Faptele milostivirii
În Bulla „Chipul Milostivirii”, papa Francisc pune accentul, la nr. 15, pe aspectele concrete ale milostivirii divine, invitându-ne pe toți să devenim „misionari ai milostivirii”, prin trăirea sfaturilor, a îndemnurilor evanghelice ce privesc relația noastră cu aproapele. Spune, printre altele, Sfântul Părinte:
„În acest An Sfânt putem să experimentăm deschiderea inimilor noastre către toți aceia care trăiesc în cele mai neobișnuite periferii existențiale, pe care această lume modernă le-a creat, într-o manieră atât de dramatică. Aceste situații de precaritate și de suferință sunt prezente în lumea de azi! Câte răni nu sunt în trupul multora, care nu mai au glas, pentru că strigătul lor este sufocat și stins din cauza popoarelor bogate. În acest Jubileu, Biserica este datoare să îngrijească rănile, să le ungă cu uleiul mângâierii, să le panseze cu milostivire, să le protejeze cu toată solidaritatea și atenția necesară. (…) Să ne deschidem ochii pentru a privi mizeriile lumii, rănile atâtor frați și surori lipsiți de demnitate (…) Mâinile noastre să le strângă pe ale lor, să-i tragem înspre noi, pentru ca să simtă căldura prezenței noastre, a prieteniei și fraternității noastre. (…) Este dorința mea cea mai vie ca poporul creștin să mediteze pe timpul Jubileului la faptele de milostivire trupească și sufletească. (…) Nu putem să nu luăm în seamă cuvintele Domnului: pe baza acestora vom fi judecați. Dacă am dat de mâncare celor flămânzi și de băut celor însetați. Dacă l-am adăpostit pe străin și l-am îmbrăcat pe cel gol. Dacă am avut timp să fim alături de cel bolnav și de cel închis (…) dacă am ajutat pe cine este singur și părăsit, dacă am iertat pe cine ne-a jignit, dacă am fost răbdători cu alții, așa cum și Dumnezeu a fost răbdător cu noi”.
În Catehismul Bisericii Catolice la nr. 2447, citim:
„Faptele de milostenie sunt acțiunile caritabile prin care venim în ajutorul aproapelui în nevoile lui trupești și spirituale. A instrui, a sfătui, a mângâia, a încuraja sunt fapte de milostenie spirituală, ca și a ierta și de a suporta cu răbdare. Faptele de milostenie trupească sunt mai ales a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i adăposti pe cei fără locuință, a-i îmbrăca pe cei zdrențăroși, a-i vizita pe cei bolnavi și pe cei închiși, a-i îngropa pe cei morți. Printre aceste gesturi, pomana făcută celor săraci este una dintre principalele mărturii ale iubirii frățești: ea este și o faptă de dreptate plăcută lui Dumnezeu”.
Faptele de milostenie, trupești sau sufletești, nu sunt asemenea unei taxe de plătit, ci reprezintă o eliberare de noi înșine, de propriile temeri, ne ajută să ne întâlnim aproapele (kenosis=golirea de sine) și nu reprezintă un subiect rezervat doar Jubileului sau Postului Mare, ci o schimbare a percepției privind milostivirea, o lărgire a orizontului nostru de viață.
În viața sf. Francisc din Assisi, motivul declanșator al schimbării, scos în evidență de către toate mărturiile contemporane lui, a fost tocmai descoperirea milostivirii lui Dumnezeu față de el însuși, care apoi l-a condus la deschiderea sa față de cei care aveau nevoie de milostivire concretă, reală, tangibilă.
În Testamentul său, unde Francisc își recitește întreaga sa viață, el recunoaște și confirmă originea, punctul de plecare al itinerariului său spiritual: „pe când trăiam în păcate, mi se părea ca ceva foarte amar vederea leproșilor, însă Domnul m-a condus printre ei și eu am fost milostiv cu ei”. Cu alte cuvinte, Francisc este pus în fața unei realități de care se putea doar fugi, sta deoparte, pentru că „trăia în păcate”, o realitate care, văzută cu ochii credinței, ai milostivirii, se transformă în ceva ce poate fi privit, primit, îmbrățișat, îngrijit. Acea persoană rănită, abandonată, îndepărtată social, a devenit pentru Francisc Semnul. De la acea întâlnire, sfântul Francisc simte în sine, în sufletul său, nevoia de a schimba calea, de a se schimba radical, de a o rupe cu trecutul, de a începe o viață nouă, fondată pe Evanghelie, centrată în Cristos, cel concret, real, de lângă noi: „tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt. 25, 40). Este acea metanoia despre care aminteam cu altă ocazie. De aici începe adevăratul său pelerinaj printre realitățile dureroase ale milostivirii în viața proprie. Doar din poziția celui care simte nevoia de milostivire se învață cum poți fi milostiv.
În Scrisoarea către un ministru, adică către un responsabil din cadrul Ordinului său, care voia să-și abandoneze responsabilitatea din cauza problemelor cu care se confrunta zilnic, Francisc îl invită pe acesta să accepte așa cum este acea realitate ce-l împiedica să aibă un raport personal liniștit cu Dumnezeu, pentru că: „acele lucruri care te împiedică să-l iubești pe Domnul Dumnezeu, ca și orice persoană care îți este de obstacol, atât dintre frați cât și altcineva, chiar dacă te-ar acoperi de vânătăi, să fie pentru tine asemenea unui har”. Adică, vrea să spună Francisc, raportul nostru personal cu Dumnezeu, trece dincolo, este parte integrantă a dramei raporturilor cotidiene cu semenii noștri, nu înseamnă izolare, ruptură de realitatea de zi cu zi. Îl ascultăm pe Dumnezeu atunci când acceptăm riscul impactului cotidian cu realitatea. Acesta este momentul în care Misterul se amestecă cu libertatea noastră.
