A doua predică de Advent 2022 a card. Raniero Cantalamessa
(9 decembrie 2022)
Poarta speranţei
Aşteptând speranţa fericită
„Ridicaţi-vă, porţilor, pragurile voastre de sus, deschideţi-vă, voi, porţi veşnice, ca să intre regele gloriei” (Ps 24,7). Am luat acest verset din psalm ca fir conducător al meditaţiilor de Advent, înţelegând prin porţile de deschis pe cele ale virtuţilor teologale: credinţă, speranţă şi iubire. Templul din Ierusalim – citim în Faptele apostolilor – avea o poartă numită „Poarta frumoasă” (Fap 3,2). Templul lui Dumnezeu care este inima noastră are şi ea o poartă „frumoasă”, şi este poarta speranţei. Aceasta este poarta pe care astăzi vrem să încercăm s-o deschidem lui Cristos care vine.
Care este obiectul propriu al „speranţei fericite”, a cărei „aşteptare” o proclamăm la fiecare Liturghie? Pentru a ne da seama de noutatea absolută adusă de Cristos în acest domeniu, trebuie situată revelaţia evanghelică pe fundalul credinţelor antice cu privire la lumea de dincolo.
Cu privire la acest punct, şi Vechiul Testament nu avea niciun răspuns de dat. Este ştiut că numai pe la sfârşitul său există unele afirmaţii explicite despre o viaţă după moarte. Înainte de asta, credinţa Israelului nu diferea de cea a popoarelor vecine, în special cele din Mesopotamia. Moartea pune capăt vieţii pentru totdeauna; toţi, buni şi răi, sfârşim într-un soi de „groapă comună” lugubră care în altă parte se numeşte Arallu şi în Biblie se numeşte Sheol. Nu este diferită credinţa dominantă în lumea greco-romană contemporană din Noul Testament. Ea numeşte acel loc trist de umbre Iad, sau Ade.
Lucrul mare care îl distinge pe Israel de toate celelalte popoare este că el a continuat, în pofida a toate, să creadă în bunătatea şi în iubirea Dumnezeului său. Nu a atribuit moartea, aşa cum făceau babilonienii, invidiei divinităţii care rezervă numai pentru sine nemurirea, ci mai degrabă păcatului omului (Gen 3), sa pur şi simplu propriei naturi muritoare. În anumite momente, e adevărat, omul biblic nu a ezitat să exprime propria descumpănire în faţa unui destin care părea să nu facă nicio distincţie între drepţi şi păcătoşi. Totuşi, Israelul nu a ajuns niciodată la răzvrătire. În unii rugători biblici, el pare să fi mers până acolo încât să dorească şi să întrevadă posibilitatea unui raport cu Dumnezeu dincolo de moarte: un a fi „luat din puterea locuinţei morţilor” (Ps 49,16), „a fi pururi cu Dumnezeu” (Ps 73,23) şi „a avea bucurii depline în faţa sa” (Ps 16,11).
Când, pe la sfârşitul Vechiului Testament, această aşteptare, maturată în subsolul sufletului biblic, va veni la sfârşit la lumină, nu se exprimă, în maniera filozofilor greci, ca supravieţuire a sufletului nemuritor care, eliberat de trup, se întoarce la lumea cerească din care provine. În armonie cu concepţia biblică despre om, ca unitate inseparabilă de suflet şi trup, supravieţuirea constă în învierea – trup şi suflet – din moarte (Dan 12,2-3; 2Mac 7,9).
Isus a adus, dintr-o dată, la lumină această certitudine şi – ceea ce contează mai mult – după ce a vestit-o în parabole şi afirmaţii (ca aceea ca răspuns dat saduceilor despre femeia soţie a şapte soţi: Mt 22,30) – a dat dovada incontestabilă înviind El însuşi din moarte. După El, pentru credincios, moartea nu mai este o aterizare, ci o decolare!
Darul cel mai frumos şi moştenirea cea mai preţioasă pe care regina Angliei, Elisabeta a II-lea, le-a lăsat naţiunii sale şi lumii, după 70 de ani de domnie, a fost speranţa sa creştină în învierea morţilor. În ritualul funebru, urmărit direct de aproape toţi puternicii pământului şi, la televizor, de sute de milioane de persoane, au fost proclamate, prin voinţa ei expresă, în prima lectură, următoarele cuvinte ale lui Paul:
„Moartea a fost înghiţită de victorie. Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, ghimpele tău? Ghimpele morţii este păcatul, iar puterea păcatului este Legea. Însă, mulţumire fie lui Dumnezeu care ne dă victoria prin Domnul nostru Isus Cristos” (1Cor 15,54-57).
