Prima predică de Postul Mare 2023 a card. Raniero Cantalamessa (3 martie 2023)
Ipsa novitas innovanda est – „A reînnoi noutatea”
Istoria Bisericii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ne-a lăsat o lecţie amară pe care nu ar trebui să o uităm pentru a nu repeta eroarea pe care a provocat-o. Vorbesc despre întârzierea (ba chiar despre refuzul) de a lua act de schimbările petrecute în societate şi despre criza modernismului, care a fost consecinţa lor.
Cine a studiat, chiar şi superficial, acea perioadă cunoaşte dauna care a derivat pentru o parte şi pentru cealaltă, adică fie pentru Biserică, fie pentru aşa-numiţii „modernişti”. Lipsa de dialog, pe de o parte, i-a împins pe unii dintre cei mai cunoscuţi modernişti pe poziţii tot mai extreme şi, în cele din urmă, eretice; pe de altă parte, a privat Biserica de energii enorme, provocând sfâşieri şi suferinţe la nesfârşit în interiorul ei, făcând-o să se concentreze tot mai mult asupra sieşi şi să piardă pasul cu timpurile.
Conciliul Vatican II a fost iniţiativa profetică pentru a recupera timpul pierdut. El a realizat o reînnoire pe care desigur că nu este cazul s-o ilustrăm din nou în acest moment. Mai mult decât conţinuturile sale, ne interesează în acest moment metoda inaugurată de el, care este aceea de a merge în istorie, alături de omenire, încercând să se discearnă semnele timpurilor.
Istoria şi viaţa Bisericii nu s-a oprit cu Conciliul Vatican II. Vai de noi să facem din el ceea ce s-a încercat să se facă şi cu Conciliul din Trento, adică o linie de sosire şi o destinaţie inamovibilă. Dacă viaţa Bisericii s-ar opri, s-ar întâmpla ca unui fluviu care ajunge la o blocare: se transformă în mod inevitabil într-o baltă sau o mlaştină.
„A nu gândi – scria Origene în secolul al III-lea – că este suficient a fi reînnoiţi numai o singură dată; trebuie reînnoită noutatea însăşi: «Ipsa novitas innovanda est»”[1]. Înainte de el, neo-învăţătorul Bisericii, Sfântul Irineu, a scris: Adevărul revelat este „ca o licoare preţioasă conţinută într-un vas de valoare. Prin lucrarea Duhului Sfânt, ea reîntinereşte încontinuu şi face să reîntinerească şi vasul care o conţine”[2]. „Vasul” care conţine adevărul revelat este tradiţia vie a Bisericii. „Licoarea preţioasă” este, în primul rând, Scriptura, dar Scriptura citită în Biserică, ce este după aceea definiţia cea mai corectă a Tradiţiei. Duhul este, prin natura sa, noutate. Apostolul îi îndeamnă pe cei botezaţi să-l slujească pe Dumnezeu „în duhul cel nou, şi nu în litera cea veche” (Rom 7,6).
Nu numai societatea nu s-a oprit la timpul Conciliului Vatican II, ci a suferit o accelerare frenetică. Schimbările care odinioară aveau loc într-un secol sau două, astăzi au loc într-un deceniu. Această nevoie de reînnoire continuă nu este altceva decât nevoia de convertire continuă, extinsă de la fiecare credincios la întreaga Biserică în componenta sa umană şi istorică. „Ecclesia semper reformanda.”
Aşadar, adevărata problemă nu se află în noutate; se află mai degrabă în modul de a o înfrunta. Explic. Fiecare noutate şi fiecare schimbare se află în faţa unei răscruci; poate să o ia pe două drumuri opuse: ori cel al lumii, ori cel al lui Dumnezeu; ori calea morţii, ori calea vieţii. Didahia, o scriere redactată în timp ce încă era în viaţă cel puţin unul dintre cei doisprezece apostoli, ilustra deja credincioşilor aceste două căi.
Acum noi avem un mijloc infailibil pentru a o lua de fiecare dată pe calea vieţii şi a luminii: pe Duhul Sfânt. Este certitudinea pe care Isus a dat-o apostolilor înainte de a-i lăsa: „Îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,16). De asemenea: „Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul” (In 16,13). Nu va face asta dintr-o dată sau o dată pentru totdeauna, ci treptat ce situaţiile se vor prezenta. Înainte de a-i lăsa definitiv, în momentul Înălţării, Cel Înviat îi asigură din nou pe discipolii săi cu privire la asistenţa Mângâietorului: „Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră – spune el – veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului” (Fap 1,8).
