– partea doua –
1. Locul nașterii
a) Țara. Francesco Severini da Napoli își amintea că Ieremia provenea din Valahia, dar din interiorul unor hotare muntoase care delimitau un teritoriu care se extindea de la Transilvania până la fluviile Dunărea și Nistru. Însă acesta nu este principatul Valahiei, aceasta este Moldova istorică (28). La aceeași concluzie ne conduce și descrierea itinerarului călătoriei sale, plecând de la satul în care se născuse către Italia, împins de mama sa în 1574, un itinerariu cel mai probabil indicat de către misionarii care se găseau pe acolo. El trece Carpații în Transilvania, de presupus prin locul cel mai apropiat de locul de baștină și, în timp ce caută calea cea mai scurtă, se oprește la Alba Iulia, cetatea principelui Ștefan Bathory și de unde, în 1556, fusese îndepărtat episcopul catolic și unde putea fi întâlnit medicul Giorgio Blandrata, unul dintre fondatorii unitarianismului în acel principat.
Acest itinerariu este cel mai normal pentru un moldovean și este de exclus pentru un muntean de la sud de Carpați, care nu avea nici un motiv să plece spre Italia traversând Transilvania, când putea să plece pe ruta Nicopole-Naissus. Itinerariul indicat de primul biograf nu lasă dubii asupra țării de origine, adică Moldova. Lipsa de precizie, de care s-au lăsat păcăliți interpreții biografiei lui Francesco Severini da Napoli, vine de la toponimul Valahia, care era utilizat în acel timp atât pentru Muntenia, denumită în mod obișnuit Valahia, cât și pentru Moldova (29).
b) Localitatea unde s-a născut fratele Ieremia Valahul. În documentele până astăzi cunoscute numele localității unde a trăit primii săi 18 ani de viață este scris în diverse forme: Zazo, Zaxo, Zaxco, Zaro, Saxo. Printr-o interpretare fantezistă Orestano propune Piatra-Neamț în Moldova, sau, și mai probabil, Piatra-Olt (30), ca și cum biogafii italieni ar fi cunoscut limba română și ar fi tradus toponimicul român Piatra în italianul Sasso. Este de exclus ca acest toponim să provină de la fratele Ieremia, căci ar fi trebuit în acest caz să existe o singură variantă.
La fel de nefondate sunt și încercările de asimilare a toponimelor italienizate, ca: Sascut, Tita ( probabil Tuta, n. tr.), Schea (probabil Șcheia, n. tr), Suceava.
Analiza toponomastică a variantelor grafice conduce spre denumirea Sasca, localitate din zona Sucevei, în apropiere de Baia, unde existase deja o reședință episcopală catolică până în 1523. La această concluzie ne conduce și deziluzia Fericitului Ieremia, care l-a împins să plece în Italia, unde se găseau „adevărații creștini”, căci în țara sa „se înmulțiseră ereticii”. El a plecat din Sasca, aflată la doar câțiva kilometri departe de Baia, în 1574, la doar trei ani după ce, conform părerii lui Carol Auner, comunitatea catolică trecuse la protestantism (31). Plecarea lui Ioan Costiște a avut loc într-un moment de mare tensiune; în 1571, Ioan Vodă cel Viteaz îi alungase pe Franciscanii Observanți din mănăstirea lor din Bacău iar puțin mai târziu, după moartea voievodului, armatele otomane au dărâmat complet zidurile complexului monahal. Nu trebuie deci uitat că și acest element al unei angoase generale, motiv determinant în fenomenul migrațiilor populare, ar fi putut influența decizia lui Ieremia de a părăsi Moldova.
În sfârșit, cautarea unei localități (sediu al unei comunități catolice viguroase, conform mărturiei lui Ieremia) departe de Moldova, contrastează, cum de altfel am amintit mai înainte, cu logica intinerariului parcurs; iar traseul spre Transilvania cu plecare de la Sasca ne face să credem că pelerinul a trecut carpații prin pasul Ghimeș (32).
2. Familia
Onomasticele familiale Ioan, fiul lui Stoica Costiște și al Margaretei Bărbat ne arată originea lui Ieremia, deoarece termenii mai sus citați nu sunt cunoscuți doar în onomastica unei anumite regiuni, ci pe tot teritoriul locuit de români.
