Raniero Cantalamessa: Prima predică de Advent (2 decembrie 2022)
Poarta credinţei
Sfinte Părinte, reverenzi părinţi, fraţi şi surori din Curie, m-am întrebat de mai multe ori care este sensul şi utilitatea acestor predici în Advent şi în Postul Mare care întrerup sau întârzie activităţile de cu totul alt gen şi importanţă. Ceea ce mă încurajează şi îmi ia scrupulul că vă fac să pierdeţi timp este convingerea că nu se vine la aceste predici pentru a asculta opinii sau soluţii la problemele ecleziale ale momentului, ci pentru a lua forţă din adevărurile de credinţă şi astfel a înfrunta în spiritul corect toate problemele. Aşadar, pentru a face o baie – sau măcar o răcorire – de credinţă, de speranţă şi de iubire.
Astfel m-am gândit să aleg ca temă a acestor trei predici de Advent tocmai cele trei virtuţi teologale. Credinţa, speranţa şi iubirea sunt aurul, tămâia şi smirna pe care noi, magii de astăzi, vrem să le ducem în dar lui Dumnezeu care „vine să ne viziteze de sus”. Preţuind tradiţia antică – patristică şi medievală – despre virtuţile teologale, voi încerca – pe cât este posibil de făcut asta în trei meditaţii scurte – o abordare şi modernă şi existenţială, care să răspundă deci provocărilor, îmbogăţirilor şi, uneori, surogatelor propuse de omul de astăzi la virtuţile teologale ale creştinismului.
* * *
În rugăciunea creştină a avut mereu mare rezonanţă psalmul care – în versiunea liturgiei – spune:
„Ridicaţi-vă, porţilor, pragurile voastre de sus,
deschideţi-vă, voi, porţi veşnice,
ca să intre regele gloriei.
Cine este acest rege al gloriei?
Domnul oştirilor, el este regele gloriei!” (Ps 24,9-10).
În interpretarea spirituală a Sfinţilor Părinţi şi a liturgiei, porţile despre care se vorbeşte în psalm sunt cele ale inimii umane: „Fericit cel la poarta căruia bate Cristos”, comenta sfântul Ambroziu. „Poarta noastră este credinţa… Dacă vei vrea să ridici porţile credinţei tale, va intra la tine regele gloriei” (Ambroziu, Comentariu la Psalmul 118, XII, 14). Sfântul Ioan Paul al II-lea a făcut, din cuvintele psalmului, manifestul pontificatului său. „Deschideţi, ba chiar deschideţi larg porţile lui Cristos!”, a strigat lumii, în ziua inaugurării slujirii sale.
Marea poartă pe care omul o poate deschide, sau închide, lui Cristos este una singură şi se numeşte libertate. Însă ea se deschide după trei modalităţi diferite, sau după trei tipuri diferite de decizie pe care le putem considera tot atâtea porţi: credinţa, speranţa şi iubirea. Acestea sunt porţi cu totul speciale: se deschid dinăuntru şi din afară în acelaşi timp: cu două chei, dintre care una este în mâna omului, cealaltă în mâna lui Dumnezeu. Omul nu le poate deschide fără concursul lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu vrea să le deschidă fără concursul omului.
Cristos, origine şi împlinire a credinţei
Aşadar, începem reflecţia noastră de la prima din aceste porţi: credinţa. Dumnezeu – se citeşte în Faptele apostolilor – „le-a deschis păgânilor poarta credinţei” (Fap 14,27). Dumnezeu deschide poarta credinţei deoarece dă posibilitatea de a crede trimiţând pe cel care predică vestea bună; omul deschide poarta credinţei primind această posibilitate.
Cu venirea lui Cristos, se înregistrează, cu privire la credinţă, un salt de calitate. Nu în natura ei, ci în conţinutul său. Acum nu mai este vorba de o credinţă generică în Dumnezeu, ci de credinţa în Cristos născut, mort şi înviat pentru noi. Scrisoarea către Evrei face o listă lungă de credincioşi: „Prin credinţă Abel… Prin credinţă Abraham… Prin credinţă Isac… Prin credinţă Iacob… Prin credinţă Moise…”. Dar încheie spunând: „Dar toţi aceştia, primind o bună mărturie pentru credinţa lor, n-au primit promisiunea” (Evr 11,39). Ce anume lipsea? Lipsea Isus, adică acela care este – spune aceeaşi Scrisoare – „începutul şi desăvârşirea credinţei” (Evr 12,2).
