Vă vestim viaţa veşnică (1In 1,2)
„Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu, spune Dumnezeul vostru” (Is 40,1). Cu aceste cuvinte ale lui Isaia începea prima lectură din a doua duminică din Advent. Este o invitaţi, ba chiar o poruncă, actuală mereu, adresată păstorilor şi predicatorilor Bisericii. Astăzi vrem să preluăm această invitaţie şi să medităm asupra veştii – în mod absolut cea mai mângâietoare – pe care ne-o oferă credinţa în Cristos.
Al doilea „adevăr veşnic” pe care situaţia pandemiei l-a adus la iveală este precaritatea şi caracterul tranzitoriu al tuturor lucrurilor. Totul trece: bogăţie, sănătate, frumuseţe, forţă fizică… Este ceva ce avem sub ochi tot timpul. Este suficient să confruntăm fotografiile de astăzi – ale noastre sau ale personajelor vestite – cu acelea de acum douăzeci sau treizeci de ani pentru a ne da seama de asta. Năuciţi de ritmul vieţii, noi nu dăm atenţie la toate acestea, nu ne oprim pentru a scoate din ele consecinţele corespunzătoare.
Şi iată că, dintr-o dată, tot ceea ce consideram sigur s-a dovedit fragil, ca o pojghiţă de gheaţă pe care se patinează cu bucurie, care dintr-o dată se rupe sub picioare şi face să se scufunde. „Furtuna – spunea Sfântul Părinte în acea memorabilă binecuvântare urbi et orbi din 27 martie – demască vulnerabilitatea noastră şi lasă descoperite acele siguranţe false şi superflue cu care am construit agendele noastre, proiectele noastre, obişnuinţele şi priorităţile noastre”.
Criza planetară pe care o trăim poate să fie ocazia pentru a redescoperi cu alinare că există, cu toate acestea, un punct ferm, un teren solid, ba chiar o stâncă, pe care să întemeiem existenţa noastră pământească. Cuvântul Paşte – Pesach în ebraică – înseamnă trecere şi în latină se traduce transitus. Acest cuvânt evocă şi el ceva „trecător” şi „tranzitoriu”, aşadar ceva în mod tendenţial negativ. Sfântul Augustin a perceput această dificultate şi a rezolvat-o în mod iluminant. A face Paştele, a explicat el, înseamnă, e adevărat, a trece, însă „a trece la ceea ce nu trece”; înseamnă „a trece din lume, pentru a nu trece cu lumea”[1]. A trece cu inima, înainte de a trece cu trupul!
Ceea ce „nu trece niciodată” este, prin definiţie, veşnicia. Trebuie să redescoperim credinţa într-o lume de dincolo a vieţii. Aceasta este una din marile contribuţii pe care religiile pot s-o dea împreună cu efortul pentru a crea o lume mai bună şi mai fraternă. Ea ne face să înţelegem că toţi suntem colegi de călătorie, în drum spre o patrie comună, unde nu există distincţii de rasă sau de naţiune. Nu avem în comun numai drumul, ci şi ţinta. Cu concepte şi în contexte destul de diferite, acesta este un adevăr comun pentru toate marile religii, cel puţin pentru acelea care cred într-un Dumnezeu personal. „Cel care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el există şi îi răsplăteşte pe cei care-l caută” (Evr 11,6). Aşa rezumă Scrisoarea către Evrei baza comună – un soi de minimă denumire comună – a oricărei credinţe şi a oricărei religii.
Pentru creştini, credinţa în viaţa veşnică nu se bazează pe argumente filozofice discutabile cu privire la nemurirea sufletului. Se bazează pe un fapt precis, învierea lui Cristos, şi pe promisiunea sa. „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. […] Mă duc să vă pregătesc un loc? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,2-3). Pentru noi, creştinii, viaţa veşnică nu este o categorie abstractă, este mai degrabă o persoană. Înseamnă a merge pentru a fi cu Isus, pentru „a face trup” cu el, pentru a împărtăşi starea sa de Înviat în plinătatea şi în bucuria inefabilă a vieţii trinitare: „Cupio dissolvi et esse cum Christo”, spunea sfântul Paul iubiţilor săi filipeni: „Am dorinţa să mă despart de viaţa aceasta şi să fiu cu Cristos” (Fil 1,23).
