În amintirea părintelui Ioan Caităr (14 martie 2015)

În amintirea părintelui Ioan Caităr

Tocmai s-au terminat funeraliile pr. Ioan Caităr și mă simt dator să ofer o mărturie și o reflecție proprie asupra prezenței sale în viața noastră, a capucinilor, și fac acest lucru și pentru a lăsa confraților mei o amintire despre acest binefăcător al nostru.           

L-am cunoscut pe pr. Ioan aproape de la începutul prezenței mele în România, vizitând-o pe mama sa în vârstă de 94 de ani, terțiară franciscană; în acel timp, pr. Ioan se afla în altă parte, dar venea des la Onești și aducea întotdeauna puțin vin bun. După ce s-a pensionat, a rămas aproape mereu la Onești.

Pentru noi era un moment foarte delicat și important, deoarece încercam să terminăm amenajarea Seminarului într-un bloc de pe bulevardul Republicii, pentru a primi seminariști.      

Pr. Eduard Sechel – primul artizan al venirii noastre în România, și cei doi vicari – pr. Ferenț și pr. Inocențiu, nu puteau face mai mult decât ceea ce deja făceau pentru noi. Eram în căutarea unui teren pentru construcția conventului nostru iar pr. Eduard i-a încredințat această sarcină și pr. Ioan Caităr, în acest mod intrând într-un contact continuu cu dânsul.  

Aproape în fiecare seară apăreau noutăți (în acel timp eu încă locuiam la parohie), iar el ne vorbea despre cele întâmplate în timpul zilei, cu vocea sa puternică și convingătoare, încerca să îmi explice și să mă convingă: „Padre, există această posibilitate”, „Padre, este o ocazie bună”, „este un lucru care vă ajută”, „pentru viitorul vostru este ceva cu adevărat de la Dumnezeu”, și multe alte expresii; după ce mă gândeam, eu acceptam sau refuzam.

După ce terminam acest subiect, treceam la un altul, iar el imediat vorbea despre poporul român, despre timpurile trecute, despre guvern, despre Biserică, despre zona noastră de altădată, despre preoții care suferiseră atâtea și despre multe alte lucruri, mici sau mari, care nu se aud nicăieri în altă parte: iar eu am învățat atâtea lucruri, am învățat să cunosc poporul român și condițiile sale, actuale și trecute. Serile se încheiau aproape mereu cu un păhărel de țuică (pe care pr. Eduard mi-l punea mereu deoparte), iar părintele Ioan cu al său pahar de lapte bătut.      

Într-un final, a apărut marea oportunitate a zonei Belvedere; prin cunoștințele sale, prin constanța sa și încăpățânarea sa, a reușit să îi contacteze, unul câte unul, pe toți cei 15 proprietari de teren, iar noi am reușit să cumpărăm 13 terenuri apropiate de Sanctuarul „Fericitul Ieremia” care se construia, urmat de conventul nostru cu același nume, pe care toți îl admiră acum în simplitatea și frumusețea sa, și care „decorează întreaga zonă”, după spusele cuiva.  

Drumul nostru se consolida din ce în ce mai mult, atât din punct de vedere structural cât și formativ. Seminarul primeau un număr extraordinar de seminariști și, chiar și în acest domeniu, pr. Ioan Caităr ne-a fost un ajutor prețios, cu învățătura sa, cu spiritualitatea sa puternică, mai ales cu disponibilitatea sa pentru spovezi în seminar (chiar dacă era foarte sever – după cum se spunea), cu disponibilitatea de a preda Istoria Religiilor, cu participarea sa la viața noastră viața noastră de călugări (se numea pe sine terțiar franciscan, asemenea mamei sale), și mă întreba mereu: „Ce mai fac băieții?”, „Mai sunt toți?”, și uneori mă întreba chiar de vreunul anume: și acest lucru a însemnat mult pentru noi, faptul că se interesa de noi.

Cu timpul, conventele noastre au devenit tot mai multe; după terminarea structurii din Belvedere, ne-am mutat la noul Seminar, cu o viață complet diferită și mult mai organizată. Și aici, pr. Ioan a fost prezent în foarte multe feluri, chiar și atunci când ne vizita în mod fratern și ne vorbea despre următoarea schimbare de papă, despre papa negru sau evreu, după care ar fi venit sfârșitul lumii. Îi plăcea să stea alături de noi și să vorbească despre lucruri importante și adevărate pentru el, și încerca să ne convingă și pe noi. Dar într-un mod deosebit îl frământa găsirea locului unde se află rămășițele pământești ale episcopului martir Anton Durcovici, de curând declarat fericit.

Colaborarea sa cu Sanctuarul se unește cu aceea a fratelui său preot, Mihai, care m-a găzduit în casa sa din Germania și care a purtat întotdeauna prietenie fraților și a avut o mare devoțiune față de fericitul Ieremia.

Aș fi tentat să spun multe alte lucruri, dar nu aș vrea să intru în prea multe detalii; mai spun doar că, după pr. Eduard Sechel, pr. Ioan Caităr a fost pentru noi un mare binefăcător, și pentru mine un prieten care m-a luat de mână și m-a ajutat să înțeleg foarte multe lucruri, mari și mici, spirituale și materiale, dar toate practice.         

Îmi doresc ca frații mei capucini, chiar și cei care vor veni după mine, să nu uite că în fiecare ungher al ambientului nostru este prezența pr. Ioan Caităr. Domnul să îl răsplătească pentru binele pe care ni l-a făcut și să îl primească în împărăția sa, împărăția luminii nesfârșite. 

Fr. Ubaldo Oliviero, OFMCap

O fotografie cât 1000 de cuvinte…

Din arhiva personală a pr. Ubaldo Oliviero

08 martie 1997 – La Seminarul Capucin din bd. Republicii, 43
În mijlocul seminariștilor, de care se interesa mereu
08 mai 2005 – Cripta Sanctuarului „Fericitul Ieremia”, cu ocazia hramului
29 mai 2005 – Procesiune în solemnitatea Trupul și Sângele Domnului
29 mai 2005 – Procesiune în solemnitatea Trupul și Sângele Domnului
11 februarie 2006 – Procesiune în sărbătoarea Sf. Fecioare Maria de la Lourdes

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.