Aşadar, credinţa creştină nu constă numai a crede în Dumnezeu; constă în a crede şi în Cel pe care Dumnezeu l-a trimis. Atunci când, înainte de a face o minune, Isus întreabă: „Crezi tu?” şi, după ce a făcut-o, afirmă: „Credinţa ta te-a salvat”, nu se referă la o credinţă generică în Dumnezeu (aceasta era subînţeleasă în fiecare israelit); se referă la credinţa în El, în puterea divină acordată Lui.
Aceasta este de acum credinţa care-l justifică pe cel rău, credinţa care renaşte la viaţă nouă. Ea se situează la sfârşitul unui proces despre care Sfântul Paul, în capitolul 10 din Scrisoarea către Romani, trasează, aproape vizual, diferitele faze desenându-le pe harta trupului uman. Totul începe, spune el, de la urechi, de la auzirea veştii Evangheliei: „Credinţa vine din ascultare”, fides ex auditu. De la urechi mişcarea trece la inimă, unde se ia decizia fundamentală: corde creditur, „cu inima se crede”. De la inimă mişcarea urcă la gură: „cu gura se face mărturisirea de credinţă”: ore fit confessio.
Procesul nu se termină aici, ci – de la urechi, de la inimă şi de la gură – el trece la mâini. Da, deoarece „credinţa devine operativă în iubire”, spune apostolul (Gal 5,6). Sfântul Iacob poate sta liniştit. Este loc şi pentru „fapte”: însă nu înainte, ci după (logic dacă nu cronologic) credinţă. „Nu se ajunge la credinţă – spune Sfântul Grigore cel Mare – pornind de la virtuţi, ci la virtuţi pornind de la credinţă” (Grigore cel Mare, Omilii despre Ezechiel II, 7 [PL 76, 1018]).
La acest punct apare o întrebare de mare actualitate. Dacă această credinţă care mântuieşte este credinţa în Cristos, ce trebuie gândit despre toţi cei care nu au nicio posibilitate de a crede în El? Trăim într-o societate pluralistă şi din punct de vedere religios. Teologiile noastre – orientală şi occidentală, catolică şi protestantă în acelaşi mod – s-au dezvoltat într-o lume în care exista în practică numai creştinismul. Exista, cu toate acestea, cunoştinţa despre existenţa altor religii, dar ele erau considerate false de la plecare, sau nu erau luate în consideraţie deloc. Pornind de la modul diferit de a înţelege Biserica, toţi creştinii împărtăşeau axioma tradiţională: „În afara Bisericii nu există mântuire”: Extra Ecclesiam nulla salus.
Astăzi nu mai este aşa. De câtva timp este în desfăşurare un dialog între religii, bazat pe respect reciproc şi pe recunoaşterea valorilor prezente în fiecare dintre ele. În Biserica Catolică, punctul de plecare a fost declaraţia Nostra aetate a Conciliului al II-lea din Vatican, dar o orientare analogă este împărtăşită de toate Bisericile istorice creştine. Cu această recunoaştere s-a afirmat convingerea că şi persoanele din afara Bisericii se pot mântui.
Este posibil, în această perspectivă, să menţină rolul atribuit până acum credinţei „explicite” în Cristos? Vechea axiomă „în afara Bisericii nu este mântuire” nu ar ajunge să supravieţuiască, în acest caz, în axioma „în afara credinţei nu este mântuire”? În unele ambiente creştine, aceasta din urmă este, de fapt, doctrina dominantă şi ea motivează angajarea misionară. Însă în acest mod, mântuirea este limitată de la plecare la o mică minoritate de persoane.