La sfârșitul fiecărei Sfinte Liturghii, preotul încheie cu: Liturghia s-a sfârșit, mergeți în pace! În limba latină, această formulă, chiar dacă mai scurtă, este mai cuprinzătoare: Ite Missa est, în care cuvântul missa include și o misiune de îndeplinit, nu numai plecarea. Missa are aceeași rădăcină cu missio (misiune) și cu missus (ambasador, misionar), deci atunci când plecăm de la sfânta Jertfă avem o misiune clară de îndeplinit: de a vesti celor de afară Cuvântul întrupat, de a-i da viață în mijlocul lumii, de a-l concretiza prin fapte. Misiunea mai are și un alt aspect: să luăm viața așa cum e, nu cum am vrea noi să fie.
Aceasta ar putea fi rezultatul, nu punctul de plecare. Iar mijlocul de a ajunge la rezultat ar putea fi să ne privim aproapele cu milostivirea lui Dumnezeu în ochi și în inimă, adică tocmai ce experimentase concret sf. Francisc în viața sa, adică de a fi un păcătos iertat, semn pentru alții al milostivirii divine.
În aceeași Scrisoare către un ministru, el recomanda acestuia ca „să nu fie vreun frate pe lume care să fi păcătuit pe cât de mult este posibil ca cineva să păcătuiască și care, după ce s-a uitat în ochii tăi, să plece fără iertarea ta”.
Dificil, nu-i așa?
Tocmai de aceea este bine ca prima faptă de milostivire să ne-o facem nouă înșine, să ne facem un examen serios de conștiință, să ne cerem iertare lui Dumnezeu și aproapelui și să încetăm pentru început la a ne da cu părerea, despre unul, despre altul…
Pentru că nu ne ajutăm aproapele, nu suntem milostivi cu el atunci când:
– nu avem nici o reținere atunci când judecăm pe cineva
– când răscolim fără milă în trecutul său
– când violăm intimitatea sa
– când divulgăm secretul său
– când îl etichetăm și îl catalogăm
– când îl instrumentalizăm
– când nu ne dăm seama că procedând astfel, desacralizăm acea persoană, îi sfâșiem Misterul.
Desigur, toate acestea le facem cu cea mai bună intenție, vrem să ajutăm, nu?
„Toate persoanele – absolut toate – sunt importante în ochii lui Dumnezeu” (Papa Francisc).
„Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameș. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig». Vameșul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer, își bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!»” (Lc. 18, 10-13).
Deci, trebuie să ne schimbăm noi înșine mai întâi, iar schimbarea noastră îi va schimba și pe cei din jur. Nu când vrem noi, ci atunci când ea va îi convinge pe cei din jur, așa cum s-a întâmplat cu sf. Francisc.
Odată, fr. Masseo, unul dintre primii confrați ai sfântului, l-a întrebat, cu o oarecare invidie în glas: „Pentru ce toată lumea te urmează, pentru ce toți vor să te vadă, să te asculte, să te urmeze? Tu nu ești nici frumos, nu ești nici învățat, nu ești nici nobil, deci de ce toți vor să te urmeze? Pentru că – i-a răspuns Francisc – Dumnezeu nu a găsit pe nimeni printre cei păcătoși care să fie mai nedemn, mai neajutorat și mai păcătos decât mine; de aceea m-a ales pe mine, pentru a spulbera îngâmfarea, măreția, puterea, frumusețea și înțelepciunea acestei lumi, pentru ca astfel să fie cunoscut că orice virtute și orice bine de la el vine, nu de la o creatură oarecare și că nici o persoană să se poată mândri în fața lui”.
Anul Sfânt al Milostivirii este tocmai timpul potrivit pentru a ne aplica nouă înșine mai întâi acest prim medicament al milostivirii pe care l-am propus mai sus, care ne va ajuta să îndepărtăm de la noi tentația mândriei, de a ne va ajuta să nu ne lăsăm cuprinși de temeri sau de manifestări paranoice. Fără înfrânarea gândurilor și a limbii, adică fără căldură sufletească, faptele noastre de milostivire sunt ceea ce au devenit de fapt: un act funcționăresc, o statistică, un mod de a arăta altora cât de buni suntem noi, dacă n-am fi noi, ce s-ar face unul sau altul, orice altceva, dar numai o faptă de milostivire, nu.
Atunci când, prin harul Domnului, ne-am asumat calea milostivirii, înseamnă că ne-am găsit calea spre inima noastră, căci, privind și identificându-ne cu situațiile de lipsuri din inimile altora, ajungem să descoperim starea de sărăcie din inimile noastre, iar atunci când dăruim milostivire, ajungem să o dobândim la rândul nostru.
Să începem, deci, cu a fi milostivi mai întâi cu noi înșine și să ne rugăm Aceluia ce toate le poate, cu această rugăciune a inimii: Pune, Doamne, frâu gurii mele!
Fr. Petre-Marian Ianoș, OFMCap