Intenţia celor cinci predici de Postul Mare pe care le începem astăzi, spus foarte simplu, este tocmai aceasta: să ne încurajeze să-l punem pe Duhul Sfânt în inima întregii vieţi a Bisericii şi, îndeosebi, invitaţia urgentă pe care Cel Înviat o adresează, în Apocalips, fiecăreia dintre cele şapte Biserici din Asia Mică: „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul spune Bisericilor” (Ap 2,7).
Este unicul mod, între altele, pe care-l am pentru a nu rămâne eu însumi complet străin de angajarea aflată în desfăşurare pentru sinod. Într-una dintre primele mele predici la Casa Pontificală, în urmă cu 43 de ani, am spus în prezenţa Sfântului Ioan Paul al II-lea: „Eu am continuat să fac în toată viaţa mea meseria umilă pe care o făceam când eram copil”. Şi am explicat în ce sens. Bunicii mei după mamă cultivau, în arendă, un vast teren deluros. În iunie sau în iulie era secerişul, totul manual, cu secera, aplecaţi sub soare. Era o trudă uriaşă. Eu şi verişorii mei aveam sarcina de a duce încontinuu apă de băut secerătorilor. Este, am spus eu, ceea ce am continuat să fac tot restul vieţii mele. S-au schimbat secerătorii, care acum sunt lucrătorii din via Domnului, şi s-a schimbat apa care acum este Cuvântul lui Dumnezeu. O meserie, a mea, mult mai puţin obositoare, pentru a spune adevărul, decât aceea a lucrătorilor de pe teren, dar, sper eu, totuşi utilă şi în vreun fel necesară.
În această primă predică, mă limitez să adun lecţia care ne vine de la Biserica de la început. Aş vrea să arăt, cu alte cuvinte, cum i-a condus Duhul Sfânt pe apostoli şi comunitatea creştină să facă primii paşi în istorie. Când au fost puse în scris de Ioan cuvintele lui Isus amintite mai sus despre asistenţa Mângâietorului, Biserica trăise deja experienţa practică, şi tocmai această experienţă, ne spun exegeţii, se reflectă în cuvintele evanghelistului.
Faptele Apostolilor ne arată o Biserică ce este, pas cu pas, „condusă de Duhul”. Călăuzirea sa se exercită nu numai în marile decizii, ci şi în lucrurile de importanţă mai mică. Paul şi Timotei vor să predice evanghelia în provincia din Asia, dar „au fost opriţi de Duhul Sfânt”; au încercat să meargă în Bitinia, dar, este scris, „Duhul lui Isus nu i-a lăsat” (Fap 16,6 şu). Din ceea ce urmează se înţelege motivul acestei călăuziri aşa de presante: Duhul Sfânt împingea în acest mod Biserica de la început să iasă din Asia şi să se arate spre un nou continent, Europa (cf. Fap 16,9). Paul ajunge să se definească, în alegerile sale, „împins de Duhul” (Fap 20,22).
Drumul Bisericii de la început nu este unul rectiliniu şi fără poticniri. Prima mare criză este cea referitoare la admiterea păgânilor în Biserică. Nu trebuie să reevocăm desfăşurarea ei. Ne interesează numai să amintim cum este rezolvată criza. Petru merge spre Corneliu şi păgânii? Duhul este cel care îi porunceşte asta (cf. Fap 10,19; 11,12). Şi cum este motivată şi comunicată decizia luată de apostoli la Ierusalim de a-i primi pe păgâni în comunitate, fără a-i obliga la circumcizie şi la toată legislaţia mozaică? Este rezolvată cu acele cuvinte iniţiale extraordinare: „Duhul Sfânt şi noi…” (15,28).
Nu este vorba de a face arheologia Bisericii, ci de a readuce la lumină, mereu din nou, paradigma oricărei alegeri ecleziale. De fapt, nu este nevoie de mult efort pentru a observa analogia care există între deschiderea care s-a realizat atunci faţă de păgâni cu aceea care se impune astăzi faţă de laici, îndeosebi faţă de femei şi faţă de alte categorii de persoane. De aceea, merită de reevocat motivaţia care l-a determinat pe Petru să depăşească perplexităţile sale şi să-l boteze pe Corneliu şi familia sa. Citim în Faptele Apostolilor: „În timp ce Petru mai rostea încă aceste cuvinte, Duhul Sfânt a coborât asupra tuturor celor care ascultau cuvântul. Credincioşii circumcişi care veniseră cu Petru erau uimiţi că darul Duhului Sfânt se revărsase şi asupra păgânilor. Căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi şi preamărindu-l pe Dumnezeu. Atunci, Petru a spus: «Poate oare cineva să le refuze apa, pentru ca aceştia, care l-au primit pe Duhul Sfânt ca şi noi, să fie botezaţi?»” (Fap 10,44-47).