Asta nu numai că nu ne poate lăsa liniştiţi pe noi, ci greşeşte înainte de toate faţă de Cristos, sustrăgându-i mare parte din omenire. Nu se poate crede că Isus este Dumnezeu şi a limita după aceea relevanţa sa de fapt numai la un sector restrâns al ei. Isus este „mântuitorul lumii” (In 4,42); Tatăl l-a trimis pe Fiul „pentru ca lumea să fie mântuită prin El” (In 3,17): lumea, nu câţiva puţini în lume!
Să încercăm să găsim un răspuns în Scriptură. Ea afirmă că acela care nu l-a cunoscut pe Cristos, dar acţionează pe baza propriei conştiinţe (Rom 2,14-15) şi face bine aproapelui (Mt 25,3 ş.u.) este plăcut lui Dumnezeu. În Faptele apostolilor ascultăm, din gura lui Petru, această declaraţie solemnă: „Într-adevăr, acum înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (Fap 10,34-35).
Şi aderenţii la alte religii cred, în general, că „Dumnezeu există şi că îi răsplăteşte pe cei care-l caută” (Evr 11,6); de aceea, realizează ceea ce Scriptura consideră realitatea fundamentală şi comună a oricărei credinţe. Acest lucru este valabil, desigur, în mod cu totul special, pentru fraţii evrei care cred în acelaşi Dumnezeu al lui Abraham, Isac şi Iacob în care credem noi creştinii.
Motivul principal al optimismului nostru nu se bazează, totuşi, pe binele pe care aderenţii la alte religii sunt în măsură să-l facă, ci pe „harul de multe feluri al lui Dumnezeu” (1Pt 4,10). Uneori simt nevoia să ofer jertfa Liturghiei tocmai în numele tuturor celor care s-au mântuit prin meritele lui Cristos, dar nu ştiu asta şi nu pot să-i mulţumească. Ne îndeamnă şi liturgia să facem asta. În Rugăciunea euharistică IV, la rugăciunea pentru papa, episcopi şi credincioşi, se adaugă cea „pentru toţi cei care te caută cu inimă curată”.
Dumnezeu are mult mai multe moduri pentru a mântui decât putem noi să gândim. A instituit „canale” ale harului său, dar nu s-a legat cu ele. Unul din aceste mijloace „extraordinare” de mântuire este suferinţa. După ce Cristos a luat-o asupra sa şi a răscumpărat-o, este şi ea, în modul său, un sacrament universal de mântuire. Cel care s-a coborât în apele Iordanului sfinţindu-le pentru orice botez, s-a coborât şi în apele suferinţei şi morţii, făcând din ele potenţial instrument de mântuire. În mod misterios, orice suferinţă – nu numai cea a credincioşilor – împlineşte, în oarecare mod, „ceea ce lipseşte pătimirii lui Cristos” (Col 1,24). Biserica celebrează sărbătoarea Pruncilor Nevinovaţi, deşi nici ei nu ştiau că suferă pentru Cristos!
Noi credem că toţi cei care se mântuiesc se mântuiesc prin meritele lui Cristos: „Pentru că nu este niciun alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fap 4,12). Totuşi, una este a afirma necesitatea universală a lui Cristos pentru mântuire şi alta este a afirma necesitatea universală a credinţei în Cristos pentru mântuire. Aşadar, este superfluu a continua să se proclame Evanghelia la toată făptura? Dimpotrivă! Motivul este cel care trebuie schimbat, nu faptul. Trebuie să continuăm să-l vestim pe Cristos; însă nu atât pentru un motiv pozitiv: pentru darul infinit pe care Isus îl reprezintă pentru fiecare fiinţă umană. Dialogul interreligios nu se opune evanghelizării, ci îi determină stilul. Acest dialog – a scris Sfântul Ioan Paul al II-lea, în Redemptoris missio – „face parte din misiunea evanghelizatoare a Bisericii”.
