O altfel de criza: Cateva ganduri la inceput de Post

Sunt eu oare paznicul fratelui meu?
(Gen. 4, 9b)

În ultimii ani, periodic, paginile ziarelor, ecranele televizoarelor, siturile internet sunt pline de faptele reprobabile, mârșave, pe care unii dintre compatrioții noștri le săvârșesc pe acolo pe unde s-au oploșit mai mult sau mai puțin legal, mânați de nepăsarea socială și implicit de nevoia unei bucăți de pâine (cei mai mulți), de setea de cunoaștere sau de spiritul de aventură (unii), sau dorința unor câștiguri facile prin metode reprobabile și/sau nepermise de regulile sociale (cei mai puțini).
Recentele fapte dezgustătoare, incalificabile, săvârșite de unii dintre cetățenii României în Italia, au „reușit” performanța nu numai de a schimba părerea, și așa destul de șubredă, a opiniei publice italiene în ceeace îi privește pe români, ci și a aduce în pragul unei crize diplomatice relațiile dintre cele două națiuni, aceasta și cu „contribuția”, voită sau nu, a unor politicieni și diplomați din ambele țări.
Pe fondul crizei economice globale se ivesc tot felul de altfel de „crize”, inclusiv situația actuală a celor mai mulți dintre românii ce sperau să ducă un trai mai bun în Italia și cărora astăzi le este rușine să-și mai recunoască identitatea de frica repercursiunilor.
Însă cea mai gravă criză, care a generat inclusiv criza economică cu toate consecințele ei, este criza morală generalizată, globală, în care se găsește omenirea. Lipsa unor repere morale, sau mai bine zis abandonarea acestora, (ele sunt bine fixate în Sfânta Carte), din cauză că sunt oneroase și implică respectarea nu numai a unor reguli de bună conviețuire, ci mai ales respectarea celui de lângă tine, a condus la relativismul social, la situații ca cele de mai sus, sau la altele, la fel de grave, în care ființa umană este privită doar din punct de vedere al utilității, nu al unicității ei (vezi cazul Eluana Englaro, ca să rămânem pe meleaguri italiene și în actualitate).
Nerespectarea, sau mai bine zis abandonarea principilor morale a condus la dezastrul social și economic în care se zbate omenirea mileniului trei, o prăpastie care se dovedește pe zi ce trece a fi fără fund, ca un coșmar sau ca un cerc vicios…
Este oare chiar imposibilă o politică bazată cu adevărat pe principiile creștine, nu numai pe hârtie (sunt destule grupări politice care se definesc „de orientare creștină”), ci și în concretizarea ei practică, în viața de zi cu zi a tuturor?
Este oare chiar imposibilă o mass-media care să nu fie într-o permanentă căutare a „scoop”-ului, o mass-media care nu doar să informeze (de cele mai multe ori deformat, trunchiat), ci mai ales să-l formeze (și) din punct de vedere moral și social pe acela care apelează la ea?
Este oare chiar imposibilă o opinie publică responsabilă, care să nu se lase manipulată de jocuri meschine de putere, de interese obscure, o opinie publică care să nu creadă fără discernământ tot ceea ce se scrie prin ziare sau în tot se vede la televizor sau pe internet, de parcă ar fi „literă de Evanghelie”?
Este trist, dar azi se dă credit nu Cuvântului care dă viață, ci celui care dezbină, nu Cuvântului care transformă egoismele noastre în dăruire de sine pentru binele tuturor, ci cuvintelor care seamănă neîncredere, indiferență sau ură…
Sunt întrebări care merită măcar puțină zăbavă asupra lor…
Poate că zăbovind asupra lor vom da răspunsul bun la întrebarea lui Cain de la începutul acestor rânduri și ne vom simți nu doar „paznicul fratelui” sau nici măcar atât, ci „aproapele” lui…
Poate că obișnuindu-ne să gândim având ca reper învățătura lui Isus nu doar din când în când sau doar când ne convine, astfel de lucruri nu se vor mai repeta, căci doar așa se va găsi cineva care să aibă curajul să-i spună celui pe cale să greșească: „ce vrei să faci? oprește-te!”…
Poate că ar merita să zăbovim puțin și asupra răspunsului pe care Dumnezeu i l-a dat lui Cain (cfr. Gen. 4, 10) și vom vedea că indiferența, indignarea, necunoașterea sau nerecunoașterea adevărului nu este cea mai bună cale de urmat, dacă credem cu adevărat Cuvântului lui Dumnezeu, mereu actual, care se adresează fiecăruia dintre noi „aici și acum”…
Cu toții suntem nemulțumiți și indignați de cum merg lucrurile, cu toții arătăm cu degetul spre alții (este mult mai comod și, de ce nu, profitabil), identificându-i ca sursa tuturor relelor, iar rezultatul este că ne găsim în fața unor nenumărate degete care ne indică drept responsabili pentru toate dezastrele de pe lume…