Şi, în Evanghelie, tot prin voinţa ei, cuvintele lui Isus:
„În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe… Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,2-3).
Speranţa, virtute operativă
Tocmai pentru că încă suntem cufundaţi în timp şi în spaţiu, ne lipsesc categoriile necesare pentru a ne reprezenta în ce anume constă această „viaţă veşnică” împreună cu Dumnezeu. Este ca şi cum am încerca să explicăm ce este lumina unuia care s-a născut orb. Sfântul Paul se limitează să spună: „Se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; se seamănă în necinste şi se învie în glorie; se seamănă un trup fizic şi se învie un trup spiritual” (1Cor 15,43-44).
Unor mistici le este dat să experimenteze, încă din această viaţă, vreo picătură din oceanul infinit de bucurie pe care Dumnezeu îl ţine pregătit pentru ai săi; dar toţi afirmă unanim că nu se poate spune nimic despre asta cu vorbe umane. Primul dintre ei este el însuşi, apostolul Paul. El le destăinuieşte corintenilor că a fost răpit, cu paisprezece ani înainte, în „al treilea cer”, în paradis, şi că a auzit „cuvinte de negrăit care omului nu-i sunt permise să le rostească” (2Cor 12,2-4). Amintirea pe care a lăsat-o în el acea experienţă este perceptibilă în ceea ce scrie cu altă ocazie: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9).
Dar să lăsăm deoparte ceea ce va fi în lumea de dincolo (despre care putem spune aşa de puţin) şi să venim în schimb la prezentul vieţii noastre. A reflecta asupra speranţei creştine înseamnă a reflecta asupra sensului ultim al existenţei noastre. Un lucru este comun pentru toţi, în această privinţă: dorinţa şi a trăi „bine”. Însă imediat ce se încearcă să se înţeleagă ce se înţelege prin „bine”, se prospectează imediat două clase de persoane: cele care se gândesc numai la binele material şi personal şi cele care se gândesc şi la binele moral şi al tuturor, aşa-numitul „bine comun”.
Cu privire la primii, lumea nu s-a schimbat mult din timpul lui Isaia şi al sfântului Paul. Ambii prezintă zicala care circula în timpurile lor: „Să mâncăm şi să bem pentru că mâine vom muri” (Is 22,13; 1Cor 15,32). Mai interesant este să încercăm să-i înţelegem pe cei care îşi propun – cel puţin ca ideal – să „trăiască bine” nu numai material şi individual, ci şi moral şi împreună cu ceilalţi. Există situri pe internet în care sunt intervievate persoane bătrâne despre modul în care, ajunse la apus, evaluează viaţa pe care au trăit-o. În general sunt bărbaţi şi femei care au trăit o viaţă bogată şi demnă, în slujba familiei, a culturii şi a societăţii, dar fără nicio referinţă religioasă. Este patetică tentativa de a da de înţeles că sunt fericiţi că au trăit astfel. Tristeţea de a fi trăit – şi în scurt timp de a nu mai trăi! – ascunsă de cuvinte, striga din ochi.
Sfântul Augustin a exprimat miezul problemei: „La ce foloseşte a trăi bine, dacă nu este dat să trăim mereu?”[1]. Înaintea lui, Isus spusese: „Ce-i foloseşte omului dacă a câştigat lumea întreagă, dar se pierde sau se ruinează pe sine?” (Lc 9,25). Iată unde se inserează – şi în ce anume diferă – răspunsul speranţei teologale. Ea ne asigură că Dumnezeu ne-a creat pentru viaţă, nu pentru moarte; că Isus a venit ca să ne reveleze viaţa veşnică şi ca să ne dea garanţia ei cu învierea sa.
Un lucru trebuie subliniat pentru a nu cădea într-un echivoc periculos. A trăi „mereu” nu se opune lui a trăi „bine”. Speranţa vieţii veşnice este ceea ce face frumoasă, sau măcar acceptabilă, şi viaţa prezentă. Dar una este a suferi fără a şti pentru ce scop, şi alta este a suferi ştiind că „suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela” (Rom 8,18).
A da cont de speranţă
Speranţa teologală are un rol important de desfăşurat în privinţa evanghelizării. Unul din factorii determinanţi ai răspândirii rapide a credinţei, la începuturile creştinismului, a fost vestirea creştină a unei vieţi după moarte infinit mai depline şi mai bucuroase decât cea pământească.