Mandatul lui Cristos: „Mergând în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15) şi „Faceţi ucenici din toate neamurile” (Mt 28,19) păstrează validitatea sa perenă, dar trebuie înţeles în contextul său istoric. Sunt cuvinte care trebuie referite la momentul în care au fost scrise, când „toată lumea” şi „toate neamurile” erau un mod pentru a spune că mesajul lui Isus nu era destinat numai lui Israel, ci şi tot restului lumii. Ele sunt valabile mereu pentru toţi, dar faţă de cel care aparţine deja la o religie, este nevoie de respect, răbdare şi iubire. A înţeles şi a pus în practică asta Francisc de Assisi. El prospecta două moduri de a merge spre „sarazini şi ceilalţi necredincioşi”. Scrie în Regula neaprobată: „Apoi fraţii care merg spre necredincioşi, pot să se comporte spiritual în mijlocul lor în două moduri. Un mod este ca să nu facă certuri sau dispute, ci să fie supuşi fiecărei creaturi umane din iubire faţă de Dumnezeu şi să mărturisească faptul că sunt creştini. Celălalt mod este ca atunci când vor vedea că îi place Domnului, să anunţe Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca ei să creadă în Dumnezeu atotputernic Tată şi Fiu şi Duh Sfânt, creator al tuturor lucrurilor, şi în Fiul Răscumpărător şi Mântuitor” (Regola non Bollata, cap. XVI [Fonti Francescane, 43]).
Provocarea ştiinţei
Cu această deschidere a inimii, să ne întoarcem acum ca să ne ocupăm de credinţa noastră creştină. Marea provocare pe care ea trebuie s-o susţină în epoca noastră nu vine atât de la filozofie, ca în trecut, ci de la ştiinţă. Este de câteva luni o ştire senzaţională. Un telescop lansat în spaţiu la 25 decembrie 2021 şi poziţionat la un milion şi jumătate de kilometri de Pământ, la 12 iulie 2022 a trimis imagini inedite ale universului care au trimis în admiraţie lumea ştiinţifică. „Noul telescop – se citea în canalele de ştiri – a deschis larg o nouă fereastră asupra cosmosului, în măsură să ne catapulteze înapoi în timp, până aproape după Big Bang-ul iniţial al lumii. Este viziunea cea mai detaliată a universului primordial obţinută vreodată. Reprezintă prima degustare a unei noi şi revoluţionare astronomii care ne va dezvălui universul aşa cum nu l-am văzut vreodată”.
Am fi nesăbuiţi şi ingraţi dacă nu am participa la orgoliul corect al omenirii pentru această ca şi pentru oricare altă descoperire ştiinţifică. Dacă credinţa – în afară de ascultare – se naşte, aşa cum s-a spus, din uimire, aceste descoperiri ştiinţifice n-ar trebui să diminueze posibilitatea de a crede, ci s-o mărească. Dacă ar trăi astăzi, psalmistul ar cânta cu elan şi mai mare: „Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale” (Ps 19,2) şi Francisc de Assisi: „Lăudat să fii, Domnul meu, cu toate creaturile tale”.
Dumnezeu a voit să ne dea un semn tangibil al măreţiei sale infinite cu imensitatea universului şi un semn al „necuprinderii” sale cu particula cea mai mică de materie care, şi atunci când se ajunge la ea – asigură fizica – menţine „nedeterminarea” sa. Cosmosul nu s-a făcut singur. Calitatea fiinţei, nu cantitatea este cea care decide; şi calitatea creaţiei este de a fi… creată! Miliarde de galaxii, la distanţă de miliarde şi miliarde de ani lumină nu schimbă această calitate a sa.
Facem aceste reflecţii despre credinţă şi ştiinţă nu pentru a-i convinge pe oamenii de ştiinţă necredincioşi (niciunul dintre ei nu este aici ca să asculte sau nu va citi aceste cuvinte), ci pentru a ne întări pe noi credincioşii în credinţă şi a nu ne lăsa tulburaţi de zgomotul vocilor contrare. Este acelaşi scop pentru care Sfântul Luca îi spune „preabunului Teofil” că a scris Evanghelia sa: „ca să te convingi – spune el – de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit” (Lc 1,4).
În faţa desfăşurării dimensiunilor nemărginite ale universului în faţa ochilor noştri, actul de credinţă cel mai mare pentru noi creştinii nu este să credem că toate acestea au fost create de Dumnezeu, ci să credem că „toate au fost create prin el [Cristos] şi pentru el [Cristos]” (Col 1,16), că „fără el n-a luat fiinţă nimic din ceea ce există” (In 1,3). Creştinul are o dovadă despre Dumnezeu mult mai convingătoare decât cea luată din cosmos: persoana şi viaţa lui Isus Cristos.