O eclipsă de credinţă
Însă ce s-a întâmplat – ne întrebăm – cu adevărul creştin al vieţii veşnice? În timpul nostru, dominat de fizică şi de cosmologie, ateismul se exprimă mai ales ca negare a existenţei unui creator al lumii; în secolul al XIX-lea, el s-a exprimat de preferinţă în negarea unei lumi de dincolo. Hegel a afirmat că „creştinii irosesc în cer energiile destinate pământului”[2].
Preluând această critică, Feuerbach şi mai ales Marx au luptat împotriva credinţei într-o viaţă după moarte, afirmând că ea alienează de la angajarea pământească. Ideea unei supravieţuiri personale este înlocuită cu ideea unei supravieţuiri în specie şi în societatea viitorului.
Puţin câte puţin, cu suspiciune, au căzut asupra cuvântului „veşnicie” uitarea şi tăcerea. Secularizarea a făcut restul, până acolo încât apare chiar nepotrivit ca să se mai vorbească despre veşnicie în rândul persoanelor culte şi în pas cu timpurile. Secularizarea este un fenomen complex şi ambivalent. Poate indica autonomia realităţilor pământeşti şi separarea între împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia Cezarului, şi în acest sens ea nu numai că nu este împotriva Evangheliei, ci îşi are în ea una din rădăcinile sale cele mai adânci. Însă cuvântul secularizare poate indica şi un întreg ansamblu de atitudini ostile religiei şi credinţei. În acest sens se preferă folosirea termenului de secularism. Secularismul este pentru secularizare aşa cum este scientismul pentru ştiinţific şi raţionalismul pentru raţionalitate.
Chiar şi delimitat astfel, fenomenul secularizării prezintă multe faţete în funcţie de domeniile în care se manifestă: teologie, ştiinţă, etică, hermeneutică biblică, cultură, viaţă zilnică. Totuşi sensul său primordial este unic şi clar. „Secularizare”, ca şi „secularism”, derivă din cuvântul saeculum care în limbajul obişnuit a ajuns să indice timpul prezent – „eonul actual”, conform Bibliei –, în opoziţie cu veşnicia – eonul viitor, sau „vecii vecilor” cum îl numeşte Scriptura. În acest sens, secularism este sinonim cu temporalitate, cu reducerea realului numai la dimensiunea pământească. Înseamnă eliminare radicală a orizontului veşniciei.
Toate acestea au avut un efect clar asupra credinţei credincioşilor. Ea a devenit, cu privire la acest punct, timidă şi reticentă. Când am auzit ultima predică despre viaţa veşnică? Avea dreptate filozoful Kierkegaard: „Lumea de dincolo a devenit o glumă, o exigenţă aşa de nesigură încât nu numai că nimeni n-o mai respectă, ci nici măcar n-o prospectează. Până acolo încât se fac glume chiar şi la gândul că exista un timp în care această idee impregna întreaga existenţă”[3]. Continuăm să recităm în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”, însă fără a da prea multă importanţă acestor cuvinte. Căderea orizontului veşniciei are asupra credinţei creştine efectul pe care-l are nisipul aruncat asupra unei flăcări: o sufocă, o stinge.
Care este consecinţa practică a acestei eclipse a ideii de veşnicie? Sfântul Paul prezintă propunerea celor care nu cred în învierea morţilor: „Să mâncăm, să bem, mâine vom muri” (1Cor 15,32). Dorinţa naturală de a trăi mereu, deformată, devine dorinţă, sau frenezie, de a trăi bine, adică în mod plăcut, deşi pe cheltuiala altora, dacă este necesar. Întregul pământ devine ceea ce Dante Alighieri spunea despre Italia din timpul său: „răzorul care ne face atât de feroce”[4]. Căzând orizontul veşniciei, suferinţa umană apare dublu şi iremediabil absurdă. Lumea se aseamănă cu „un furnicar care se destramă” şi omul cu „un plan creat de val pe malul mării pe care valul următor îl şterge”.
Credinţa în veşnicie şi evanghelizarea
Credinţa în viaţa veşnică este una din condiţiile de posibilitate a evanghelizării. „Dacă Cristos nu a înviat – scrie apostolul – zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa noastră […]. Dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii” (1Cor 15,14.19). Vestirea vieţii veşnice constituie forţa şi ornamentul predicii creştine.