Împăratul Adrian şi-a construit în diferite părţi ale lumii vile spectaculoase şi îşi pregătise ca mausoleu ceea ce este acum Castelul „Sant’Angelo”, la doi paşi de aici. Aproape de moarte a scris un soi de epitaf pentru mormântul său. Vorbind sufletului său, îl îndemna, în epitaf, să dea o ultimă privire frumuseţilor şi distracţiilor din această lume, pentru că – spunea el – urmează să cobori „în locuri incolore, grele şi despuiate”[2]. Ade! Se poate imagina şocul spiritual pe care trebuia să-l provoace, într-o atmosferă ca aceasta, vestirea unei vieţi infinit mai depline şi mai luminoase decât aceea care se lăsa o dată cu moartea. Aşa se explică pentru ce ideea şi simbolurile vieţii veşnice sunt atât de frecvente în înmormântările creştine din catacombe.
În Prima Scrisoare a Sfântului Petru, activitatea Bisericii în exterior, adică propagarea mesajului, este prezentată ca un „a da cont de speranţă”. „Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră” (1Pt 3,15-16). Citind relatările care au urmat după Paşte, avem senzaţia că Biserica se naşte dintr-o mişcare de „speranţă vie” (1Pt 1,3) şi cu această speranţă au pornit la cucerirea lumii.
Şi astăzi avem nevoie de o regenerare a speranţei dacă vrem să întreprindem o nouă evanghelizare. Nu se face nimic fără speranţă. Oamenii merg acolo unde se respiră aer de speranţă şi fug acolo unde nu simt prezenţa ei. Speranţa este aceea care dă curaj tinerilor să-şi formeze o familie sau să urmeze o vocaţie călugărească şi sacerdotală, care îi ţine departe de droguri şi de alte asemenea cedări în faţa disperării.
Scrisoarea către Evrei compară speranţa cu o ancoră: „Pe aceasta o avem ca o ancoră a sufletului, sigură şi puternică” (Evr 6,18-19). Sigură şi puternică pentru că este aruncată în veşnicie. Dar avem şi o altă imagine a speranţei într-un anumit sens opusă: vela. Dacă ancora este ceea ce dă bărcii siguranţa şi o ţine sigură între valurile mării, vela este în schimb ceea ce o face să meargă şi să înainteze în mare. Ambele aceste lucruri le face speranţa cu barca Bisericii.
Faţă de trecut, noi suntem astăzi într-o situaţie de avantaj în privinţa speranţei. Nu mai trebuie să petrecem timpul nostru pentru a apăra speranţa creştină de atacurile externe; deci putem face lucrul cel mai util şi rodnic care este cel de a o proclama, de a o oferi şi de a o iradia în lume. Să facem despre speranţă un discurs nu atât apologetic, cât mai degrabă kerigmatic.
Să îndreptăm o privire la ce s-a întâmplat cu privire la speranţa creştină de un secol încoace. Mai întâi a fost atacul frontal împotriva ei din partea oamenilor precum Feuerbach, Marx, Nietzsche. Speranţa creştină a fost, în multe cazuri, obiectivul direct al criticii lor. Viaţa veşnică, lumea de dincolo, paradisul: toate aceste lucruri erau văzute ca proiecţia iluzorie a dorinţelor şi nevoilor nesatisfăcute ale omului în această lume, ca o „irosire în cer a comorilor destinate pământului”. Creştinii încercau să apere conţinutul speranţei creştine, adesea cu inconvenient camuflat. Speranţa creştină era „în minoritate”. Se vorbea şi se predica rar despre viaţa veşnică. Totuşi după ce a demolat speranţa creştină, cultura atee marxistă n-a întârziat să-şi dea seama că persoanele umane nu se puteau lăsa fără speranţă. Şi iată că a inventat „Principiul speranţă”[3]. Cu el cultura marxistă nu pretindea că a demolat speranţa creştină, ci, mai rău, că a mers dincolo de ea şi că este moştenitorul său legitim. Pentru autorul „Principiul speranţă” (principiu, atenţie, nu virtute) este sigur că speranţa este vitală pentru om. Ea este reală şi are un punct de sosire care este „revelarea omului ascuns”, adică a posibilităţilor încă latente ale omenirii. Manifestarea Fiului omului, Cristos, este înlocuită de manifestarea omului ascuns, parusia este înlocuită de utopie.