Credincioşii nu sunt nişte struţi. Nu ascundem capul în nisip pentru a nu vedea. Împărtăşim cu fiecare persoană uluirea în faţa multelor mistere şi contradicţii ale universului: al evoluţiei naturale, al istoriei, al Bibliei însăşi… Însă suntem în măsură să depăşim uluirea cu o certitudine mai puternică decât toate incertitudinile: credibilitatea persoanei lui Cristos, a vieţii sale şi a cuvântului său. Certitudinea deplină şi bucuroasă nu o avem înainte, ci după ce am crezut. Altminteri credinţa şi-ar pierde calitatea sa şi meritul său.
Cel drept trăieşte prin credinţă
Credinţa este singurul criteriu capabil să ne facă să ne raportăm în mod corect, nu numai la ştiinţă, ci şi la istorie. Vorbind despre credinţa care justifică, sfântul Paul citează vestitul oracol al lui Habacuc: „Cel drept va trăi prin credinţa lui” (Hab 2,4). Ce vrea să spună Dumnezeu cu acel cuvânt profetic, din moment ce Dumnezeu în persoană este cel care-l pronunţă?
Mesajul se deschide cu o plângere a profetului, datorită ruinării justiţiei şi pentru că Dumnezeu pare că asistă impasibil din înaltul cerurilor la violenţă şi la oprimare. Dumnezeu răspunde că toate acestea urmează să se termine pentru că va veni în curând un nou flagel – caldeenii – care va distruge totul şi pe toţi. Profetul se răzvrăteşte contra acestei soluţii. Acesta este răspunsul lui Dumnezeu? O oprimare care înlocuieşte o alta?
Dar chiar aici Dumnezeu îl aştepta pe profet. Iată, moare cel care nu are sufletul drept, în timp ce dreptul va trăi prin credinţa lui (Hab 2,2-4). Profetului i se cere saltul credinţei. Dumnezeu nu dezleagă enigma istoriei, ci cere să se încreadă în El şi în dreptatea sa, orice s-ar întâmpla. Soluţia nu se află în încetarea încercării, ci în creşterea credinţei.
Istoria este o continuă luptă între bine şi rău, de nelegiuiţi care triumfă şi de drepţi care suferă. Victoria stabilă a binelui asupra răului nu trebuie căutată în istoria însăşi, ci dincolo de ea. Să lăsăm în urma noastră orice formă de milenarism. Totuşi, Dumnezeu este aşa de suveran şi în control al evenimentelor încât face să folosească planurilor sale misterioase chiar şi agitaţia nelegiuiţilor. Este adevărat: Dumnezeu scrie drept pe linii strâmbe! Situaţiile pot scăpa din mână oamenilor, dar nu lui Dumnezeu.
Mesajul lui Habacuc este de o actualitate singulară. Omenirea a trăit în ultimii ani din secolul trecut eliberarea de puterea opresivă a sistemelor totalitare comuniste. Dar nu am avut timp să tragem o respiraţie de uşurare că alte nedreptăţi şi violenţe au apărut în lume. Au fost unii care, la sfârşitul „războiului rece”, au crezut cu naivitate că triumful democraţie avea, de acum, să închidă definitiv ciclul marilor tulburări şi că istoria avea să-şi urmeze cursul său fără mari zguduieli. Întocmai de acum fără „istorie”. O astfel de teză a fost, foarte repede, dezminţită brutal de evenimente, cu apariţia altor dictaturi şi izbucnirea altor războaie, începând de la cel „din Golf”, până la cel nefast din acest an în Ucraina.
În această situaţie, şi în noi apare întrebarea îndurerată a profetului: „Doamne, până când? Tu cu ochi aşa de curaţi încât nu poţi vedea răul! Cum de atâta violenţă, atâtea corpuri umane ajunse schelete de foame, atâta cruzime în lume, fără ca tu să intervii?”. Răspunsul lui Dumnezeu este tot acelaşi: moare de pesimism şi se scandalizează cel care nu are inima înrădăcinată în Dumnezeu, în timp ce cel drept va trăi din credinţă, va găsi răspunsul în credinţa lui. Va înţelege ce voia să spună Isus când, în faţa lui Pilat, a spus: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (In 18,36).