Să privim la ceea ce s-a întâmplat la cea dintâi evanghelizare creştină. Ideea cea mai veche şi cea mai răspândită în păgânismul greco-roma era că viaţa adevărată se termină cu moartea; după ea există numai o existenţă ca larvă, într-o lume de umbre, evanescentă şi incoloră. Sunt cunoscute cuvintele pe care împăratul roman Adrian şi-a adresat-o sieşi când era aproape de moarte, conform epitafului înscris pe mormântul său:
Mic suflet al meu rătăcit şi suav,
însoţitor şi oaspete al trupului,
acum te pregăteşti să te înalţi în locuri
incolore, aspre şi despuiate,
unde nu vei mai avea distracţiile obişnuite.
Încă o clipă,
să privim împreună malurile familiale,
lucrurile pe care cu siguranţă nu le vom mai revedea niciodată.
Pentru un om care în viaţă a construit pentru sine locuinţe cu lux incredibil (a se vizita Villa Adriana la Tivoli pentru a ne convinge de asta!), această perspectivă era şi mai descurajantă decât pentru muritorii obişnuiţi. Pentru propriul mormânt el a edificat Mausoleul lui Adrian, actualul Castel Sant’Angelo, însă ştia bine că asta nu schimba destinul său de a merge spre „locuri incolore şi fără distracţii”.
Pe acest fundal, se înţelege impactul pe care trebuia să-l aibă vestirea creştină a unei vieţi după moarte infinit mai deplină şi mai luminoasă decât cea pământească, fără lacrimi, fără moarte, fără durere (cf. Ap 21,4). Se înţelege şi pentru ce tema şi simbolurile vieţii veşnice – păunul, ramura de palmier, cuvintele „requies aeterna” – sunt aşa de frecvente la înmormântările creştine din catacombe.
Vestind viaţa veşnică noi putem să ne bazăm, în afară de credinţa noastră, şi pe corespunderea ei cu dorinţa cea mai profundă a inimii umane. De fapt, noi suntem „fiinţe finite capabile de infinit” (ens finitum, capax infiniti): fiinţe muritoare cu o dorinţă înnăscută după nemurire. Unui prieten argentinian care îi reproşa, ca şi cum ar fi o formă de orgoliu şi de prezumţie, stăruinţa sa cu privire la problema veşniciei, Miguel de Unamuno – desigur nu un apologet al creştinismului – a răspuns într-o scrisoare: „Nu spun că merităm o lume de dincolo, nici că logica ne demonstrează asta; spun că avem nevoie de ea, o merităm sau nu, şi gata. Spun că ceea ce trece nu mă satisface, că mi-e sete de veşnicie şi că fără aceasta totul îmi este indiferent. Am nevoie de ea, am nevoie de ea! Fără ea nu mai există bucurie de a trăi şi bucuria de a trăi nu mai are nimic să-mi spună. Este prea uşor să se afirme: «Trebuie să trăim, trebuie să ne mulţumim de viaţă». Şi cei care nu se mulţumesc de ea?”[5].
Nu acela care doreşte veşnicia – adăuga acelaşi gânditor – arată că dispreţuieşte lumea şi viaţa de aici de pe pământ, ci dimpotrivă acela care n-o doreşte: „Iubesc atât de mult viaţa încât a o pierde mi se pare cel mai rău dintre rele. Nu iubesc cu adevărat viaţa aceia care se bucură de ea, zi de zi, fără a se îngriji să ştie dacă vor trebui s-o piardă complet sau nu”.
Sfântul Augustin spunea acelaşi lucru: „La ce foloseşte a trăi bine, dacă nu este dat a trăi mereu?” („Quid prodest bene vivere si non datur semper vivere?”)[6]. „Totul, în afară de cel veşnic, în lume este zadarnic”, a cântat poetul nostru[7]. Pentru oamenii din timpul nostru care cultivă în adâncul inimii această nevoie de veşnicie, poate fără a avea curajul de a mărturisi asta nici măcar lor înşişi, noi putem să le repetăm ceea ce Paul le spunea atenienilor: „Cel pe care voi îl veneraţi fără să-l cunoaşteţi, eu vin să vi-l vestesc vouă” (cf. Fap 17,23).
Credinţa în veşnicie ca mijloc de sfinţire
O reînnoită credinţă în veşnicie nu ne foloseşte numai pentru evanghelizare, adică pentru vestirea care trebuie făcută altora; ne foloseşte, înainte de asta, pentru a imprima un nou elan drumului nostru de sfinţire. Primul său rod este acela de a ne face liberi, de a nu ne alipi de lucrurile care trec, de a mări propriul patrimoniu sau propriul prestigiu.
