Săptămâna Sfântă: spiritul său şi momentele sale
La pasul lui Isus
de Simone Caleffi
Săptămâna Sfânt, „principala” din tot anul liturgic, se deschide cu Duminica Floriilor – amintirea intrării mesianice a lui Isus în Ierusalim şi, în ritul ambrozian, a ungerii la cina din Betania – şi ajunge la apogeul său în Triduum-ul Sacru. Este o săptămână de comemorare – inspirată din Scriptură şi confirmată de rugăciune – a marilor momente şi gesturi ale mântuirii noastre: pătimirea, moartea, îngroparea, învierea lui Isus. Frecvenţa adunărilor liturgice, solemnitatea riturilor, spiritul intens care le animă şi mai ales harul semnificat şi dăruit în ele cer atenţie, înţelegere şi o disponibilitate specială a inimii. Nu se reevocă numai un eveniment de acum trecut: misterul Paştelui continuă să ne răscumpere şi să ne sfinţească.
Joi, dimineaţa, sau într-o zi precedentă, episcopul celebrează Euharistia cu preoţimea sa. Această Liturghie, cu claritate şi intensităţi singulare, manifestă în Biserica diecezană unitatea sacerdotală, prezidată de episcop şi formată din toţi preoţii în comuniune cu el. Aceştia reînnoiesc la această celebrare angajamentul lor de dăruire lui Isus Cristos, „pontif al noii şi veşnicei alianţe”, a cărui unică preoţie se perpetuează în slujba comunităţii creştine.
Şi faţă de fraţi, la naşterea preoţiei lor, preoţii reînnoiesc voinţa de a fi „slujitori atenţi”: frângând „pâinea cuvântului”; oferind „harul sacramentelor” – în special pregătind cina pascală cu Euharistia -; dându-le ca exemplul „mărturia de credinţă şi de iubire” (prefaţa). În timpul ritului, sunt binecuvântate uleiurile sacre ale catecumenilor şi ale bolnavilor şi este consacrată crisma. Purtate în diferitele biserici din dieceză şi „folosite cu credinţă vie” (rugăciunea pentru încheierea liturgiei Cuvântului) la Botez, la Mir, la hirotoniri, la Ungerea Bolnavilor, ele vor semnifica participarea tuturor la „ungerea misterioasă a Duhului Sfânt” (rugăciune pentru începutul adunării liturgice), care l-a consacrat pe Fiul lui Dumnezeu Mesia şi Domn; vor face posibilă viaţa creştină, ca „bună mireasmă a lui Cristos” (rugăciune după împărtăşanie); şi vor aminti pe episcop ca „marele preot al turmei sale, de la care derivă şi depinde într-un anumit mod viaţa credincioşilor săi în Cristos” (Sacrosanctum Concilium, 41). Tot dimineaţa, liturgia ambroziană prevede două celebrări biblice: prima despre nevinovatul condamnat pe nedrept; a doua despre iertare şi despre reconciliere. Cu Liturghia de seară „la Cina Domnului” începe Triduum-ul Sacru. Triduum-ul pătimirii şi al învierii Domnului reprezintă culmea sau inima întregului an liturgic.
Misterul Paştelui este substanţa timpului, a amintirii, a semnelor Bisericii în toate zilele anului. El compune planul de mântuire, care este gloria lui Dumnezeu, distrugerea morţii noastre, darul vieţii noi în Cristos.
Aceste zile repropun Bisericii marile evenimente ale planului lui Dumnezeu, care în pătimirea, moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos îşi găseşte sensul său şi soluţia sa. Începând de la Paşte, se reciteşte Scriptura de la primele pagini. Acţiune divină, istorie a omului, vestire profetică, credinţă şi speranţă de ţară promisă: totul este condus să prefigureze, să aştepte, să primească şi să exprime „misterul de iubire” (prefaţa) al Fiului lui Dumnezeu oferit pentru răscumpărarea lumii. Deja de la începutul Săptămânii Sfinte, când proclamă ca iminente de acum „zilele pătimirii mântuitoare şi ale învierii glorioase” (prefaţă, marţea sfântă), liturgia aminteşte şi remeditează proiectul minunat al lui Cristos, care „făcându-se om ne adună în unitate, umilindu-se, ne înalţă, dându-se la moarte, ne eliberează, suferind, ne răscumpără”. Mai mult decât în celelalte timpuri ale anului, este readusă în amintire şi în afectul intens al credincioşilor „crucea care mântuieşte”, „sângele care spală”, „trupul care hrăneşte” (prefaţa din lunea sfântă). Astfel, se reînnoieşte în Biserică înţelegerea şi harul milostivirii lui Dumnezeu, deoarece Cristos, „modelul de umilinţă şi de răbdare”, „fratele nostru şi răscumpărătorul nostru” (încheierea vesperelor din vinerea sfântă), care, jertfit fiind, învie, vrea acum să împărtăşească moartea sa şi viaţa sa nouă cu noi.
Biserica este mireasa lui Cristos, ale cărei vicisitudini este chemată să şi le însuşească. Ea vine de la el, din coasta sa deschisă pe cruce; este aceeaşi continuare a evenimentelor sale de mântuire, şi în Triduum-ul Sacru reînnoieşte fidelitatea faţă de Domnul. Acestea sunt pentru Biserică zilele amărăciunii şi ale doliului şi, în acelaşi timp, zilele speranţei şi ale bucuriei. Numai o astfel de Biserică poate să se roage – aşa cum a făcut în primele zile din Săptămâna Sfântă -, spunând: „Nu închide uşa ta, chiar dacă am întârziat. Nu închide uşa ta: am venit să bat. Celui care te caută în plâns deschide, Doamne milostiv. Primeşte-mă la ospăţul tău, dăruieşte-mi Pâinea împărăţiei” (la frângerea pâinii, lunea sfântă).
Mai ales în acest timp – scurt ca durată, dar dens şi pregătit de întregul Post Mare -, are loc reconcilierea, care este mereu har al „Mielului nostru pascal”. În „sângele său preţios”, credincioşii sunt făcuţi părtaşi din nou de alianţa sa veşnică. Lor le este redeschisă uşa, dacă au întârziat.
Se reînţelege sacramentul Pocăinţei, primindu-l pe Isus care „pe cruce a purtat în trupul său păcatele noastre” (după evanghelie, Duminica Floriilor) şi a emis judecata asupra lumii murind pentru neamul omenesc. Şi cu claritate mai vie şi ascuţită le apare creştinilor sensul amintirii sale la masa Pâinii împărăţiei. Când ne amintim de el, intrăm ca să facem parte din trupul dat şi din sângele vărsat: „se reînnoieşte misterul eliberării noastre”, „trecem” cu el, botezaţii fac Paştele.
În Triduum, mai complet, toate sacramentele, începând de la iniţierea creştină, se percep şi se trăiesc la originea lor şi în substanţa şi eficacitatea lor.
(După L’Osservatore Romano, 1 aprilie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