Poate că dacă ne vom îndrepta degetul spre noi înșine și vom încerca să vedem ce nu este în regulă în sufletul nostru, în comportamentul nostru, în mentalitatea noastră, se va schimba ceva în noi și pe lângă noi, doar așa numărul de degete ce ne arată ca sursă a relelor va deveni mai mic…
Se apropie timpul Postului mare, iar gândurile de mai sus pot deveni unul dintre punctele de plecare în convertirea sinceră a fiecăruia dintre noi, condiție esențială pentru o schimbare a mentalității sociale.
Adresându-se ucenicilor, deci și fiecăruia dintre noi, Isus îi definea și îi îndemna să fie „sare, lumină, ferment” pentru lume, însă îi avertiza și asupra riscului de a fi insipizi, „căci dacă sarea își pierde gustul, va fi aruncată pe cale și călcată în picioare” (cfr. Mt. 5, 13)…
Prea suntem călcați în picioare astăzi ca să nu ne punem măcar o întrebare asupra identității noastre de creștini…
Iar identitatea de creștin, pe care uneori ne-o afișăm în mod festiv și ostentativ (suntem „creștini” de două mii de ani noi românii, nu?), nu ne-o dă nici istoria, nici aprecierea sau disprețul altora, ci trăirea concretă a Cuvântului divin ce ne este propus și actualizat de către Sfânta Maică Biserică, iar aici chiar că ar trebui să ne facem un serios examen de conștiință, căci îndemnurile, avertismentele, învățătura Bisericii, ale Sfântului Părinte, ale episcopilor și preoților sunt privite de cele mai multe ori ca o ingerință nedorită și nepermisă în probleme sociale, economice sau politice, în viața personală …
Identitatea de creștin ne mai este dată și de modul nostru de a ne ruga, iar asupra acestui aspect cred că ar trebui să ne începem curățenia interioară și convertirea plecând de la una dintre pildele lui Isus, prin care scoate în evidență una dintre atitudinile cele mai frecvente pe care le adoptăm în rugăciune, anume atitudinea de suficiență (cfr. Lc. 18, 9-14): „Îți mulțumesc, Doamne că nu sunt ca ceilalți, care sunt, hoți, nedrepți cu alții, adulteri…”
Ne spune ceva toate acestea? Nu cumva ne regăsim în fața altarului, bătându-ne cu pumnii în piept și arătându-i lui Dumnezeu cât de buni creștini suntem noi, nu ca aceia care…?
Ne vine greu să ne rugăm pentru cei ce comit astfel de fapte reprobabile, și totuși Isus ne spune: „…rugați-vă pentru dușmanii voștri…, căci altfel ce merit credeți că veți avea? Nu fac astfel și farizeii? (cfr. Mt. 5, 44-46) Ne rugăm pentru victime și este normal și firesc să o facem, dar rugăciunea noastră, oprită doar la acest aspect, este incompletă, ciuntită, având o firavă, șubredă legătură cu rugăciunea lui Isus din momentul răstignirii: „Doamne, iartă-i că nu știu ce fac…”(cfr. Lc. 23, 34). A ne ruga pentru cei care ne fac rău nu înseamnă a le acorda circumstanțe atenuante, căci nu le au, înseamnă doar să ne rugăm lui Dumnezeu să le deschidă mintea și inima pentru a putea conștientiza răul pe care l-au făcut și astfel să poată să se schimbe și să se roage și ei lui Dumnezeu: „Doamne, îndură-te de mine, păcătosul!” (cfr. Lc. 18, 13).
Ar trebui să medităm mai mult și mai profund la rugăciunea pe care o rostim zilnic, de cele mai multe ori mecanic, fără să acordăm atenția cuvenită cuvintelor pe care le rostim și la angajamentul pe care aceste cuvinte îl implică: „…și ne iartă nouă greșelile noastre așa cum și noi iertăm celor ce greșesc față de noi…” (cfr. Mt. 6,12).
Doar o schimbare radicală a modului nostru de a gândi, doar un raport direct și profund cu învățătura divină poate schimba ceva în noi și în consecință în raporturile noastre sociale. Adevăratul respect față de sine conduce inevitabil la respectul față de ceilalți, oricine ar fi ei, însă acest respect nu vine de la sine sau ne este dăruit de altcineva ca ceva ce ni se cuvine, ci trebuie să ni-l câștigăm prin coerența vieții raportată la principii ferme și inalienabile, pe care doar o credință profundă și raportată zilnic la Cuvântul lui Dumnezeu le poate da. Îndemnul lui Isus în acest sens este astăzi mai mult decât actual: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui, celelalte vor veni de la sine.” (Cfr. Mt. 6, 33).
Rămâne doar să o vrem cu adevărat…

Nola, 21 febr. 2009

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.