainte de toate de locurile și situațiile
alese de el drept câmp de manifestare. Este acela care știe să stea constant și
îndelung în fața lui Dumnezeu și care, de asemenea, știe să meargă acolo unde
este mai multă nevoie și unde nimeni nu vrea să meargă. Astfel, în alte timpuri,
ne-am pus la dispoziția ciumaților, am mers în misiunile pe care Biserica ni le-a
încredințat de-a lungul veacurilor, am fost și continuăm să fim alături de
emigranți, continuăm să fim prezenți în locuri din care toți pleacă, deoarece
condițiile de viață devin din ce în ce mai dificile, dacă nu chiar imposibile. În
toate acestea, Ordinul nostru a scris și continuă să scrie pagini glorioase. Însă
știm și că locurile unde nevoile sunt mai mari continuă să se schimbe
încontinuu, iar pentru a fi disponibili pentru o nouă chemare a Domnului
trebuie să ne menținem treji, „cu mijlocul încins” (Lc. 12, 5), dispuși să pornim
încă odată spre noi și noi hotare. Formarea permanentă trebuie să ne ajute să
trăim și să ne reînnoim continuu fidelitatea noastră față de aceste două situații.
Formarea permanentă ne va ajuta să trăim anumite desprinderi, de multe ori
dureroase, fără prea multe suferințe sufletești. Este necesar să ne reamintim și
acest lucru: carisma noastră nu este legată de mănăstiri și alte structuri
multiseculare, ci de aceste două situații de care aminteam mai sus: în fața lui
Dumnezeu și în slujirea celui mai sărmani.
2.3 Creșterea spirituală.
18. Pentru creșterea spirituală este nevoie ca noi să rămânem mereu pe cale.
Chemați fiind să fim întotdeauna gata, tocmai pentru că nu știm momentul în
care Domnul vine și ne cheamă. Fără un profund simț al deschiderii și mobilității
interioare, este dificil să auzim când bate cineva la ușa noastră și ne cere să stea
la masă cu noi (7). De asemenea, având în vedere că căile Domnului nu sunt și
căile noastre iar gândurile noastre nu sunt și gândurile Sale (8), ar fi de neiertat
să rămânem într-o stare de imobilitate interioară. Cum vom permite lui
Dumnezeu să intre în viața noastră, de a-și manifesta diversitatea, de a ne
conduce pe cărări nestrăbătute, dacă ne încăpățânăm să rămânem într-o stare de
comodă închidere? Întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu și Adevărat comportă uneori
o schimbare radicală de viață. Știe câte ceva Sf. Francisc, din moment ce însuși
Dumnezeu l-a condus printre leproși. Aceasta i-a schimbat radical viața! Cred cu
tărie că formarea permanentă are ca sarcină imprescriptibilă să ne mențină tot
timpul deschiși pentru această întâlnire, care este într-adevăr tulburătoare, dar
întotdeauna benefică.
2.4 Să pregătim persoanele
19. Astăzi, formarea permanentă cade în sarcina fiecărei Circumscripții,
însă este evident că numărul de frați, distanțele și zonele geografice pot conduce
și la luarea în considerație și oportunitatea organizării unor colaborări. Este
datoria Superiorilor majori să dea viață acestor oportunități, pentru ca frații să
poată parcurge, împreună sau uneori individual, aceste căi. Săptămâni de
exerciții spirituale, zile de reculegere sau zile de studiu trebuie să facă parte din
ceea ce se oferă fraților pentru creșterea spirituală, ministerială și profesională.
Tocmai pentru că este necesar să ne reînnoim încontinuu pentru ca să putem trăi
viața noastră într-un mod coerent, trebuie să ne simțim datori să participăm la
tot ceea ce ne este oferit. În acest sens, putem afirma liniștiți că formarea
permanentă devine sorgintea oricărui alt timp de formare. Cine se află în mers
nu disprețuiește să accepte tot ce i se oferă, pentru a apoi merge mai ușor pe cale
și să devină astfel un exemplu viu și credibil pentru a ilustra ce înseamnă să fii
capucin astăzi și să se transforme într-un punct de referință pentru cel ce se află
la început de cale, în etapa formării inițiale.