Chemat să justifice conduita sa la Ierusalim, Pentru relatează ceea ce s-a întâmplat în casa lui Corneliu şi conclude spunând: „Atunci mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, care a spus: «Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt». Aşadar, dacă Dumnezeu le-a dat şi lor acelaşi dar ca şi nouă, pentru că au crezut în Domnul Isus Cristos, cine eram eu ca să-l pot împiedica pe Dumnezeu?” (Fap 11,16-17).
Dacă ne uităm bine, este aceeaşi motivaţie care i-a determinat pe părinţii de la Conciliul Vatican II să redefinească rolul laicilor în Biserică, adică doctrina carismelor. Cunoaştem bine textul, dar este mereu util să-l readucem în amintire: „Acelaşi Duh Sfânt sfinţeşte, conduce şi împodobeşte cu virtuţi poporul lui Dumnezeu nu numai prin sacramente şi slujiri, ci «împărţindu-şi fiecăruia darurile după cum voieşte» (1Cor 12,11), el dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi servicii folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii, după cuvântul Sfântului Paul: «Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor» (1Cor 12,7). Aceste carisme, fie extraordinare, fie mai simple şi mai răspândite, fiind deosebit de adecvate şi folositoare pentru nevoile Bisericii, trebuie primite cu recunoştinţă şi bucurie”[3].
Suntem în faţa redescoperirii naturii nu numai ierarhice, ci şi carismatice a Bisericii. Sfântul Ioan Paul al II-lea, în Novo millennio ineunte (nr. 45) o va face şi mai explicită, definind Biserica drept ierarhie şi drept koinonia. La o primă lectură, recenta constituţie despre reforma Curiei, Praedicate Evangelium, (dincolo de toate aspectele juridice şi tehnice despre care sunt un ignorant perfect), mie mi-a dat impresia unui pas înainte tot în această direcţie: adică în aplicarea principiului stabilit de Conciliu la un sector deosebit al Bisericii care este conducerea sa şi la o implicare mai mare în ea a laicilor şi a femeilor.
Dar acum trebuie să facem un pas înainte. Exemplul Bisericii apostolice nu ne iluminează numai în privinţa principiilor inspiratoare, adică a doctrinei, ci şi a practicii ecleziale. Ne spune că nu totul se rezolvă cu deciziile luate într-un sinod sau cu un decret. Există necesitatea de a traduce în practică aceste decizii, aşa-numita „receptare” a dogmelor. Şi pentru aceasta este nevoie de timp, răbdare, dialog, toleranţă; uneori şi compromis. Când este făcut în Duhul Sfânt, compromisul nu este o cedare sau o diminuare cu privire la adevăr, ci este caritate şi ascultare faţă de situaţii. Câtă răbdare şi toleranţă a avut Dumnezeu, după ce a dat poporului său Decalogul! Cât de mult a trebuit – şi încă trebuie – să aştepte pentru receptarea sa!
În tot evenimentul abia amintit, Petru apare clar ca mediator între Iacob şi Paul, adică între preocuparea continuităţii şi cea a noutăţii. În această mediere, asistăm la un incident care ne poate fi de ajutor şi astăzi. Incidentul este cel al lui Paul care la Antiohia îl ceartă pe Petru de ipocrizie, pentru că a evitat să stea la masă cu păgâni convertiţi. Să auzim întâmplarea din glasul său viu: „Dar, când a venit Chefa la Antiohia, l-am înfruntat făţiş, căci era de condamnat. De fapt, înainte de a fi venit unii de la Iacob, stătea la masă cu păgânii, dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, temându-se de cei circumcişi” (Gal 2,11-12).