Timp de două decenii, îmi amintesc, nu se vorbea despre altceva în universităţi şi multor creştini nu li se părea adevărat că ar exista cineva, în partea cealaltă, care accepta să ia în serios speranţa şi să instaureze un dialog. Cu atât mai mult că răsturnarea era aşa de subtilă şi limbajul era adesea asemănător. Patria cerească devenea „patria identităţii”; nu locul unde omul îl vede în sfârşit, faţă în faţă, pe Dumnezeu, ci unde îl vede pe adevăratul om, în care există de acum identitatea perfectă între ceea ce poate să fie şi ceea ce este. Aşa-numita „teologie a speranţei” s-a născut ca răspuns la această provocare, acceptându-i, din păcate, uneori abordarea. Lucrul care se observă mai puţin în toate aceste scrieri este tocmai ceea ce Petru numeşte „speranţa vie” (1Pt 1,3), freamătul speranţei. Nu viaţă, ci ideologie.
Acum, spuneam, situaţia s-a schimbat în parte. Misiunea pe care o avem în faţă, în privinţa speranţei, nu mai este aceea de a o apăra şi de a o justifica filozofic şi teologic, ci de a o vesti, de a o arăta şi de a o dărui unei lumi care a pierdut simţul speranţei şi se scufundă tot mai mult într-un pesimism şi nihilism care este adevărata „gaură neagră” a universului.
Gaudium et spes
Un mod de a face activă şi contagioasă speranţa este cel formulat de sfântul Paul când spune că „iubirea toate le speră” (1Cor 13,7). Acest lucru este valabil nu numai pentru fiecare persoană, ci şi pentru ansamblul Bisericii. Biserica toate le speră, toate le crede, toate le suportă. Ea nu se poate limita să denunţe posibilităţile de rău care există în lume şi în societate. Desigur că nu trebuie neglijată teama de pedeapsă şi de iad şi să se înceteze de a atenţiona persoanele cu privire la posibilităţile de rău pe care le comportă o acţiune sau o situaţie, cum sunt rănile provocate ambientului. Însă experienţa demonstrează că se obţine mai mult pe cale pozitivă, insistând asupra posibilităţilor de bine; în termeni evanghelici, predicând milostivirea. Probabil că lumea modernă nu s-a arătat niciodată aşa de bine dispusă faţă de Biserică şi aşa de interesată de mesajul său, ca în anii Conciliului. Şi motivul principal este că acest Conciliu dădea speranţă.
Dar în acest mod, nu ne expunem – se spune – să fim dezamăgiţi şi să părem naivi? Aceasta este marea ispită împotriva speranţei, sugerată de prudenţa umană, sau de frica de a fi dezminţiţi de fapte şi este ceea ce se întâmplă în parte şi în privinţa Conciliului. Ca şi cum faptul că a îndrăznit să vorbească despre „bucurie şi speranţă” (gaudium et spes) ar fi fost o naivitate de care ar trebui chiar să se ruşineze. Este ceea ce mulţi au gândit despre papa Ioan când a anunţat Conciliul.
Trebuie să reluăm mişcarea de speranţă demarată de Conciliu. Veşnicia este o măsură foarte largă; ne permite să sperăm despre toţi, să nu abandonăm pe nimeni fără speranţă. Apostolul le dădea creştinilor din Roma mandatul de a abunda în speranţă. „Dumnezeul speranţei – scria el – să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Duhului Sfânt” (Rom 15,13).
Biserica nu poate oferi lumii un dar mai bun decât să-i dea speranţă, nu speranţe umane, efemere, economice sau politice, asupra cărora ea nu are competenţă specifică, ci speranţă curată şi simplă, aceea care, chiar fără să ştie, are ca orizont veşnicia şi ca garant pe Isus Cristos şi învierea sa. După aceea această speranţă teologală va fi stimulent pentru toate celelalte speranţe umane legitime. Cel care a văzut un medic vizitând un bolnav grav, ştie că uşurarea cea mai mare pe care i-o poate procura, mai bună decât toate medicamentele, este să-i spună: „Medicul speră; are speranţe bune pentru tine!”.
Speranţa, înţeleasă astfel, transformă tot ceea ce atinge. Efectul său este descris în mod minunat în acest text al lui Isaia: „Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc, dar cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 40,30-31).
