Roadele milostivirii
În prima parte a acestei meditații ce privește Anul Sfânt al Milostivirii am căutat să scot în evidență mai întâi ce înseamnă a fi milostiv din punct de vedere uman, precizând, mai ales, faptul că ni se pare corect să beneficiem de milostivirea altuia, mai ales dacă ne-am cerut scuze, chiar dacă nouă nu ni se pare că am avea vreo vină într-o situație sau alta; dar, pentru detensionarea situației, am lăsat de la noi…
Însă situația se schimbă atunci când trebuie ca noi să fim milostivi față de alții. În acest caz, atitudinea noastră se schimbă.
Punem condiții.
Cerem coerență altora.
Mai ales, un fel de răsplată pentru milostivirea noastră.
De parcă noi am fi stăpânii milostivirii, nu simple instrumente ale Milostivirii divine.
„Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește?”…
Obosim să iertăm, obosim să concretizăm Milostivirea.
Și totuși, conform logicii divine și experienței de veacuri a Bisericii, doar trecerea de la cuvinte la fapte, aduce roade. Dacă la nivel teoretic suntem experți, la nivel de concretizare cred că mai avem mult de lucrat.
Avem nevoie să mergem din nou la școala lui Isus, Chipul Milostivirii Tatălui…
Avem nevoie de Kenosis și de Metanoia.
De a ne goli de noi înșine și de a ne schimba mentalitatea, de a ne lăsa umpluți de adevărata milostivire.
Pentru a realiza acest lucru, această schimbare, propuneam în partea a doua să fim milostivi față de noi înșine în primul rând, pentru a putea fi mai apoi milostivi față de alții.
Să fim milostivi față de noi și să încetăm la a judeca, eticheta, instrumentaliza…
Să încetăm de a mai vorbi de rău pe fratele, pe sora noastră. Pe aproapele nostru.
Dacă facem o analiză a discuțiilor noastre obișnuite, vom vedea că sunt, aproape în totalitate, bârfă. Și astfel este greu, foarte greu ca de la simple cuvinte să trecem la fapte, pentru a avea roade.
Bârfa poate fi definită în multe feluri. Pentru a evita confuziile, prin bârfă înțeleg acea atitudine pe care o adoptăm în discuțiile noastre și prin care ne erijăm în deținători ai adevărului suprem, doar noi avem dreptate, ceilalți nu știu nimic (ai văzut ce se întâmplă dacă nu ai făcut cum ți-am spus), este bârfă atunci când etichetăm o persoană, când nu-i ascultăm motivațiile, când o neglijăm, când răscolim prin viața sa, scoțând la iveală aspecte neplăcute, etc.
Bârfa, vorbire de rău, critică, cleveteală, calomnie, o putem numi oricum, însă tot o atitudine condamnabilă este, tot un păcat grav, făcut în dauna aproapelui.
Roadele bârfei sunt:
– desacralizarea omului, creatură divină și participant la actul creației divine;
– transformarea acestuia într-un simplu instrument folosit în reglare de conturi dintre cei care îi pot manipula pe alții prin ideologii, false religii, programe, care nu au la bază Revelația divină.
– certuri în familie;
– separări și divorțuri;
– neglijarea copiilor și/sau transformarea acestora în instrumente de răzbunare între părinți;
– conflicte la locul de muncă și conflicte între persoane;
– ură și conflicte sociale și rasiale;
– conflicte între popoare, națiuni, rase.
Pornind de la un simplu cuvânt, spus la mânie, supărare, se ajunge în familie la certuri ce se răsfrâng în viața de zi cu zi, în viața copiilor, la locul de muncă, în societate. Cineva, care este mai slab, nu poate răspunde cu aceeași monedă celui cu care se află în dispută, deoarece acela se află într-o poziție de putere privilegiată, însă se va descărca cu siguranță asupra unuia mai slab ca el, inferior pe scara socială a puterii.
Tot astfel și în raporturile dintre state. Statele mai puternice pun pumnul în gură statelor mai mici și mai slabe, pentru a-și putea menține privilegiile ce decurg din dictarea politicii de guvernare a omenirii.
Sunt doar câteva dintre roadele bârfei și totul pleacă de la un cuvânt spus aiurea…
Un cuvânt spus la mânie poate genera reacții în lanț pe care nu le mai putem controla, chiar să vrem…
Însă de obicei nu prea vrem.