Analiza formei grafice a numelui Costist, așa cum îl găsim în documente, arată proveniența sa din forma română Costiște, termen onomastic român de formație proprie. Transcrierea corespunde cel mai probabil rostirii curente din pronunția moldovenească, prin înmuierea grupului –st: Costist. Dificultatea care rezultă pentru cercetătorul contemporan se datorează și întrepătrunderii onomasticii și foneticii istorice ale limbii române, la fel cum s-a întâmplat, în aceleași domenii ale limbii italiene (în special al dialectului napolitan, vorbit de biografii lui Ieremia) în veacul al XVII-lea, în mare parte dependent de pronunția lui Ieremia și a lui Francesco Severini da Napoli. Nu este imposibil ca la pronunția Costisk (33), Severino să fi încercat transcrierea lui Costist (pentru italianul Costicist), după modelul transcrierii germane a grupului –st.
În legătură cu termenul „valah”, trebuie plecat de la tradiția capucină: călugării își însoțeau numele cu un titlu care se referea la localitatea de origine (da Napoli, da Siena, da Bari, etc): Pentru Ieremia, acest obicei este oarecum schimbat, întrucât termenul respectiv nu se referea la o localitate (din Sasca, din Suceava), ci provine din adjectivul toponimului țării: Valahia, în italiană Valacchia-Valacco, corespunzător numelui poporului român.
Atribuirea acestui titlu de „valah” poate fi pusă în legătură cu două ipoteze de interpretare istorică.
a) Francesco Severini da Napoli explică etimologia toponimului Valacchia reluând explicația lui Pius al II-lea, după părerea căruia acesta ar deriva de la numele generalului roman Flaccus (34). Adoptarea acestui nume de către Ieremia vrea să arate intenția sa de a demonstra originea sa română; a fost una dintre tezele cele mai răspândite în veacul al XV-lea cu privire la originea numelui de român.
b) Numele de „Valahul” atribuit lui Ieremia poate fi pus în relație cu un alt fapt, de natură politică: la sfârșitul veacului al XVI-lea, un personaj european de vârf a fost și Mihai Viteazul, voievodul Valahiei, deci „Valahul”, către care se îndreptau toate speranțele de eliberare împotriva invaziei otomane. Astfel că nu poate fi exclus faptul că și-ar fi impus el însuși, iar că confrații săi l-au acceptat bucuroși, ca pe un semn de prețuire.
5. Ritul Miruirii.
Biograful scrie că deseori fratele Ieremia era îngrijorat de faptul că nu-și amintea de momentul miruirii sale. Iar aceasta l-a condus la îndoiala cu privire la apartenența sa la catolicism (35). Problema a rezolvat-o el însuși; aflându-se la Roma, i-a împărtășit unui episcop dubiile sale, iar acesta l-a asigurat că „în Valahia se administra mirul la copii imediat după botez, conform ritului grec și străvachii tradiții bisericești. De aceea el nu putea să-și amintească de ceva ce se făcuse mai înainte ca el să aibă vârsta priceperii”.
Din punct de vedere istoric această problemă este interesantă, deoarece ne arată practica rituală comună creștinilor ortodocși și catolici în ceeace privește sacramentul mirului; aceasta demonstrează spiritul de conviețuire pașnică al celor două comunități, arată puterea tradiției românești și vigoarea creștinismului în inițiala unitate bisericească din antichitatea daco-română.
Unii autori presupun că Ieremia ar fi călătorit de la Napoli la Roma cu ocazia unui an jubiliar (cel mai probabil 1600), iar pe timpul prezenței sale în Cetatea Eternă s-ar fi putut întâlni cu mons. Bernardo Quirini, episcop de Bacău între 1591-1605 (36). Probabil că acesta l-a lămurit pe Ieremia cu privire la modul și la vârsta administrării mirului în Moldova (37). O explicație de acest fel putea însă fi dată și de un alt episcop care cunoștea diversele diferențe și uzanțe culturale și noile orientări ale Conciliului tridentin (38). Însă putem presupune prezența lui Ieremia la Roma și cu Anul Sfânt 1575, pentru că el ar fi putut pleca din Moldova și în perspectiva acestui an jubbiliar, primul după Conciliul din Trento și sărbătorit cu mare solemnitate (39).