„Conservatorii” din acel timp îi reproşau lui Petru că a mers prea departe, mergând la păgânul Corneliu; Paul îi reproşează că nu a mers suficient de departe. Paul este sfântul pe care-l admir şi îl iubesc mai mult. Dar, în acest caz, sunt convins că s-a lăsat târât (nu este singura dată!) de caracterul său de foc. Petru nu a păcătuit deloc de ipocrizie. Dovada este că, într-o altă ocazie, Paul va face el însuşi exact ceea ce a făcut Petru la Antiohia. La Listra, el l-a circumcis pe însoţitorul său Timotei „din cauza – este scris – iudeilor care erau în acele locuri” (Fap 16,3), adică pentru a nu scandaliza pe nimeni. Corintenilor le scrie că s-a făcut „iudeu cu iudeii, pentru a-i câştiga pe iudei” (1Cor 9,20) şi Scrisoarea către Romani recomandă să se vină în întâmpinarea celui care încă n-a ajuns la libertatea de care se bucură el (cf. Rom 14,1 şu).
Rolul de mediator pe care Petru l-a exercitat între tendinţele opuse ale lui Iacob şi ale lui Paul continuă în succesorii săi. Desigur că nu (şi acest lucru este un bine pentru Biserică) în mod uniform în fiecare dintre ei, ci după carisma proprie a fiecăruia pe care Duhul Sfânt (şi se presupune cardinalii sub el) l-au considerat cel mai necesar într-un anumit moment al istoriei Bisericii.
În faţa evenimentelor şi a realităţilor politice, sociale şi ecleziale, noi suntem înclinaţi să ne grupăm imediat de o parte şi să o demonizăm pe cea adversă, să dorim triumful alegerii noastre asupra alegerii adversarilor. (Dacă izbucneşte un război, fiecare îl roagă pe acelaşi Dumnezeu să dea victorie propriilor armate şi să le nimicească pe cele ale duşmanului!). Nu spun că este interzis a avea preferinţe: în domeniul politic, social, teologic şi aşa mai departe, sau că este posibil a nu le avea. Însă n-ar trebui niciodată să pretindem ca Dumnezeu să fie de partea noastră împotriva adversarului. Şi nici nu ar trebui să cerem asta celui care ne conduce. Este ca şi cum s-ar cere unui tată să aleagă între doi copii; ca şi cum i s-ar spune: „Alege: ori pe mine, ori pe adversarul meu; arată clar de care parte eşti!”. Dumnezeu este cu toţi şi de aceea nu este împotriva nimănui! Este tatăl tuturor.
Acţiunea lui Petru la Antiohia – precum şi cea a lui Paul la Listra – nu era ipocrizie, ci adaptare la situaţii, adică alegerea a ceea ce, într-o anumită situaţie, favorizează binele superior al comuniunii. Cu privire la acest punct, aş vrea să continui şi să închei această primă meditaţie, şi pentru că asta ne permite să trecem de la ceea ce se referă la Biserica universală la ceea ce se referă la Biserica locală, ba chiar la propria comunitate sau familie şi la viaţa spirituală a fiecăruia dintre noi. (Care este ceea ce se aşteaptă, cred, de la o meditaţie de Postul Mare!)
Există o prerogativă a lui Dumnezeu în Biblie pe care Sfinţilor Părinţi le plăcea s-o sublinieze: synkatabasis, şi anume condescendenţa. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur ea este un soi de cheie de lectură a întregii Biblii. În Noul Testament, chiar această prerogativă a lui Dumnezeu este exprimată cu termenul „bunătate” (chrestotes). Venirea lui Dumnezeu în trup este văzută ca manifestarea supremă a bunătăţii lui Dumnezeu: „S-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (Tit 3,4).
Bunătatea – astăzi am spune şi curtoazia – este ceva diferit de simpla bunătate; înseamnă a fi bună faţă de ceilalţi. Dumnezeu este bun în el însuşi şi este bun cu noi. Ea este unul dintre roadele Duhului (Gal 5,22); este o componentă esenţială a carităţii (1Cor 13,4) şi este indicator al sufletului nobil şi superior. Ea ocupă un loc central în pareneza apostolică. De exemplu, citim în Scrisoarea către Coloseni: „Îmbrăcaţi-vă deci cu iubire milostivă, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe şi îndelungă răbdare! Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertaţi-vă! Aşa cum v-a iertat Domnul, la fel să vă iertaţi şi voi!” (Col 3,12-13).