20. Așa cum în fiecare Circumscripție este prevăzută figura economului
provincial sau aceea a animatorului vocațional, mă întreb: nu ar fi cazul
instituirii și figura unui frate care să se ocupe de planificare și să propună
momentele de formare permanentă? Rămâne clar că nu trebuie să se substituie
Ministrului, ci de acord cu el și cu frații din consiliul său, să dea continuitate și
formă concretă diverselor propuneri ce vizează formarea permanentă, pentru ca
aceasta să nu rămână un fapt sporadic. La nivel local, este guardianul acel frate
chemat să însuflețească fraternitatea, mai ales prin convocarea acesteia cu
regularitate pentru celebrarea Capitlului local, moment esențial al formării
permanente. Este necesar deci să li se ofere guardianilor o formare adecvată.
Convocarea lor periodică ar putea fi un moment privilegiat pentru a le oferi
acestora instrumente potrivite și necesare pentru ca aceștia să-și asume cu
responsabilitate și seninătate sarcina încredințată lor.
21. Pe ici pe acolo, a devenit o practică comună ca un frate, la încheierea
unei perioade îndelungate de slujire, să ceară să poată dispune de o perioadă
sabatică, de un timp pe care să-l dedice sie însuși, în vederea unei reînnoite
disponibilități în raport cu ce i se va cere să facă după aceea. Cred că acest lucru
este mai mult decât necesar, însă doar dacă țelurile și modalitățile de actualizare
ale acestei perioade sunt concordate cu Ministrul și consiliul acestuia. A ne opri
pentru a putea aprofunda aspecte profesionale, teologice sau spirituale, chiar
dacă avem o bogată experiență în urmă, poate dărui mult aceluia care o trăiește.
22. Cade de asemenea în sarcina Superiorilor majori identificarea acelor
frați care să urmeze anumite cursuri de specializare, pentru a putea dispune de
frați calificați care să fie capabili de a coordona căile de creștere integrală ale
confraților. Circumscripțiile care nu gestionează ele însele Studiile de formare
filosofică și teologică de obicei nu își dau seama de urgența pregătirii fraților
pentru învățământ. Acest lucru conduce în mod necesar la o diminuare culturală
a Circumscripției și a întregului Ordin. Un adevărat păcat, pentru că un bun nivel
cultural nu a dăunat nimănui! Desigur că ne este cerut același spirit al rugăciunii,
însă odată ce asigurăm acest lucru, prezența unor frați calificați și competenți
poate fi o binecuvântare pentru toți.
2.5 Care sunt argumentele de tratat?
23. Exista anumite tematici de abordat la întâlnirile de formare
permanentă, pe care le-aș denumi „obligatorii”. Afirmăm cu tărie că Euharistia
este centrul în jurul căreia se învârte întreaga noastră viață fraternă, însă dacă nu
ne oprim să aprofundăm diversele dimensiuni ale acestei afirmații, dacă nu ne
punem niciodată întrebări asupra modului nostru de a o celebra, chiar și
Euharistia riscă să devină din punct central în unul periferic. Aceasta este valabil
și pentru viața noastră de rugăciune, atât pentru cea comunitară cât și pentru
rugăciunea minții. Din când în când, un bun curs ce are ca temă rugăciunea
contemplativă, cu multe exercitări practice, n-ar strica. Ba mai mult, cred că ar fi
cazul să amintesc aici ceea ce afirmă Constituțiunile noastre: „Rugăciunea minții
este îndrumătoarea spirituală a fraților (…)” (9). Același lucru este valabil și
pentru Cuvântul lui Dumnezeu, atât de bogat în răsturnări ale interpretărilor
noastre și în noi propuneri, cele adevărate! Însă pentru toate acestea este nevoie
ca cineva, din când în când, să ne permită să putem folosi acele tezaure, printr-o
interpretare nouă și competentă, acordând o atenție deosebită mai ales la ceea ce
numim Lectio divina. De asemenea, nu ar trebui să neglijăm nici acele ramuri ale
științei umane care ne pot ajuta să corectăm și să ne îmbunătățim relațiile dintre
noi. Toate aspectele vieții noastre fraterne, fără nici o excepție, ar trebui să fie
din când în când supuse unui examinări comune.
24. Trebuie să fim atenți însă să nu ne oprim doar asupra unor argumente
legate doar de viața noastră ad intra! Nu putem rămâne indiferenți în fața a ceea
ce frământă popoare întregi sau grupuri întregi de persoane. Mă gândesc mai
ales la drama tuturor acelora care sunt constrânși să-și părăsească patria din
cauza războaielor, pentru că sunt persecutați sau pentru că se află în căutarea
unei existențe demne. Nimic nu poate fi mai adevărat de faptul că, ori de câte ori
i-am slujit pe emigranți, mai ales pe cei mai slabi și lipsiți de apărare, ne-am aflat
la locul potrivit. Pentru a ne deschide ochii asupra a tot ceea ce se întâmplă, atât
la nivel local cât și la nivel global, trebuie să fim bine informați și să cerem
ajutorul acelora care se ocupă de aceste probleme într-o manieră profesională.