6. Itinerariul către Italia
Plecând din satul său natal către Italia, Ieremia a sosit la Alba Iulia, cetatea rezidențială a principelui Ștefan Bathory și a rămas acolo să lucreze la construcția marilor ziduri ale cetății. În interiorul zidurilor se găsea și antica catedrală catolică, închisă în deceniile anterioare de către protestanți și în sfârșit ocupată de către Uniți (**). Din păcate, biograful său nu ne relatează nimic cu privire la atitudinea lui Ieremia în privința situației ecleziastice din Alba Iulia sau cu privire la ofensiva anticatolică din Transilvania, promovată sub aspect naționalistic de către sași și maghiari. Întâlnirea dintre Ieremia și un oarecare oblăduitor de aceeași stirpe ne demonstrează poziția nobilimii române, iar datorită acestei intervenții, tânărul român a putut să-l însoțească pe chirurgul italian Pietro Giacomo pe drumul întoarcerii acestuia la Bari (fusese la Alba Iulia pentru a-l îngriji pe principe).
Călătoria s-a transformat într-un factor decisiv pentru viitoarea sa orientare; ajuns la Bari, recomandat fiind de chirurg, Valahul nostru a intrat (ca ucentic, n .tr) în laboratorul farmacistului Cesare del Cuore pentru aproape doi ani. Acest popas pe lângă noul său susținător a fost un real stagiu de specializare în producția și administrarea produselor farmaceutice. Iar acest fapt a fost baza profesională care l-a pregătit pentru sarcina sa de infirmier, timp de 40 de ani, în mănăstirea Capucinilor din Napoli.
7. Pregătirea medicală
Această pregătire medicală, transformată apoi în activitate profesională pentru întreaga sa viață, suprapusă structurii afective, s-a asociat educației sale religioase, care avea solide rădăcini în tradițiile românești. Mai insistăm deasemeni și asupra cultului marian, atât de răspândit printre români, ca și asupra dimensiunii mântuitoare a acestui cult. În (raport cu) conceptul religios fundamental al creștinismului, Valahul privește la Isus Mântuitorul prin prisma sacrificiului său pământesc, mai ales prin adorarea lui Cristos cel Înviat. Fratele Ieremia a trăit într-o dinamică spirituală optimistă, dinamică care stă la baza încrederii sale nemărginite în victoria asupra puterilor răului furișate pe ascuns în om.
Toate aceste calități nu au fost suficiente pentru a-l mulțumi pe fratele Ieremia, iar el a ajuns la stabilitatea idealului său, adică de a se dedica total slujirii lui Isus, doar după ce a fost admis în Ordinul Capucinilor, pe 18 (***) mai 1578. Opțiunea sa pentru acest ordin religios nu a fost o întâmplare. Moldova, din cele mai vechi timpuri, a fost un teritoriu misionar franciscan, deci aspirațiile spre idealul eroic al sărăciei, spre a face bine aproapelui, ca și durele încercări ale vieții monastice nu au fost o noutate pentru Ieremia, atunci când a ajuns în Italia. Capucinii, în momentul sosirii sale la Bari, în 1574, erau pe punctul de a se consolida, după multele polemici avute pentru recunoașterea propriei lor identități. El i-a cunoscut și s-a simțit atras de ei deoarece acordau o importanță prioritară muncii și îngrijirii bolnavilor. „Viața lor săracă și cumpătată, milostivirea, cel mai des eroică, față de cei bolnavi și cei săraci, felul lor de a predica bazat pe Evanghelie, expusă într-o formă simplă și adaptată claselor populare… severă față de vicii și scandaluri… însă totdeauna gata să-i apere pe cei săraci și asupriți, a acordat acestora destul de repede aprecierea populară” (40).
Tânărul valah găsise mediul ideal pe care i-l insuflase mama sa, iar pregătirea sa medicală l-a ajutat să se integreze spontan în acel mod de a trăi pe care contemporanii săi l-au recunoscut la moartea sa ca fiind o viață deosebită: faima sfințeniei.
