Regelui care va veni, Domnului nostru, veniti cu toti sa ne-nchinam!

“Dumnezeule, care ne iubești atunci când nutrim în noi dorința de a ne bucura de dragostea ta, această simplă dorință este deja începutul unei credințe foarte umile. Puțin câte puțin, în intimitatea sufletului nostru, se aprinde pâlpâirea unei flăcări. Aceasta poate fi fragilă, tremurătoare, dar este deja un început, poate că va arde pentru totdeauna”.
(Rugăciune – Fr. Roger Louis Schütz, întemeietorul Comunității ecumenice din Taizé)

Anul bisericesc începe cu Adventul, timpul așteptării.
Pentru ce aceasta?
Pentru a ne dezvălui nouă înșine acea aspirație care sălășluiește în noi și pentru a o înțelege: dorința de absolut, către care tindem cu toată ființa noastră, trup, suflet și inteligență; setea de iubire care arde în fiecare dintre noi, de la pruncul din brațele mamei până la cel mai bătrân dintre noi și pe care n-o poate ostoi pe deplin nici cea mai profundă virtute umană.
Această așteptare, pe care o resimțim adesea ca pe o lipsă, ca pe un gol pe care vrem să-l umplem cu orice preț, nu este o anomalie, ci face parte din ființa noastră, este o necesitate ontologică. Este un har divin care ne obligă să ne deschidem față de noi înșine, un har care orientează întreaga noastră ființă spre Dumnezeu.
Vă mai amintiți celebra frază a sf. Augustin din Mărturisirile sale?
Să o recitim, căci merită:
„Târziu te-am iubit, Splendoare străveche și totuși atât de prezentă, târziu te-am iubit! Tu erai în lăuntrul meu, iar eu eram afară, te căutam pe acolo, răscolind gârbovit printre frumusețile zidirii Tale. Tu erai cu mine, însă eu nu eram cu Tine. Mă țineau departe de Tine făpturile Tale, care, dacă nu ar exista în Tine, n-ar exista deloc. Tu m-ai chemat, iar chemarea Ta a învins surzenia mea; ai strălucit, iar lumina Ta a străpuns orbirea mea; ai revărsat mireasma Ta, iar eu am respirat-o și acum jinduiesc după Tine; te-am gustat, iar acum mi-e foame și sete de Tine; m-ai atins, iar acum ard de dorință după pacea Ta” (Sf. Augustin, Mărturisiri, X, 27).
În acest timp liturgic, textele sfinte citite zilnic la Sfânta Jertfă, dar și în celelalte momente de rugăciune ale zilei, ne arată pedagogia divină în pregătirea venirii Fiului său printre noi, prin lunga cale parcursă de poporul lui Israel din robia Egiptului spre Țara promisă. Ceea ce este impresionant în Biblie este tocmai faptul că Sfânta Carte ne relatează despre povestea de iubire dintre Dumnezeu și Umanitate, Creația Sa, începând cu prospețimea primei iubiri, după care ies la iveală limitele și infidelitățile Omului. Însă Dumnezeu nu ostenește să-și iubească Poporul, să-l caute pe căile rătăcirii, căci Biblia este istoria fidelității lui Dumnezeu: „Uită oare femeia de copilul său? Chiar dacă ar exista o astfel de femeie, Eu nu te voi uita nicicând!” (Is. 49, 15).
Lectura acestei lungi povești de dragoste poate trezi în noi începuturile unei înțelegeri, ale unei pătrunderi mai profunde a aspirațiilor cele mai intime pe care le nutrim. De cele mai multe ori vrem Totul și Imediat, fără a pricepe nicicum valoarea timpului necesar unei asimilări profunde și corecte. Lectura Psalmilor ne poate deschide însă o altă perspectivă: „În mâinile Tale, Doamne, sunt zilele mele! (Ps. 31, 16).
A ști să aștepți…
Doar A fi.
Pur și simplu, Gratuit, Dezinteresat.
A Ști să ne punem în genunchi pentru a recunoaște și cu trupul că Dumnezeu acționează altfel decât își poate imagina omul.
A Ști să ne întindem mâinile spre El, ca semn al acceptării acestui adevăr.
Dacă o vom face, răspunsul lui Dumnezeu ne va surprinde plăcut întotdeauna.
În pregătirea noastră pentru Sărbătorile de iarnă, Adventul ne pregătește în special pentru a-l primi pe El, Sărbătoarea sărbătorilor noastre.
Chiar dacă nu reușim întotdeauna să ne exprimăm prin cuvinte dorințele cele mai profunde, să ne aducem aminte că și tăcerea, reculegerea, este o expresie (poate cea mai sinceră!) a deschiderii noastre față de Dumnezeu.
Ar trebui să ne amintim că și Dumnezeu însuși a venit la Betleem fără surle și trâmbițe, printre cele mai sărace, umile și curate dintre creaturile sale. Doar corul îngerilor a cântat pentru păstori „Mărire întru cele de sus, iar pe pământ pace oamenilor de bunăvoință!”.