Să ne imaginăm această situaţie. O persoană a primit evacuarea şi trebuie să părăsească în scurt timp locuinţa sa. Din fericire, i se prezintă posibilitatea de a avea imediat o casă nou. Însă el ce face? Cheltuieşte toţi banii pentru a moderniza şi a înfrumuseţa casa pe care trebuie s-o părăsească, în loc să o mobileze pe cea în care trebuie să meargă! N-ar fi ceva nesăbuit? Or, noi toţi suntem nişte „evacuaţi” în această lume şi ne asemănăm cu acel om nesăbuit dacă ne gândim numai la înfrumuseţarea casei noastră pământeşti, fără a ne preocupa să facem fapte bune care ne vor urma după moarte.
Slăbirea ideii despre veşnicie acţionează asupra credincioşilor, diminuând în ei capacitatea de a înfrunta cu curaj suferinţa şi încercările vieţii. Trebuie să regăsim un pic din credinţa Sfântului Bernard şi a Sfântului Ignaţiu de Loyola. În fiecare situaţie şi în faţa fiecărui obstacol, ei îşi spuneau sieşi: „Quid ad hoc ad aeternitatem?”, ce este asta în faţa veşniciei?
Să ne gândim la un om cu un cântar în mână: unul din acele cântare (se numeşte balanţă) care se ţin într-o mână şi au într-o parte un taler pe care se pun lucrurile care trebuie cântărite şi în cealaltă parte o greutate care arată greutatea sau măsura. Dacă ea cade la pământ, ori se pierde măsura, tot ceea ce se pune pe taler face să se ridice în sus greutatea şi face să se încline în jos balanţa. Totul are importanţă, chiar şi un pumn de pene…
Aşa suntem noi când pierdem măsura a tot ceea ce este veşnicia: lucrurile şi suferinţele pământeşti aruncă sufletul nostru la pământ cu uşurinţă. Totul ni se pare prea greu, excesiv. Isus spune: „Dacă mâna ta îţi este obstacol, tai-o; dacă ochiul tău îţi este obstacol, scoate-l; este mai bine să intri în viaţă cu o singură mână sau cu un singur ochi, decât cu amândouă să fi aruncat în focul veşnic” (cf. Mt 18,8-9). Însă noi, pierzând din vedere veşnicia, găsim deja excesiv ca să ni se ceară să închidem ochii în faţa unui spectacol imoral, sau să purtăm în tăcere o cruce mică.
Sfântul Paul îndrăzneşte să scrie: „căci suferinţa noastră scurtă şi uşoară ne pregăteşte un belşug nemărginit al gloriei veşnice, pentru că noi nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice” (2Cor 4,17-18). Povara suferinţei este „uşoară” tocmai pentru că este momentană, cea a gloriei este nemărginită tocmai pentru că este veşnică. Pentru aceasta, acelaşi apostol poate să spună: „Eu consider că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela” (Rom 8,18).
Mulţi se întreabă: „În ce va consta viaţa veşnică şi ce vom face tot timpul în cer?”. Răspunsul este în cuvintele apofatice ale apostolului: „Ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit, nici n-a intrat în inima omului ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care-l iubesc” (cf. 1Cor 2,9). Dacă este necesar să bâlbâim ceva, vom spune că vom trăi cufundaţi în oceanul fără maluri şi fără adânc al iubirii trinitare. „Dar nu ne vom plictisi?”. Să-i întrebăm pe adevăraţii îndrăgostiţi dacă se plictisesc la apogeul iubirii lor şi dacă n-ar vrea mai degrabă ca acea clipă să dureze în veci.
Veşnicia: o speranţă şi o prezenţă
Înainte de a încheia trebuie să eliminăm o îndoială care apasă asupra credinţei în viaţa veşnică. Pentru cel care crede, veşnicia nu este numai o promisiune şi o speranţă, sau, aşa cum gândea Karl Marx, o revărsare în cer a aşteptărilor dezamăgite de pe pământ. Ea este şi o prezenţă şi o experienţă. În Cristos „viaţa veşnică ce era la Tatăl s-a făcut vizibilă”. Noi – spune Ioan – am auzit-o, am văzut-o cu ochii noştri, am contemplat-o, am atins-o (cf. 1In 1,1-3).
