Spre al cincilea centenar al originilor Capucinilor (1528-2028): decretul Sacrei Penitenţiarii din 18 mai 1526
Primul pas spre autonomie în interiorul Familiei Franciscane
de VINCENZO CRISCUOLO*
Aprobarea pontificală definitivă a unei noi ramuri a Primului Ordin Franciscan, cea a Capucinilor, a avut loc prin bula Religionis zelus, promulgată de Clement al VII-lea la Viterbo, pe 2 iulie 1528. Prin aceasta, se recunoștea deplina autonomie a reformei Fraților Minori Capucini, care trebuiau să fie plasați din punct de vedere juridic pe același plan și în aceeași succesiune franciscană cu celelalte două ramuri, adică a Fraților Minori Observanți și a Fraților Minori Conventuali. Cu doi ani mai devreme însă, la 18 mai 1526, fusese făcut de Capucini un prim pas spre autonomia dorită, printr-un decret al Sacrei Penitențiarii acordat unui grup restrâns de doar trei frați franciscani observanți, dornici să respecte în mod integral Regula franciscană, trăind în sărăcie și austeritate, și să se conformeze, inclusiv prin îmbrăcămintea exterioară, Sărăcuțului din Assisi.
Astfel de atitudini, care implicau o ruptură de sistemul de viață conventual de atunci, în vigoare printre Observanți, trebuiau să fie recunoscute și aprobate de autoritatea supremă a Bisericii. Din acest motiv, un umil frate din regiunea Marche (Italia), Matteo Serafini din Bascio, în lunile de iarnă ale anului 1525, a părăsit pe ascuns mănăstirea din Montefalcone și s-a îndreptat spre Roma, sperând să obțină confirmarea pontificală pentru idealul său de viață, formată din sărăcie, rugăciune intensă, eremitism și predicare itinerantă.
Istoria povestește că această confirmare i-a fost acordată verbal. Întors în Marche fără niciun document pontifical, Matteo din Bascio a fost nevoit să sufere pedeapsa prevăzută pentru așa-numiții frați apostați. În ajutorul său, a intervenit însă puternica ducesă de Camerino, Caterina Cibo, foarte influentă în cercurile Curiei Romane, deoarece era nepoata pontifului de atunci, Clement al VII-lea. Marea bunăvoință a ducesei față de Matteo din Bascio era deplin justificată: constituia, de fapt, un mod de a-și arăta profunda recunoștință față de fratele franciscan, care cu doi ani mai devreme, între 1522 și 1523, îi îngrijise cu generozitate pe cei infectați în timpul unei epidemii de ciumă, care se răspândise în mod îngrijorător în oraș și în ducatul de Camerino.
Prin urmare, a fost ducesa de Camerino cea care a intervenit pe lângă Sacra Penitențiarie Apostolică, condusă atunci de cardinalul Lorenzo Pucci, penitențiar major, pentru a veni în întâmpinarea profundelor aspirații la o viață reformată ale lui Matteo din Bascio, căruia între timp i se alăturaseră doi frați, tot franciscani observanți din Marche, Ludovico și Raffaele Tenaglia din Fossombrone. Acestor primi trei frați, în urma mijlocirii Caterinei Cibo („intuitu Ducissae Camerinensis”), le-a fost acordat decretul (numit și „bulă” [papală] în primele documente), semnat de penitențiarul major „Lorenzo, episcop de Palestrina, prin milostivirea lui Dumnezeu”, datat „Roma, lângă Sfântul Petru, sub sigiliul Penitențiariei, a XV-a zi înainte de calendele lui iunie, al treilea an al pontificatului Domnului Papă Clement al VII-lea”, adică 18 mai 1526.
Documentul, al cărui original se păstrează în Arhiva Penitenţiariei Apostolice (Reg. Matrim. et Div. 74, f. 147r-v), este adresat lui Ludovico și Raffaele din Fossombrone, precum și lui Matteo din Bascio. Prin acesta, cardinalul Pucci, în virtutea facultăților speciale care îi fuseseră acordate de Suveranul Pontif, venea în întâmpinarea dorinței primilor trei frați capucini de a se retrage din viața comună a celorlalți frați, de a duce o existență eremitică în locuri adecvate din afara conventurilor Observanților, de a purta o haină călugărească făcută după cea a lui Francisc, de a respecta Regula franciscană până acolo unde permite slăbiciunea omenească, de a fi sub ascultarea și jurisdicția ordinarului diecezan (episcopul locului) și de a primi pomenile care le erau oferite în mod spontan pentru a-i ajuta în nevoile lor. Se acorda, așadar, o facultate specială episcopului de Camerino pentru a-i proteja pe cei trei frați, astfel încât să nu fie „sub niciun pretext hărțuiți, deranjați sau tulburați”, respectându-se idealul lor de viață călugărească și ocrotindu-li-se libertatea, rezervându-și pentru aceasta dreptul de a recurge la remediile juridice oportune și, eventual, chiar la ajutorul brațului secular (autoritatea civilă).
Decretul Penitențiariei Apostolice din 18 mai 1526 era adresat celor trei frați, Matteo din Bascio, Ludovico și Raffaele din Fossombrone, și le acorda doar lor posibilitatea de a-și urma aspirațiile la o respectare integrală a Regulii franciscane, fără posibilitatea, așadar, de a asocia la viața lor alți însoțitori animați de aceleași idealuri. A fost nevoie să se aștepte încă doi ani până când, la 3 iulie 1528, Clement al VII-lea, încă o dată, „intercedente Ducissa Camerinensi” (prin mijlocirea ducesei de Camerino), a aprobat și a promulgat bula Religionis zelus, prin care se dădea naștere, în mod oficial, noii ramuri franciscane a Ordinului Capucinilor, acordându-se acestora deplină autonomie în raport cu celelalte două ramuri. Pentru a ajunge la acest obiectiv, fusese necesar să se facă un prim pas, constituit tocmai de decretul Sacrei Penitențiarii, de la care se împlinește astăzi al cincilea centenar.
* Fost Relator general al Dicasteriului pentru Cauzele Sfinților.
Sursa: www.osservatoreromano.va/it/
Traducere de fr. Lucian DĂMOC OFMCap.
