Fericitul Ieremia Valahul – reintoarcerea in actualitate, după mai bine de trei veacuri”

Articol publicat de Pr. Bonaventura Morariu, O.F.M. Conv.,
în „L’Osservatore Romano”, din 24 febr. 1952

Recent, prin bunăvoința Pr. Luigi Martignani OFM Cap, Directorul Arhivei Istorice a Ordinului Capucin, am intrat în posesia fotocopiilor mai multor documente istorice din perioada descoperirii mormântului confratelui și patronului nostru spiritual, Fer. Ieremia.
Pentru a sărbători (și din punct de vedere istoric) aniversarea nașterii sale pământești (29 iunie – sărbătoarea sfinților apostoli Petru și Paul – acum 454 de ani), ca și pentru a continua seria „restituirilor” datorate unor persoane cu merite deosebite în redescoperirea și menținerea vie a cultului primului sfânt român ridicat la cinstea altarelor, am ales și tradus două fragmente din articolul publicat de Pr. Bonaventura Morariu în l’Oservatore Romano din 24 febr. 1952. Este vorba, în prima parte, despre contextul istoric al Moldovei sec. al XVI-lea, cu un accent special asupra situației Bisericii Catolice de pe aceste meleaguri, partea a doua cuprinzând părerile autorului cu privire la situația cauzei fericitului nostru la mijlocul veacului trecut și impactul pe care l-a avut asupra poporului român, mai ales asupra pribegilor aflați la Roma.
Câteva cuvinte despre Pr. Bonaventura Morariu (în parte cfr. unui articol publicat de Dr. Dănuț Doboș, în Lumina Creștinului, la rubrica Figuri celebre)*:
S-a născut la Hălăucești, la data de 18 mai 1886 și a studiat la Seminarul franciscan din localitatea natală, apoi la Roma, unde a fost sfințit preot în anul 1908 (18 decembrie). Reîntors în țară, a activat ca profesor și director al Seminarului Franciscan din Hălăucești, publicând în același timp rodul cercetărilor sale istorice cu privire la istoria comunităților catolice din Moldova în diversele periodice ale Ordinului Franciscan Conventual din Moldova.
Chemat de superiorii Ordinului Franciscan Conventual în Italia, Pr. Bonaventura Morariu nu și-a întrerupt cercetările istorice ce priveau istoria meleagurilor natale și a publicat, printre altele, în 1940 „Series chronologica praefectorum apostolicorum antique nostrae Missionis in Moldavia et Valachia durante sec. XVII et XVII”, iar după doi ani, în 1942, „Series chronologica episcoporum ac praefectorum apostolicorum in Moldavia – sec. XIX”, ambele având la bază studii neistovite în arhivele Congregației „De Propaganda Fide” și ale Curiei Generale ale Ordinului Franciscan Conventual.
După cel de-al doilea război mondial, rămas în Italia, Pr. Morariu și-a continuat cercetările istorice și a colaborat cu „Societatea Academică Română” întemeiată la Roma de exilații români (cfr. și Petre-Marian Ianoș, „Din istoria drumului de reîntoarcere acasă a Fericitului Ieremia, publicat pe www.ercis.ro , oct 2008), ca o replică la „Academia RPR”, (fosta Academie Română, devenită fief al culturnicilor româno-sovietici), unde a publicat (în Acta historica) mai multe studii privind istoria Bisericii din Moldova.
Printre contribuțiile sale istorice din această perioadă se numără și articolul pe care îl prezentăm (în traducere, articolul fiind scris în italiană) mai jos, contribuția sa la clarificarea multora dintre aspectele istorice ale vieții confratelui nostru fiind preluată apoi de biografii recenți ai acestuia (Francesco Orestano, Teodosio da Voltri și Francesco Saverio Toppi). Inedite rămân (încă) contribuțiile sale la cunoașterea vieții confratelui nostru, cum ar fi unele studii și memorii adresate autorităților competente pe această temă (citate la bibliografie de către T. da Voltri la p. 297 a primei ediții din 1961). Deasemeni, numele său apare (sub sigla B. M.) și în ultimele pagini ale versiunii biografiei lui Severini-Orestano editată de către I. C. Drăgan la Nagard-Montreal în 1982 (probabil o reeditare a traducerii lui Dan Petreșnicu tipărită la Padova în 1956) unde, la pp. 149-50, găsim unele adăugiri față de ediția princeps a versiunii Orestano din 1946.
Pr. Bonaventura Morariu a murit la Roma în data de 10 mai 1967.
Întrucât articolul este destul de lung, mă limitez la publicarea (din motive obiective, întrucât materialul primit de la Arhiva centrală a Ordinului este trunchiat, lipsind tocmai partea centrală, ce privește viața sa) acestor două fragmente, unde autorul redă cadrul istoric în care s-a născut, și-a trăit prima parte a vieții și de unde a plecat spre Italia confratele nostru; partea finală se referă la actualitatea cauzei confratelui nostru din acei ani, văzută de către Pr. Bonaventura Morariu, unul dintre protagoniștii acestei minunate reveniri la actualitate a unui sfânt român de la mijlocul mileniului trecut.