8. Lungul drum spre canonizare
Viața exemplară a fratelui Ieremia, respectul său față de disciplina Ordinului Capucin, depășirea crizelor de nostalgie față de patria sa, au conferit Valahului o autoritate care a fost recunoscută atât de confrații săi cât și de către laici, atât nobili cât și popor de rând, iar minunile au venit prin puterea unui destin de neschimbat.
Doi ani după moartea sa, în 1627, procesul canonic deschis de către dieceza din Napoli pentru beatificarea fratelui Ieremia, părea să se apropie la un bun sfârșit. Existau mărturiile contemporanilor săi, iar autoritatea ecleziastică confirma una dintre cele mai frumoase figuri de călugări capucini. Au urmat apoi un lung lanț de circumstanțe (41), iar „cazul” a trebuit să treacă ca o frânghie prin ureche acului, până la 26 septembrie 1687, când Inocențiu al XI-lea a emis decretul comform căruia Congregația ordinară putea discuta eroicitatea virtuților Valahului. Și totuși, nu s-a mișcat nimic! A fost uitat decretul, a fost uitat locul unde se aflau resturile sale pământești. Trei sute de ani după aceea, în 1948, pr. Raffaele da Valfrena (42) a anunțat regăsirea resturilor sale, a moaștelor descoperite de Grigore Manoilescu, cu ajutorul prof. Giulio Cremona și a asistentului oficial român, can. Aloisie Tăutu.
9. Cercetătorii români
După 1948, „cazul” lui Ieremia Valahul a devenit din nou de actualitate, iar confrații săi au făcut de toate, prin postulatorul general pr. Bernardino da Siena, care a pregătit dosarul pentru reluarea procesului de beatificare. Această înflăcărare față de procesul canonic a fost sprijinită și de români entuziaști, reuniți în „Cenaclul Ieremia Valahul”, asociație căreia Felicia Paraschivescu și-a dedicat, cu mult zel, întreaga viață.
Ieremia Valahul a fost subiect de admirație, iar aceasta nu numai în țara sa de adopție, Italia. Există un alt element important, care ne este dat de către compatrioții săi, din țara sa de origine: el a intrat în conștiința poporului său datorită a doi mai savanți români: Gheorghe Sion și Nicolae Iorga. Primul a regăsit opera lui Francesco Severini da Napoli din 1670 și a adus-o în România (43), iar celălalt i-a adus un omagiu în 1915 la Academia Română prin prezentarea unei biografii a lui Ieremia, cu titlul: Un sfânt român Italia. San Geremia Valacco. Acesta a fost deplina recunoaștere ante litteram. Printre altele, Iorga a arătat că „el a rămas un român adevărat până la sfârșitul vieții, atât de adevărat încât nu a învățat nici măcar suficient italiana, această limbă atât de apropiată limbii române. Ieremia observa, în conjuncturile napolitane, ritul bisericii române cu privire la posturi, nu numai conform tradiției occidentale, adică mai înainte de Crăciun și Paști, ci și mai înainte de sărbătorile sfinților apostoli Petru și Paul și cea a Adormirii Preasfintei Fecioare Maria” (44) (****).
Începând cu anul 1915, a crescut numărul cercetătorilor români care s-au dăruit căutărilor istorice și teologice cu privire la viața concetățeanului lor. Aceștia au regăsit o unitate simbolică în jurul fratelui Ieremia Valahul: și poate că acesta este cea mai mare minune a acestuia de-a lungul veacurilor. El a reunit eforturile românilor, orientali și latini, prin paginile unei bibliogafii militante pentru canonizarea sa.
ION DUMITRIU-SNAGOV
Note:
28. I. DUMITRIU-SNAGOV, Le Saint-Siege et la Roumanie moderne, 1850-1866, în Miscellanea Historiae Pontificiae, vol. 48, Roma 1982, 402 și 406.
29. Sigismund Iagellonul, în scrisoarea către papa Clement al VII-lea, vorbește despre victoria sa de la Obertin și descrie cum i-a învins pe valahi la 22 august 1531, considerând Polonia vecină Valahiei.
30. Op. cit., 42.
31. FRANCESCO ORESTANO, op. cit., 12.
32. De consultat și harta cu itinerariul propus de Teodosio da Voltri, op. cit., 16-17.
33. Există numeroase studi privind fonetica istorică a limbii române. O bună sinteză în A. ROSETTI, Istoria limbii române, București 1978.