Și tot așa cum lunga istorie a mântuirii ce precede venirea lui Cristos printre oameni a fost preludiul acestui eveniment esențial pentru poporul lui Dumnezeu, tot așa și Adventul din acest an și din toți anii, ne permite nouă, de fiecare dată când îl celebrăm cum se cuvine, să avem o deschidere progresivă în fața prezenței lui Cristos în noi, iar El va recunoaște această așteptare a noastră, tot așa cum a recunoscut-o cândva pe aceea a lui Zaheu. Și tot așa cum i-a spus acestuia, ne-o spune și nouă: „Astăzi trebuie să mă opresc în casa ta” (Lc. 19, 5).
Este o necesitate pentru Dumnezeu să se oprească printre noi, pentru fiecare dintre noi, pentru mine (mai ales), pentru tine…
Este o nouă șansă pentru fiecare dintre noi…
Decizia lui Zaheu, luată pe moment, în mod spontan, în același moment în care Isus l-a recunoscut ca pe un frate al său, ca pe unul ce avea nevoie de un sprijin pentru a se simți cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu, ne arată o schimbare radicală de mentalitate, o schimbare de atitudine în ceea ce privește relația sa cu aproapele său: „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva, îi dau înapoi împătrit!”(Lc. 19, 8). Poate că ar fi cazul să privim și noi mai atent în jur, poate că ar fi cazul să prestăm mai multă atenție și Cuvântului divin ce se proclamă la Sfânta Jertfă, poate că ar fi cazul să ne dăm seama că lectura zilnică a unei pagini din Sfânta Carte este mai interesantă și mai utilă decât lectura ziarelor sau vizionarea programelor TV…
Să lăsăm să se nască în noi bucuria lui Zaheu și atunci și inimile noastre, asemenea inimii acestuia, se vor deschide în fața nevoilor altora. Zaheu a decis să dăruiască jumătate din averea sa săracilor, iar noi știm că o mare parte a omenirii, o mare parte a semenilor noștri, năzuiește astăzi după un minim de bunăstare materială, după un minim de dreptate, de pace…
În acest timp de așteptare și de pregătire pentru „Cel ce va veni”, vrem să facem și noi mici gesturi de solidaritate? Iar aceasta să o facem mai ales în virtutea faptului că textele liturgice ce se citesc la Sfânta Jertfă pe timpul Adventului sunt, de asemeni, expresia unui fel de vis ce năzuiește în fiecare dintre noi spre pacea universală: „și va domni pacea până când nu se va secătui lumina lunii” (Ps. 72, 7); „pacea nu se va dispărea nicicând” (Is. 9, 6); aceste texte vorbesc despre un pământ în care „lupul va domni împreună cu mielul” și nu va mai exista nici un fel de violență (Is. 11, 1-9).
Sunt texte poetice poate, însă ele trezesc (sau ar trebui să trezească) în noi ardoarea. Doar așa putem vedea că „pacea pe pământ”, atât de cântată de îngeri și atât de dorită de oameni, poate lăstări doar din împăcările dintre noi, din încrederea pe care ar trebui să ne-o regăsim unii în ceilalți. Încrederea dintre oameni și în oameni este ca un grăunte de muștar care crește și încet, încet, se transformă în marele copac al Împărăției lui Dumnezeu, peste care se extinde „o pace fără sfârșit”.
Încrederea în ceilalți poate fi un umil început al păcii.
Depinde doar de bunăvoința noastră…
Și dacă Adventul ne este propus tocmai pentru ne regăsi încrederea și speranța în noi înșine și în ceilalți?
Este, după părerea mea, o propunere divină care nu trebuie văzută ca un optimism facil și ca o închidere a ochilor la realitatea zilnică, ci ca o expresie a acelei speranțe puternice ce este ancorată în Dumnezeu și care ne va permite astăzi să trăim pe deplin un nou început, de data aceasta plin de sens, al vieții noastre.
Să ne regăsim deci pe noi înșine, să reintrăm în noi înșine, asemenea Fiului rătăcitor, să spunem împreună cu acesta: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva Ta…”, pentru ca astfel să devenim vrednici de bucuria ce ne-o aduce venirea lui Isus printre noi și pentru noi.
Să ne dăruiască Dumnezeu un Advent binecuvântat, plin de speranță și de împliniri, în așteptarea acelui „Soare care răsare din înălțimi” care este Pruncul Isus, Soarele dreptății și Lumina lumii!

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.