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

*

Au fost timpuri foarte triste pentru Biserica Catolică din Moldova pe tot parcursul întregului secol al XVI-lea. Războaie, invazii, distrugeri, jafuri ce se înșirau unele altora, ca inelele unui lanț. După dezastrul de la Mohacs (1526)** turcii deveniseră stăpâni ai Ungariei și Transilvaniei. Valahia și Moldova, despuiate de independența lor, gemeau deasemeni sub jugul Semilunii. Situația religioasă era la fel de tristă și dureroasă. Protestantismul și mai ales calvinismul făcea ravagii în Transilvania mai ales printre români, printre care, încă de la 1560, fusese constituită o biserică română calvinistă.
Printre cei 26 de voievozi ai Moldovei – câți au fost după moartea lui Ștefan cel Mare (1504) până la Mihai Viteazul (1600) – se numără și doi luterani, Iacob Heraclid Despotul și Iancu Sasul; primul, voind să luteranizeze întreaga țară, a deschis la Cotnari o școală unde predau discipoli de-ai lui Melanton. Emisari protestanți veniți din Transilvania, au pătruns în Moldova unde, profitând de trista situație politică, au ocupat bisericile din vechile centre (catolice, n. tr.) ale țării: Trotuș, Baia, Neamț, Suceava, Roman, Vaslui, Cotnari, Huși, etc.
Din cauza războaielor și ale necontenitelor năvăliri ale turcilor și tătarilor, misionarii catolici, cei mai mulți Franciscani Conventuali, nu mai puteau intra în țară decât cu foarte multă dificultate și cu riscul propriei vieți. Despre episcopi catolici, după acel Mihai care în 1518 convocase un sinod al preoților catolici din Moldova la Trotuș, nu se mai vorbește până la Bernardino Quirini, numit în 1590 de către Grigore al XIII-lea ca episcop de Argeș cu reședința la Bacău; din cauza acelorași dificultăți, nu a putut să intre în posesia propriei dieceze decât în 1597. La Bacău l-a găsit pe Girolamo Arsegno, misionar conventual din 1582, care i-a fost apoi vicar lui Querini și succesor al său la cârma episcopiei.
În 1587, italianul Bartolomeo Bruti, majordrom al voievodului Petru (Șchiopul, n. tr.) al Moldovei, îi scria Nunțiului Papal în Polonia, Annibale da Capua, că principele „alungase din această țară pe falșii predicatori eretici, care deja de 50 de ani au îndepărtat aceste popoare de la sânul sfintei Biserici Romane, iar acum, prin milostivirea lui Dumnezeu și prin bunăvoința prea ilustrului Principe și Domn al meu și cu multe osteneli și din partea mea, aceste popoare sunt (din nou, n. tr.) foarte ascultătoare și supuse Sfîntului Scaun Apostolic și, lăsând la o parte toate ereziile, trăiesc din nou în conformitate cu preasfintele decrete ale preasfântului Conciliu Tridentin, spre mare nedumerire și neputință a ereticilor din Transilvania, vecinii noștri” (Hurmuzaki, Documente…, vol. III-1, pag. 96). Însă poate că Bruti exagera destul de mult, deoarece episcopul Quirini, care a vizitat cele 15 orașe și 16 sate ale Moldovei unde se mai aflau încă 10.704 catolici, a lăsat scrisă o tristă relatare, pe care a dus-o el însuși la Roma și a înmânat-o papei Clement al VIII-lea, în 1600. Realitatea pe care el o găsise era diversă, adică: de circa 90 de ani acea episcopie era vacantă; bisericile erau pe jumătate ruinate, cele mai multe fără preot; altele erau administrate de către fugari din Transilvania, apostați sau luterani; sărmanii credincioși, abandonați, erau ca niște oi fără păstor, în mijlocul ereticilor si al „ortodocșilor”.

