Elogiul simplității (3) – Simplitatea în Isus din Nazaret (10 aprilie 2015)

Elogiul simplității
Modelul este Isus din Nazaret

Articol publicat în nr. 1/2015 al revistei Testimoni (Publicație care apare lunar, dedicată vieții consacrate) pe care îl vom propune spre lectură în mai multe părți.

Autor: Francesca Balocco

Traducere: fr. Iulian Ghiurca, OFMCap

Simplitatea se naște dintr-o complexitate rezolvată și este descrisă ca o întoarcere la armonia cotidianului, a obișnuitului… a simplului firesc. Simplitatea este dorită pentru a pune capăt unui exces.

3. Simplitatea în Isus din Nazaret

Despre această simplitate care se înrădăcinează în viață ne confirmă istoria lui Isus din Nazaret, în parcurgerea pătimirii sale, o istorie a despuierii care își găsește împlinirea în spălarea picioarelor și în răstignire. Este simplitatea care despoaie complexitatea oamenilor și a puterii care va ajunge chiar să-l ucidă. Evanghelia lui Marcu ne oferă o anticipare, o imagine pe cât de elocventă, pe-atât de misterioasă: tânărul, care în timpul pătimirii fuge gol, dezbrăcat de toate (Mc 14,51-52). O imagine care îl evocă din nou pe Isus Cristos și alegerea sa de a parcurge liber și gol pătimirea, o pătimire la care s-a pregătit și pe care este dispus să o trăiască.  

De fapt, totul este simplu. Isus intră cu simplitate în Ierusalim, pe jos, fără companie și fără agitație; este un om singur care înfăptuiește un act de prezență mută într-un loc care este pentru el casă de rugăciune; nu trebuie nici să facă, nici să spună, ci pur și simplu să fie acolo, iar în această stare să i se facă prezent Tatălui. Imediat după, are loc călătoria în Betania, locul conflictului dintre risipă și frumusețe; un vas spart și un parfum împrăștiat dezvăluie reacțiile comesenilor față de ceea ce are valoare: să împrăștie, să administreze cu grijă și moderație, semn al nevoii de a utiliza bunurile în mod calculat și satisfăcător.         

Însă opinia lui Isus este pur și simplu diferită; el consideră frumoasă acțiunea risipitoare, excesivă, lipsită de măsură a femeii, care se aseamănă foarte mult cu modul ei de a iubi. Gestul elogiat al femeii marchează trecerea și nevoia de a lăsa obișnuința umană și instinctivă de a întreține și de a conserva, pentru a intra într-o dimensiune de gratuitate. Vasul de alabastru spart în bucăți pe pământ, devine parabola pe care Tatăl o relatează fiului său în această noapte, ca o simplă invitație să-și încredințeze și să-și golească viața, să o verse și să o împrăștie, dar împreună cu aceasta îi face promisiunea că și viața sa, asemenea parfumului eliberat, va deveni viață și bucurie a lumii.  

Isus nu își înfruntă drumul de unul singur, caută însoțitori pe care să poată conta ca prieteni și persoane de încredere. Cu toate acestea, nu e ușor de înțeles faptul de a-l accepta pe el care, fiind despuiat, este dispus la pătimire: prietenii săi sunt mai preocupați de primele locuri, mai preocupați de imediat decât de acceptarea cuvintelor sale și a modului său de viață, și în tot acest fapt Isus îi iubește cu simplitate, așa cum sunt, fără să vrea să-i schimbe, fără să-i vrea diferiți, scuzându-i în așa măsură încât își va pune încrederea în ei încă odată. Prietenii săi fragili – el o știe – se vor poticni, când Păstorul va fi lovit, însă pentru aceasta nu va acuza o turmă dezorientată că se împrăștie și se pierde. Isus știa că teama prietenilor săi i-ar fi împins repede spre abandon și că nu ar fi fost în stare să împlinească cuvintele sale, că nu ar fi rămas alături… însă pentru ei, pur și simplu, nicio acuză.

Isus nu a pretins niciodată că iubirea sa ar fi risipită, deoarece iubirea sa față de ei – și față de noi – era pur și simplu mai puternică decât orice abandon al lor. Și va continua să-i considere cu simplitate drept prietenii săi, chiar și atunci când unul dintre ei va veni în grădină ca să-l trădeze cu un sărut. De aceea, Păstorul lovit și rănit va ști să se pună drept capul celor din urmă, parcurgând un nou drum, pentru că aceasta a fost și este, pur și simplu, alegerea sa și stilul său de viață: să fie alături de frații săi când va fi în joc viața lor, în pericol libertatea lor, când vor fi amenințați de abandon și de uitare. Pentru aceasta, cu simplitate, a venit. În noaptea încredințării s-a despuiat de tunica sa și împreună cu aceasta de toate pretențiile de putere și de dominare, s-a încins cu simplitate cu un ștergar, s-a aplecat în mod repetat înaintea fiecăruia și a spălat picioarele prietenilor săi.      

Prin urmare, totul este simplu pentru cel care avea obișnuințe generoase: să dea, să piardă, să lase, să împartă, să încredințeze… și astfel, cu simplitate, istoria l-a primit într-un loc umil, blând, deschis, fără uși, încuietori și tot la fel de simplu a fost încredințat despuiat și gol, după cum a fost primit. În linie cu stilul celui care pentru întreaga viață a împărțit, până la punctul de a putea spune „al meu” doar Tatălui și fraților, cu simplitate, a învățat că cel care se chema Tatăl meu, era în realitate Tatăl nostru…        

Ceea ce rămâne cu simplitate este iubirea sa până la extremă, până la sfârșit, mai puternică decât orice formă de moarte, iar tunica sa, care i-a fost luată a fost trasă la sorți. Este gestul care în mod simplu răsună la cuvintele sale: luați și mâncați, este trupul meu, viața mea pentru voi. Din acel moment oricine poate lua din el ceea ce vrea și să parcurgă cu simplitate același drum al său, în amintirea sa, către o viață simplă.           

Sfârșitul articolului

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.