Cu Cristos, Cuvântul Întrupat, veşnicia a intrat năvalnic în timp. O experimentăm de fiecare dată când facem un adevărat act de credinţă în Cristos, pentru că acela care crede în El are deja viaţa veşnică (cf. 1In 5,13); de fiecare dată când primim împărtăşania, pentru că în ea „ne este dată garanţia gloriei viitoare”; de fiecare dată când ascultăm cuvintele Evangheliei, care sunt „cuvinte de viaţă veşnică” (cf. In 6,68). Sfântul Toma de Aquino spune că „harul este începutul gloriei”[8].
Această prezenţă a veşniciei în timp se numeşte Duhul Sfânt. El este definit „arvuna moştenirii noastre” (Ef 1,14; 2Cor 5,5), şi ne-a fost dăruit pentru ca, după ce am primit primele roade, noi tânjim spre plinătate. „Cristos – scrie Sfântul Augustin – ne-a dat arvuna Duhului Sfânt cu care el, care oricum nu ne-ar putea înşela, a voit să ne facă siguri de împlinirea promisiunii sale. Ce anume a promis? A promis viaţa veşnică a cărui arvună este Duhul pe care ni l-a dat”[9].
Între viaţa de credinţă în timp şi viaţa veşnică există un raport asemănător cu acela care există între viaţa embrionului în sânul matern şi cea a copilului venit pe lume. Scrie marele teolog medieval bizantin Nicolae Cabassilas: „Lumea aceasta poartă în gestaţie pe omul interior, nou, creat după Dumnezeu, până când el, plăsmuit, modelat şi devenit perfect aici, este născut la acea lume perfectă care nu îmbătrâneşte. După modul embrionului pe care, în timp ce este în existenţa întunecată şi fluidă, natura îl pregăteşte pentru viaţa în lumină tot aşa este cu sfinţii […]. Totuşi pentru embrion viaţa viitoare este absolut viitoare: nu ajunge la el nicio rază de lumină, nimic din ceea ce este din această viaţă. Nu este aşa pentru noi, din moment ce secolul viitor a fost parcă revărsat şi amestecat cu acesta prezent […]. De aceea deja acum le este acordat sfinţilor nu numai să se dispună şi să se pregătească pentru viaţă, ci să trăiască şi să acţioneze în ea”[10].
Există o istorioară care ilustrează această comparaţie a gestaţiei şi a naşterii şi îmi permit s-o relatez în simplitatea sa.
Erau doi gemeni, un băieţel şi o fetiţă, aşa de inteligenţi şi precoci încât, încă din sânul mamei, deja vorbeau între ei. Fetiţa îl întreba pe frăţior: „După părerea ta, va fi o viaţa după naştere?”. El răspundea: „Nu fi ridicolă. Ce anume te face să crezi că există ceva în afara acestui spaţiu îngust şi întunecat în care ne aflăm?”. Fetiţa, făcându-şi curaj: „Cine ştie, poate că există o mamă, aşadar cineva care ne-a pus aici şi care se va îngriji de noi”. Şi el: „Vezi tu vreo mamă pe undeva? Ceea ce vezi este tot ceea ce există”. Ea din nou: „Dar nu simţi şi tu uneori ca o presiune pe piept care creşte din zi în zi şi ne împinge înainte?”. „Dacă mă gândesc bine – răspundea el – este adevărat; simt asta tot timpul”. „Vezi – concludea triumfătoare surioara – această durere nu poate să fie pentru nimic. Eu cred că ne pregăteşte pentru ceva mai mare decât acest spaţiu mic”.
Biserica ar trebui să fie acea fetiţă care îi ajută pe oameni să conştientizeze această dorinţă lor nemărturisită şi uneori chiar ridiculizată. Trebuie să dezminţim în mod absolut şi acuza de la care a pornit suspiciunea modernă împotriva ideii despre viaţa veşnică: aceea conform cărei aşteptarea veşniciei distrage de la angajarea pentru pământ şi de la îngrijirea creaţiei. Înainte ca societăţile moderne să asume ele însele misiunea de a promova sănătatea şi cultura, de a îmbunătăţi cultivările pământului şi condiţiile de viaţă ale oamenilor, cine a dus înainte aceste misiuni mai mult sau mai bine decât călugării care trăiau din credinţa în viaţa veşnică?