34. ION DUMITRIU-SNAGOV, Imaginea teritoriilor românești în Loggia lui Rafael Sanzio, în Revista arhivelor, LX, vol. XLV, nr. 3/1983, p. 246.
35. FRANCESCO ORESTANO, op. cit., 3. Această practică a fost schimbată de Conciliul tridentin. Cfr. C: BORROMEO, Questiones et decreta condita in Provinciali sinodo Mediolanensi Quarta, Brixiae 1582, p. 90: „que pertinent ad sacramentum confermationis: parochi, animarum curatores, qui in urbe sunt, die Dominico, pentecostis solemnitatem precedente, popolum doceant quanto religionis studio suscipiendum sit confirmationis Sacramentum, cuius ministranti solus episcopus ordinariam potestatem habet”.
36. 1591-1605, cfr. V. C. KARALEVSKI, Episcopul Bernardino Quirini, în Revista Catolică 4 (1915), pp. 47-62.
37. F. ORESTANO, op. cit., 3, nota 1.
38. Ibidem, nota 35.
39. ANGELO PIENTINI DA CONSIGNANO, Le pie narrazioni delle opere piu memorabili fatte a Roma l’anno del Giubileo 1575, Viterbo 1577.
** Evidentă scăpare din vedere a autorului. În primul rând, catedrala era preluată încă din 1556 de către calvini și unitarieni, iar în 1574 nu putem vorbi despre preluarea ei de către „Uniți”, fie și numai datorită faptului că în Transilvania Unirea a început în 1698 și încheiată în 1700. Probabil autorul se referă la o trecătoare reîntoarcere în mâinile catolicilor a Catedralei pe timpul stăpânirii familiei Bathory, o familie catolică, care ajunsese la putere în Transilvania în 1571, unul dintre membrii ei devenind cardinal al Bisericii Catolice și Voievod al Transilvaniei, învins și ucis în timpul campaniei din 1600 a lui Mihai Viteazul în Transilvania. Ștefan, despre care este vorba în acest text, a devenit mai târziu rege al Poloniei (nota trad.).
*** O altă scăpare din vedere: data profesiunii fer. Ieremia este 8 mai, nu 18 mai (nota trad.).
40. G. MARTINA, op. cit., p. 63; Cfr. MELCHIORE DA POBLADURA, Cappuccini în Dizionario degli Istituti di Perfezione, II, Roma 1973, col. 205-209.
41. Elenco degli atti processuali riguardanti la causa di beatificazione del Servo di Dio fra Geremia da Valacchia laico professo cappuccino, cfr. Positiones super virtutibus…, op. cit., pp. 9-14.
42. TEODOSIO DA VOLTRI, op. cit., pp. 288-294.
43. Comunicarea lui NICOLAE IORGA, Câteva lămuriri noi cu privire la istoria românilor, III – Un sfânt român în Italia – San Geremia Valacco, în Analele Academiei Române, MSI, Seria II, 37 (1914-1915), pp. 474-478 (cu o versiune franceză).
44. I. BĂLAN, Sfântul Ieremia românul, în Revista Catolică, 4 (1915), pp. 435-437.
**** Chiar dacă afirmația autorului este relativ exactă, nu trebuie să uităm că frații capucini, exponenți ai unei reforme ce se voia o „reîntoarcere la origini”, urmau întocmai exemplul sf. Francisc, care ținea toate posturile rânduite: „Conform unor izvoare de primă mână, Francisc observa mai multe perioade de post pe timpul anului. Poate cinci sau șase. În afara celor prescrise în prima Regulă (două în Regula aprobată, însă el continua să postească și postul de după Epifanie până la începutul Postului Mare), el observa (…) și postul Sfinților Apostoli Petru și Paul (…) un altul în cinstea Adormirii Maicii Domnului (continuare al primului, n. tr), apoi o altă perioadă de post în cinstea sf. Arhanghel Mihail… (Cfr. Dizionario francescano, ed. Messagero-Padova 1983, pp. 358-359). Deci, afirmația autorului chiar dacă este contextualizată în tradiția românească, mai are și această bază tipic franciscană (nota trad).