Însă să ne intre bine în cap asta şi s-o amintim lumii, când este necesar: Dumnezeu este drept şi sfânt; nu va permite ca răul să aibă ultimul cuvânt şi răufăcătorii să scape teferi. Va fi o judecată la încheierea istoriei, „o carte scrisă va fi deschisă, în care totul este conţinut şi pe baza căruia lumea va fi judecată”: Liber scriptus proferetur – in quo totum continetur – unde mundus judicetur (Secvenţa Dies irae).
O primă judecată – imperfectă dar sub ochii tuturor, credincioşi şi necredincioşi – este deja în desfăşurare acum, în istorie. Binefăcătorii omenirii care au lucrat pentru progresul ţării lor şi pentru pacea în lume sunt amintiţi cu onoare şi binecuvântare din generaţie în generaţie; numele tiranilor şi răufăcătorilor continuă de-a lungul secolelor să fie însoţit de dispreţ şi reprobare. Isus a răsturnat pentru totdeauna rolurile. „Învingător pentru că este victimă”: aşa îl defineşte Augustin pe Cristos: Victor quia victima. În lumina veşniciei – dar adesea şi a istoriei – nu călăii sunt adevăraţii învingători, ci victimele lor.
Ceea ce poate face Biserica, pentru a nu asista pasiv la desfăşurarea istoriei, este să se unească împotriva oprimării şi a prepotenţei, să stea mereu, „în timp şi în afara timpului”, de partea săracilor, a celor slabi, a victimelor, a celor care poartă povara mai mare a oricărei nenorociri şi a oricărui război.
Ceea ce poate să facă este să înlăture şi unul din factorii care a promovat mereu conflictele, adică rivalitatea între religii, răufamatele „războaie de religie”. Din înţelegere şi din colaborarea leală între marile religii poate să vină un stimulent moral care să imprime istoriei acel curs nou care în zadar se aşteaptă de la puterile politice. În acest sens trebuie văzută utilitatea de iniţiative ca acelea, demarate de Sfântul Ioan Paul al II-lea şi accelerate astăzi de Papa Francisc, pentru un dialog constructiv între religii.
Credinţa este arma Bisericii. Şi Biserica, asemenea dreptului din Habacuc, „trăieşte prin credinţa sa”. Roma a încetat de mult timp să fie caput mundi, dar trebuie să rămână caput fidei, capitală a credinţei. Nu numai a ortodoxiei credinţei, ci şi a intensităţii şi radicalităţii credinţei. Ceea ce credincioşii percep imediat într-un preot şi într-un păstor este dacă „el crede”, dacă el crede în ceea ce spune şi în ceea ce celebrează. Astăzi se foloseşte mult transmisia fără fire (Wi-Fi, se spune în engleză). Şi credinţa se transmite de preferinţă aşa: fără fire, fără atâtea cuvinte şi raţionamente, ci printr-un curent de har care se stabileşte între două spirite.
Actul de credinţă cel mai mare pe care îl poate face Biserica – după ce s-a rugat şi a făcut posibilul pentru a evita sau a face să înceteze conflictele – este a-l lăsa pe Dumnezeu să acţioneze cu un act de încredere totală şi abandonare senină, repetând cu apostolul: „Ştiu în cine mi-am pus încrederea!”: Scio cui credidi (2Tim 1,12). Dumnezeu nu se dă înapoi niciodată pentru a face să cadă în gol pe cel care se aruncă în braţele sale.
Aşadar, să mergem în întâmpinarea lui Cristos care vine, cu un act de credinţă care este şi o promisiune şi prin urmare o profeţie: „Lumea este mâinile lui Dumnezeu şi atunci când, abuzând de libertatea sa, omul va ajunge să atingă capătul, el va interveni ca să-l salveze”. Da, va interveni ca să-l salveze! De fapt, pentru aceasta a venit în lume, în urmă cu două mii douăzeci şi doi de ani.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