Există Secretariatele Dreptate, Pace și Salvarea Creației, apoi Franciscans
International, care desfășoară o foarte bună activitate, însă care rămân în umbră
din cauza dezinteresului fraților. În acest context, suntem chemați să ne oprim cu
gândul din când în când și asupra modului în care ne trăim noi înșine votul de
sărăcie, ținând cont de toate acele implicații pe care le comportă traiul nostru
„fără nimic propriu”.
25. Consacrarea noastră ne cheamă să ne desfășurăm activitățile ce ne sunt
încredințate în cel mai potrivit mod și cu toată profesionalitatea posibilă. Nu
ajunge să fi fost hirotonit preot, spun aceasta ca să dau doar un exemplu, pentru
a fi un bun capelan de spital sau a fi un bun predicator. Tot așa, nu ajunge să fi
avut o bună pregătire de bază pentru a putea desfășura o activitate oarecare pe
timp îndelungat. Nu trebuie să lipsească din viața noastră simțul
profesionalității, simț ce ne poate fi dat și de acele reîmprospătări periodice și
specifice. Sunt locuri unde mulți dintre noi sunt chemați să slujească constant la
scaunul de spovadă. Ministerul milostivirii lui Dumnezeu a caracterizat și a lăsat
semne profunde în viața mai multor sfinți capucini. Pentru ce să nu ne întâlnim
din când în când pentru a discuta asupra problemelor ce le întâlnim și pentru a
învăța unii de la alții cum putem aduce îmbunătățiri acestei slujiri? În acest sens,
destul de des lipsește cel care să dea semnalul, adică animatorul! În virtutea
ascultării caritative, fiecare este chemat să ia inițiativa, iar aceasta și pentru
simplul fapt că suntem frați între noi.
26. La nivel general, aș vrea să vă reamintesc ceea ce de mai mulți ani, ne
este propus de către casa noastră din Frascati: cursuri ce au ca temă
redescoperirea rădăcinilor noastre adânci și care sunt destinate diverselor zone
ale Ordinului nostru; cursuri pentru formatori (de câtva timp aceste cursuri sunt
realizate în aceleași zone unde suntem chemați să ne desfășurăm activitatea),
cursuri pentru guardiani, cursuri pentru confesori. Propunerea și organizarea
diverselor cursuri este garantată de către confrații din Secretariatul general
pentru formare, cărora le datorăm mulțumirile noastre.
2.6 Ierusalim: o nouă oportunitate
27. Mai înainte de a încheia această scrisoare, aș vrea să spun tuturor
fraților din Ordin că la Ierusalim avem în sfârșit o casă primitoare și bine dotată,
care vă așteaptă. Pe 28 septembrie 2010 am avut bucuria de a inaugura noul
Centru de spiritualitate și formare biblică „Eu sunt Lumina lumii”, realizând
astfel visul pe care predecesorii mei l-au ținut viu cu tenacitate. Mănăstirea a fost
construită în anii ’30 ai veacului trecut pentru a deveni o casă de formare, însă
nu a putut fi nicicând utilizată, deoarece mai întâi a fost utilizată ca închisoare,
apoi transformată în clinică psihiatrică. Imobilul, care a fost recuperat pe căi
legale în urmă cu câțiva ani, a fost, mulțumită Providenței, renovat. Alături de
spațiile comune, cum ar fi capela, bucătăria, sala de mese, săli de recreație și de
conferințe, alături de o amplă grădină, mănăstirea dispune și de patruzeci de
camere.
28. Acum, fraternitatea este compusă in majoritate din frați aparținând
Provinciei din Veneția, care în toți acești ani, împreună cu fr. Paquale Rota de la
Provincia din Milano, au asigurat prezența noastră la Ierusalim. Mai sunt și
câțiva frați care studiază la Institutele specializate în Științe Biblice din
Ierusalim. Acum această casă are posibilitatea de a putea primi un bun număr de
persoane, iar dorința noastră este de a propune fiecărei Circumscripții din Ordin
să fie folosită pentru una sau mai multe săptămâni de formare biblică, pentru
exerciții spirituale, pentru pelerinaje la Locurile Sfinte. Noul așezământ are ca
patroni doi frați capucini, Fericitul Iacob din Ghazir, fratele milostivirii, care a
contribuit în acel timp la achiziționarea terenului și Fr. Pierre-Marie Benoît, care
a fost declarat „Drept al popoarelor” pentru că a salvat viața a mii de evrei pe
timpul celui de-al doilea război mondial. Doi frați care, prin inițiative inteligente
și care de cele mai multe ori și-au riscat propria lor viață, au știut să răspundă
gravelor urgențe ale timpului în care au trăit. Și-au dat propria lor viață pentru
ceilalți, fără să se tragă îndărăt! Sunt sigur că, la timpul său, direcțiunea
Centrului vă va informa cu privire la propunerile și inițiativele ce vor fi
organizate.