Puţini ştiu că acea Cântare a creturilor a lui Francisc de Assisi s-a născut dintr-o tresăltare de credinţă în viaţa veşnică. Aşa descriu sursele franciscane geneza cântării. Într-o noapte în care Francisc era deosebit de suferind datorită infirmităţilor sale numeroase şi foarte dureroase, a spus în inima sa: „Doamne, vino în ajutorul infirmităţilor mele, pentru ca eu să le pot suporta cu răbdare”. Şi imediat i-a fost spus în spirit: „Francisc, spune-mi: dacă unul, în compensarea bolilor şi suferinţelor tale, ţi-ar dărui o mare comoară preţioasă, n-ai considera tu un nimic, în comparaţie cu acea comoară, pământul şi pietrele şi apele? N-ai fi foarte fericit?”. Francisc a răspuns: „Doamne, asta ar fi o comoară cu adevărat mare şi incomparabilă, preţioasă şi vrednică de iubire şi de dorit”. Glasul a conchis: „Aşadar, fii fericit şi plin bucurie în infirmităţile şi suferinţele tale; de acum înainte trăieşte în seninătate, ca şi cum tu ai fi deja în Împărăţia mea”. Trezindu-se dimineaţă, Francisc le-a spus însoţitorilor săi: „Eu trebuie să mă bucur mult acum în mijlocul relelor şi durerilor mele şi să aduc mulţumire mereu lui Dumnezeu pentru harul şi binecuvântarea aşa de mare care mi-a fost dăruită. De fapt, el a binevoit în milostivirea sa să-mi dăruiască mie, micul său slujitor nevrednic care încă mai trăieşte aici pe pământ, certitudinea de a poseda Împărăţia sa veşnică. Aşadar, vreau, spre lauda lui şi spre mângâierea mea şi pentru edificarea aproapelui, să compun o nouă Laudă a Domnului pentru creaturile sale. În fiecare zi folosim creaturi şi fără de ele nu putem trăi. Şi în fiecare zi ne arătăm nerecunoscători pentru această mare binefacere şi nu aducem laudă, aşa cum ar trebui, Creatorului nostru”. Şi aşezând-se, s-a concentrat să reflecteze şi apoi a spus: „Preaînalte, atotputernice, bunule Domn…”. Gândul la viaţa veşnică nu i-a inspirat dispreţuirea acestei lumi şi a creaturilor, ci un entuziasm şi o recunoştinţă şi mai mare pentru ele şi i-a făcut mai suportabilă durerea prezentă[11].
Meditaţia noastră de astăzi despre veşnicie nu ne scuteşte desigur să experimentăm cu toţi ceilalţi locuitori de pe pământ duritatea încercării pe care o trăim; însă ar trebui măcar să ajutăm noi credincioşii să nu fim înfrânţi de ea şi să fim capabili să insuflăm curaj şi speranţă şi în cel care nu are întărirea credinţei. Să terminăm cu o rugăciune frumoasă din liturgie: „Dumnezeule care uneşti într-o singură voinţă cugetele celor ce cred în tine, dă poporului tău harul să iubească ceea ce porunceşti şi să dorească ceea ce făgăduieşti, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii. Prin Cristos Domnul nostru”[12].
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:http://www.ercis.ro
Note:
[1] Sfântul Augustin, Tratate despre Ioan 55, 1 (CCL 36, pag. 463 şu).
[2] Cf. G.W.F. Hegel, Frühe Schriften, 1, în Gesammelte Werke, 1, Hamburg 1989, pag. 372.
[3] S. Kierkegaard, Postilla conclusiva, Sez. II, cap. 4 (în Opere, a cura di C. Fabro, Firenze 1972, pag. 458).
[4] Paradisul, XXII, 151.
[5] Miguel de Unamuno, „Cartas inéditas de Miguel de Unamuno y Pedro Jiménez Ilundain”, sub coordonarea lui H. Benítez, Revista de la Universidad de Buenos Aires 3 (9/1949) 135.150.
[6] Sfântul Augustin, Tratate despre Evanghelia lui Ioan, 45, 2 (PL 35, 1720).
[7] A. Fogazzaro, „A Sera”, în Le poesie, Mondadori, Milano 1935, 194-197.
[8] Sfântul Toma de Aquino, Summa theologica, II-II, q. 24, a. 3, ad 2.
[9] Sfântul Augustin, Sermo 378, 1 (PL 39, 1673).
[10] N. Cabasilas, Vita in Cristo, I, 1-2, îngrijit de U. Neri, UTET, Torino 1971, 65-67.
[11] Legenda Perugina 43 (Fonti Francescane, 1591-1592).
[12] Rugăciune, Duminica a XXI-a din Timpul de peste an.