Lasă-l să se învețe minte…
Un gest de împilare față de aproapele poate declanșa violențe de nestăpânit…
O nedreptate generează sigur un lanț de nedreptăți…
De multe ori nici nu mai e nevoie de un cuvânt, ajunge doar o privire de dispreț…
„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”(In. 1,1). Un Cuvânt dătător de viață, un Cuvânt creator.
Apoi au fost cuvintele oamenilor…
Cuvinte generatoare de neîncredere, de fățărnicie, cuvinte acuzatoare…
„Am auzit glasul tău în grădină și mi-a fost frică, pentru că sunt gol, și m-am ascuns (…)Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat”…(Gen.3, 10. 12).
De atunci, din zorii omenirii și până azi, tot așa.
Scuze și acuze.
Bârfa, ca mod de viață.
Delațiunea, ca mijloc de trai.
O găsim în familie, pe stradă, la piață, prin magazine, la locul de muncă.
Chiar și prin sacristii și mănăstiri.
Peste tot.
Tocmai de aceea și acea propunere de rugăciune a inimii: Pune, Doamne, frâu gurii mele…
La care aș mai adăuga: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, și un duh statornic înnoiește înlăuntrul meu” (Ps. 51,12).
Golirea de sine, pentru a lăsa spațiu Cuvântului adevărat.
Părăsirea vechilor căi, a vechilor obiceiuri.
A ne lăsa conduși pe cale, ca niște copii, de către Acela care este Calea, Adevărul și Viața.
Cu adevărat, nu doar la nivel declarativ.
Asta ar însemna a fi milostivi față de noi înșine.
Doar așa putem fi milostivi față de alții.
Doar așa ne putem bucura, putem beneficia de roadele milostivirii.
Am celebrat de curând Nașterea Domnului întru trup, venirea sa printre oameni, locuirea sa printre noi, adevăratul chip al milostivirii Tatălui ceresc față de noi.
„Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In. 1, 14).
Un subiect drag sfântului Francisc, care a voit să-l retrăiască pe viu, în 1223, la ieslea din Greccio, un subiect pe care îl propune spre meditație fraților în mai toate scrierile sale: în cele două Reguli, în Scrisori, în Îndemnuri, în Testament.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu în viața noastră este rodul milostivirii Tatălui ceresc față de omenire, însă este și rodul dispoziției noastre de a-l primi în viața noastră, în inima noastră, prin acel mijloc caracteristic fiilor și fiicelor sf. Francisc, care este minoritatea, formă concretă a golirii de sine.
Curățenia pe care o facem în sufletul nostru, dacă nu este făcută pentru a-l primi pe Isus să se nască în noi, este inutilă, pentru că: „Duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă, dar nu o găsește. Atunci își spune: «Mă voi întoarce la casa mea din care am ieșit». Venind, o găsește nelocuită, măturată și pusă în ordine. Atunci merge și aduce cu el alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, locuiesc acolo; iar starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi” (Mt. 12, 43-45; cfr. și Lc. 11, 24-26), după cum ne avertizează și sf. Francisc în prima Regulă (FF 59). Sf. Francisc vrea să ne spună și el că nu ajunge doar să ne dorim venirea lui Isus în noi, întruparea sa, nu ajunge doar curățenia, ci este nevoie de fapte concrete pentru ca viața noastră să se schimbe în bine, pentru ca să devenim și noi ceea ce ne cere papa Francisc: o multitudine de misionari, de vestitori, de apostoli ai milostivirii divine. Chipuri concrete ale milostivirii divine în lumea de azi.
Pentru aceasta este necesar să facem și noi ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi: să devenim oameni, după cum îi îndemna pe credincioșii săi sfântul episcop Atanasie al Alexandriei, în sec. IV.
Să redevenim cu adevărat oameni, să ne privim în ochi și să vedem iertarea, milostivirea, dorința de a ne ajuta între noi în dificultățile vieții, să putem să ne îmbrățișăm între noi fără a ne pune întrebări ce pot pune la îndoială onestitatea intențiilor celui pe care îl avem în față, sau onestitatea noastră chiar (de câte ori nu am instrumentalizat astfel o relație cu cineva!).
Fie doar pentru acest simplu țel, de a redeveni om autentic, așa cum ne-a creat Dumnezeu, merită să trăim cum trebuie acest An al Milostivirii.
Un mare scriitor român, Marin Preda, afirma, într-o perioadă în care existau motive serioase pentru aceasta, că merită: „să rămâi om între oameni, numai ca să salvezi în tine însuți ideea de om, chiar dacă alții o calcă în picioare”.
Fr. Petre-Marian Ianoș, OFMCap