3. În concluzie
29. Cum am spus la început, intenția acestei Scrisori nu vrea să fie aceea de
a scrie un nou tratat cu privire la formarea permanentă, ci mai degrabă de a trezi
un nou interes pentru aceasta și pentru a motiva o participare regulată. Este
vorba despre un aspect fundamental al credinței noastre: nașterea din nou,
nașterea de sus, așa cum i-a cerut Isus lui Nicodim: „Adevăr, adevăr îți spun,
dacă cineva nu se naște de sus, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (In. 3,
3). Suntem conștienți cu toții de faptul că putem fi practicanți fără a fi și
credincioși. Despre Zaharia și Elisabeta, evanghelistul Luca afirmă că „amândoi
erau drepți în fața lui Dumnezeu și observau fără șovăială toate legile și
prescripțiile Domnului (Lc. 1, 6). Însă atunci când îngerul îi anunță lui Zaharia
că rugăciunea lor a fost ascultată și că vor avea un fiu, acesta se îndoiește, iar
îngerul îl anunță că va rămâne mut până la împlinirea promisiunii, deoarece „nu
ai crezut cuvintelor mele” (Lc. 1, 20). „A crede” și „a se naște de sus” nu sunt
dimensiuni pe care putem afirma că le avem doar în virtutea faptului că am
îmbrățișat viața călugărească în Ordinul capucin.
30. Pentru a mă folosi de o altă imagine biblică, am să mă refer la patriarhul
Iacob, care a fugit de acasă de frica față de Esau, fratele său, trăind apoi lungi ani
pe lângă socrul său Laban, după care a fugit și de la acesta. Atunci când, în
sfârșit, s-a decis să se întoarcă la fratele său, mai înainte de a traversa râul
Iabbok, s-a trezit că a trebuit să lupte o noapte întreagă cu Dumnezeu, rămânând
însemnat pentru toată viața (Gen. 32, 23-32). Poate că și tu ești într-o
permanentă fugă, că ești pe o cale care nu este tocmai aceea pe care Domnul a
pregătit-o pentru tine. Frate, este timpul să te reîntorci, să te îndrepți spre ape
mai adânci (Lc. 5, 4), nu te teme deci să-l întâlnești pe „Dumnezeul cel viu și
adevărat”, să lupți cu el și să afirmi cu profetul Ieremia: „M-ai sedus, Doamne,
iar eu m-am lăsat sedus, ai folosit împotriva mea forța și m-ai învins” (Ier. 20, 7).
Primul scop al formării permanente trebuie să fie tocmai acesta: de a ne readuce
pe calea cea dreaptă și de a ne determina să facem cu hotărâre un pas înainte în
tot ceea ce facem în viața noastră. Este însuși Domnul cel care ne îndeamnă:
„Scoală-te și mergi!” (Mt. 9, 5).
Roma, 29 noiembrie 2010
Sărbătoarea tuturor sfinților Ordinului Franciscan

Fr. Mauro Johri,
Ministru General OFM Cap.

 

Note.
1. Cfr. Piano generale per la formazione permanente dei Frati Minori Cappuccini,
Analecta OFMCap. 107 (1991), pp. 441-462.
2. Cfr. Scrisoarea circulară IV:Ravviviamo la fiamma del nostro carisma.
3. A. LOUF, Cantare la vita, Magnano 2002, p. 35.
4. Cu privire la argument J GUINDON, Vers l’autonomie psychique, Montréal
2001, pp. 112-119; G. SALONI, Odòs la Via della vita. Genesi e guarigione dei
legami fraterni, Bologna 2007, pp. 122-145.
5. Francisc ne invită insistent să restituim lui Dumnezeu tot ce provine de la El. Cfr.
Regola non bollata, XVII, 17, FF 49.
6. A. CENCINI, „Guardate al futuro…” Perchè ha ancora senso consacrarsi a Dio,
Milano 2010, p. 95.
7. Cfr. Apocalisse, 3, 20.
8. Cfr. Isaia, 55, 9.
9. Const. 52. 6.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.