Dumnezeu nu promite să ia motivele de oboseală şi de poticnire, ci dăruieşte speranţă. Situaţia rămâne în sine aceea care era, dar speranţa dă forţa de a se ridica deasupra ei. În Apocalips se citeşte că „atunci când a văzut dragonul că a fost aruncat pe pământ, a început să persecute pe Femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Dar i s-au dat Femeii cele două aripi ale vulturului celui mare ca să zboare în pustiu spre locul ei” (Ap 12,13-14). Imaginea aripilor vulturului se inspiră în mod clar din textul lui Isaia. De aceea se ajunge să se spună că Bisericii întregi i-au fost date marile aripi ale speranţei, pentru ca ea cu ele să poată, de fiecare dată, să scape de atacurile celui rău, să depăşească dificultăţile cu elan.
„Ridică-te şi umblă!”
Poarta templului numită „cea frumoasă” este cunoscută datorită minunii care a avut loc lângă ea. Un olog zăcea în faţa ei pentru a cere de pomană. Într-o zi au trecut pe acolo Petru şi Ioan şi ştim ce s-a întâmplat. Ologul, vindecat, a sărit în picioare şi în sfârşit cine ştie după câţi ani de când zăcea acolo abandonat, a trecut şi el prin acea poartă şi a intrat în templu, se citeşte, „sărind şi lăudându-l pe Dumnezeu” (Fap 3,1-9).
Ceva de acest gen ni s-ar putea întâmpla şi nouă în privinţa speranţei. Şi noi ne găsim adesea, spiritual, în poziţia ologului în pragul templului: inerţi, lâncezi, parcă paralizaţi în faţa dificultăţilor. Dar iată că speranţa divină trece pe lângă noi, adusă de cuvântul lui Dumnezeu, şi ne spune şi nouă, ca şi Petru ologului: „Ridică-te şi umblă!”. Şi noi sărim în picioare şi intrăm în sfârşit înăuntru, în mijlocul Bisericii, gata să ne asumăm, din nou şi cu bucurie, sarcini şi responsabilităţi. Sunt minunile zilnice ale speranţei. Ea este cu adevărat o mare taumaturgă, o mare făcătoare de minuni; repune în picioare mii de ologi, de mii de ori.
În afară de evanghelizare, speranţa ne este de ajutor pe drumul nostru personal de sfinţire. Ea devine, în cel care o exercită, principiul progresului spiritual. Permite să se descopere mereu noi „posibilităţi de bine”, mereu ceva ce se poate face. Nu lasă ca să se acomodeze în lâncezeală şi în lene. Când eşti ispitit să-ţi spui ţie însuţi: „Nu mai este nimic de făcut”, iată că speranţa se prezintă şi îţi spune: „Roagă-te!”. Tu răspunzi: „Dar m-am rugat!”, şi ea: „Roagă-te iarăşi!”. Şi chiar când situaţia ar deveni dură până la extrem şi poate să pară că nu mai este chiar nimic de făcut, iată că speranţa îţi indică iarăşi o misiune: să suporţi până la sfârşit şi să nu pierzi răbdarea, unindu-te cu Cristos pe cruce. Apostolul, am auzit, recomandă „să prisosim în speranţă”, dar adaugă imediat cum devine posibil acest lucru: „prin puterea Duhului Sfânt”. Nu prin eforturile noastre.
Crăciunul poate să fie ocazia pentru o tresăltare de speranţă. Marele poet modern al virtuţilor teologale, Charles Péguy, a scris că Credinţa, Speranţa şi Iubirea sunt trei surori, două mari şi una micuţă. Merg pe stradă ţinându-se de mână: cele două mari, Credinţa şi Iubirea, la margini şi copila Speranţă în centru. Toţi, văzându-le, cred că cele două mai mari o trag pe cea micuţă în centru. Greşesc! Ea este cea care trage totul[4]. Pentru că dacă dispare speranţa, totul se opreşte.
Dacă vrem să-i dăm un nume propriu acestei copile, nu putem decât s-o numim Maria, cea care aici pe pământ – spune celălalt mare poet al virtuţilor teologale, Dante Alighieri – „printre muritori”, este „fântână vie de speranţă”[5].
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
Note:
[1] Augustin, Tratate despre Evanghelia lui Ioan 45, 2 (Quid prodest bene vivere si non datur vivere?).
[2] Cit. în M. Yourcenar, Memorie di Adriano, tr. it. L. Storoni Mazzolani, Einaudi, Torino 1988.
[3] Cf. Ernst Bloch, Principiul speranţă, 3 vol., Berlin 1954-1959.
[4] Cf. Ch. Péguy, Le porche de la deuxième vertu, Œuvres poétiques complètes, Gallimard, Paris 1975, pag. 534-539.
[5] Dante Alighieri, Paradisul XXXIII, 12.