(…)

Nu au trecut decât 7 luni de la moartea sa din 5 martie 1625 când, din porunca Card. Decio Carafa, arhiepiscopul din Napoli, au fost inițiate Procesele informative. Puțini ani după aceea, Urban al VIII-lea a semnat Decretul de introducere a Cauzei. Odată încheiate Procesele Apostolice, Cauza a fost reluată sub Clement al X-lea, iar în 1682 a fost făcută și recunoașterea osemintelor. Însă după aceea, nu știm din care motive, aceasta a fost dată uitării. Poate că a fost o providențială orânduială a lui Dumnezeu, deoarece viața și exemplul fratelui Ieremia nu ar fi avut același impact în acel timp cât are astăzi, după trei veacuri, atât ca răsunet cât și ca eficiență.
De fapt, în urmă cu nici cincizeci de ani, un cercetător român, George Sion, a găsit într-o librărie din Italia un vechi exemplar al vieții fratelui Ieremia Valahul scrisă de către Pr. Severini în 1671. Cartea aceasta a fost o adevărată revelație pentru mulți români, cărora această figură le era aproape necunoscută. Cunoscutul istoric Neculai Iorga, într-o comunicare ținută la o ședință a Academiei Române în 1915, declara următoarele: „Catolic prin naștere, Ieremia era român prin sânge și limbă. Chiar și din partea spirituală, viața sa nu ne poate lăsa indiferenți” (Analele Academiei Române, Memoriile secțiunii istorice, 1914-1915, p. 474).
Interesul pentru fratele Ieremia i-a determinat pe mulți să se îndrepte spre Italia și să caute documente și evocări, în special la Napoli, unde el a trăit mai bine de 40 de ani, împrăștiind oriunde buna mireasmă a lui Cristos. Clerul catolic din România, mai ales episcopii și preoții de rit bizantin, au popularizat mult printre credincioșii lor această simpatică figură și și-au făcut o îndatorire din a se ruga pentru preamărirea sa, așteptându-se la îmbelșugate roade spirituale de la exemplul și de la mijlocirea fratelui Ieremia Valahul, mai ales pentru marea dorință și strădanie cu privire la unitatea Bisericii.
Exemplul său este de o covârșitoare actualitate, mai ales că în aceste timpuri mulți pribegi români au trebuit să-și abandoneze țara și să caute adăpost în Italia și în alte țări occidentale. Și este marele merit al unuia dintre acești pribegi, Gr. Manoilescu, că a descoperit mormântul Venerabilului, ale cărui moaște, după legiuita recunoaștere, au fost aduse la Roma și așezate în Biserica Sf. Laurențiu din Brindisi de pe lângă Colegiul Internațional al Fraților Minori Capucini.
Este dorința arzătoare a tuturor românilor ca acest compatriot al lor să ajungă cât mai repede la cinstea altarelor și să fie venerat ca primul fruct al sfințeniei pe care pământul românesc, cucerit de legiunile lui Traian, l-a dat Bisericii Romei. Fratele Ieremia va fi întotdeauna pentru frații săi români deschizătorul de cale ce le arată tuturor căile vigoarei sufletești și ale sfințeniei și va fi deasemeni simbolul luminos al unității tuturor creștinilor într-o singură turmă, sub oblăduirea unui singur Păstor.
Gestul, demn de prețuire, al Sfântului Părinte Pius al XII-lea, care a decis ca după 285 de ani de întrerupere, să se reia Cauza acestui umil capucin român, în timp ce întrunește cel mai mișcător tribut al unei filiale recunoștințe din partea tuturor catolicilor de pe atât de greu încercatul pământ românesc, este o fericită năzuință și urare ca Domnul să asculte arzătoarele dorințe ale fiilor săi cu privire la canonizarea slujitorului său.

Bonaventura Morariu

Note
* Lumina Creștinului, august 2006, nr. 8 (200).
** În text apare 1625, o evidentă culegere greșită a datei, trecută cu vederea de către corectorii de la “Osservatore Romano” din acel timp.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.