Anul acesta celebrăm al patrulea centenar al morţii unui sfânt care a fost un model excelent al acestei virtuţi, într-o epocă marcată şi ea de controverse aspre: Sfântul Francisc de Sales. Ar trebui să devenim toţi, în acest sens, „salezieni”: condescendenţi şi toleranţi, mai puţin adăpostiţi pe certitudinile noastre personale. Conştienţi de câte ori a trebui să recunoaştem înăuntrul nostru că am greşit în privinţa vreunei persoane sau a vreunei situaţii şi de câte ori a trebuit să ne adaptăm şi noi la situaţii. În raporturile noastre ecleziale nu există din fericire – şi niciodată n-ar trebui să existe – acea tendinţă spre insultarea şi spre defăimarea adversarului care se observă în anumite dezbateri politice şi care aduce atâta daună convieţuirii civile paşnice.
Există vreunul, este adevărat, faţă de care este drept şi necesar să fim intransigenţi, dar acel cineva sunt eu însumi, este eu-l meu. Noi suntem înclinaţi, prin natură, să fim intransigenţi cu alţii şi indulgenţi cu noi înşine, în timp ce ar trebui să ne propunem să facem tocmai contrariul: severi cu noi înşine, miloşi cu ceilalţi. Această propunere, luată în serios, ar fi suficientă singură să sfinţească Postul Mare al nostru. Ne-ar scuti de orice alt tip de post şi ne-ar dispune să lucrăm cu mai mult rod şi mai multă seninătate în orice domeniu al vieţii Bisericii.
Un exerciţiu foarte bun în acest sens constă în a fi cinstiţi, în tribunalul propriei inimi, faţă de persoane cu care suntem în dezacord. Când îmi dau seama că pun sub acuzare pe cineva înlăuntrul meu, trebuie să fiu atent să nu mă situez imediat de partea mea. Trebuie să încetez de a trece iar şi iar motivaţiile mele, ca acela care mestecă gumă, şi să încerc să mă pun în schimb în locul celuilalt pentru a înţelege motivaţiile sale şi ceea ce ar putea şi el să-mi spună mie.
Acest exerciţiu nu trebuie să se facă numai faţă de fiecare persoană, ci şi faţă de curentul de gândire cu care sunt în dezacord şi faţă de soluţia propusă de el la o anumită problemă în discuţie (în Sinod sau în alt domeniu). Sfântul Toma de Aquino ne dă exemplul: el pune înaintea oricărei teze ale sale motivaţiile adversarului pe care nu le banalizează sau le ridiculizează niciodată, ci le ia în serios şi după aceea răspunde la ele cu acel „Sed contra” al său, şi anume cu motivaţiile pe care le consideră mai conforme cu credinţa şi cu morala.
Să ne întrebăm (eu cel dintâi): Facem aşa şi noi? Isus spune: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. […] De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu observi bârna din ochiul tău?” (Mt 7,1-3). Se poate trăi, ne întrebăm, fără a judeca niciodată? Capacitatea de a judeca nu face parte din structura noastră mintală şi nu este un dar al lui Dumnezeu? În redactarea lui Luca, porunca lui Isus: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi” este urmată imediat, parcă pentru a explica sensul acestor cuvinte, de porunca: „Nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi” (Lc 6,37). Aşadar, nu este vorba de a elimina judecata din inima noastră, cât mai ales de a elimina otrava din judecata noastră! Adică animozitatea, condamnarea, ostracizarea.
Un părinte, un superior, un duhovnic, un judecător, oricine are vreo responsabilitate asupra altora trebuie să judece. Ba chiar, uneori judecarea este, întocmai, tipul de slujire pe care unul este chemat să o exercite în societate sau în Biserică. Forţa iubirii creştine se află în faptul că ea este capabilă să schimbe semnul judecata şi dintr-un act de ne-iubire să facă un act de iubire. Nu cu forţele noastre, ci graţie iubirii care „a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5,5).
La încheiere, să ne însuşim rugăciunea foarte frumoasă atribuită Sfântului Francisc de Assisi. (Probabil nu este a lui, dar reflectă în mod perfect spiritul său):
Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale:
unde este ură, eu s-aduc iubirea,
unde e ofensă, eu s-aduc iertarea,
unde e discordie, eu s-aduc unirea,
unde-i îndoială, eu s-aduc credinţa,
unde e greşeala, eu s-aduc adevărul,
unde-i disperarea, eu s-aduc speranţa,
unde e tristeţe, eu s-aduc bucuria,
unde-i întuneric, eu s-aduc lumina.
Şi să adăugăm:
Unde este răutate, eu s-aduc bunătate.
Unde este asprime, eu s-aduc gentileţe!
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
Note:
[1] Cf. Origene, In Rom. 5,8; PG 14, 1042.
[2] Sf. Irineu, Adversus Haereses, III, 24,1.
[3] Lumen gentium, 12.
