„Glasul celui care strigă în pustiu”. Ioan Botezătorul, moralistul şi profetul
În liturgia din Advent se observă o progresie. În prima săptămână, figura proeminentă este profetul Isaia, cel care vesteşte de departe venirea Mântuitorului; în duminicile a doua şi a treia, călăuza este Ioan Botezătorul, precursorul; în a patra săptămână, atenţia se concentrează în întregime asupra Mariei. Anul acesta, având numai două meditaţii la dispoziţie, m-am gândit să le dedic celor doi: precursorului şi Mamei. În iconostasele fraţilor ortodocşi, cei doi sau unul la dreapta şi celălalt la stânga lui Cristos şi adesea sunt reprezentaţi ca doi „portari” la marginile uşii care introduce în spaţiul sacru.
Ioan Botezătorul, predicator de convertire
În Evanghelii, precursorul ne apare în două roluri diferite: cel de predicator la convertire şi cel de profet. Dedic prima parte a reflecţiei lui Ioan moralist, a doua lui Ioan profet.
Câteva versete din Evanghelia după Sfântul Luca sunt suficiente pentru a ne da o idee despre predica Botezătorului: „Aşadar, spunea mulţimilor care veneau ca să fie botezate de el: «Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care are să vină? Faceţi roade vrednice de convertire» […]. Iar mulţimile îl întrebau: «Atunci ce trebuie să facem?». Răspunzând, le-a spus: «Cel care are două tunici să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel!». Au venit şi unii vameşi ca să fie botezaţi şi i-au spus: «Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?». El le-a spus: «Nu pretindeţi mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi!». Şi unii soldaţi l-au întrebat la fel, spunând: «Iar noi ce trebuie să facem?». El le-a zis: «Nu maltrataţi şi nu acuzaţi pe nimeni pe nedrept şi fiţi mulţumiţi cu solda voastră!»” (Lc 3,7-14).
Evanghelia permite să vedem ce anume distinge, cu privire la acest punct, predica Botezătorului de cea a lui Isus. Saltul de calitate este exprimat în modul cel mai clar de Isus însuşi: „Legea şi Profeţii au fost până la Ioan; de atunci se vesteşte împărăţia lui Dumnezeu şi fiecare se luptă să intre în ea” (Lc 16,16).
Trebuie să ne ferim de contrapoziţii simpliste între Lege şi Evanghelie. Imediat după afirmaţia tocmai citată, Isus (sau cel puţin evanghelistul) adaugă: „Mai uşor este să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură virgulă din Lege” (Lc 16,17). Evanghelia nu aboleşte legea, adică, în mod concret, poruncile lui Dumnezeu; ci inaugurează o relaţie nouă şi diferită cu ele, un mod nou de a le respecta.
Ceea ce este nou este ordinea între poruncă şi dar, adică între lege şi har. La baza predicii Botezătorului este afirmaţia: „Convertiţi-vă şi astfel împărăţia lui Dumnezeu va veni la voi!”; la baza predicii lui Isus este afirmaţia: „Convertiţi-vă pentru că împărăţia lui Dumnezeu a venit la voi!” (Amintim afirmaţia lui Isus tocmai citată: „Legea şi Profeţii au fost până la Ioan; de atunci se vesteşte împărăţia lui Dumnezeu şi fiecare se luptă să intre în ea”).
Nu este o diferenţă numai cronologică între un înainte şi un după; este vorba şi de o diferenţă axiologică, adică de valoare. Înseamnă că nu respectarea poruncilor permite împărăţiei lui Dumnezeu să vină; ci venirea împărăţiei lui Dumnezeu permite respectarea poruncilor. Oamenii nu s-au schimbat pe neaşteptate şi au devenit mai buni, aşa încât Împărăţia a putut să vină pe pământ. Nu, ei sunt aceia dintotdeauna, iar Dumnezeu este cel care, la plinirea timpurilor, l-a trimis pe Fiul său, dându-le astfel posibilitatea de a se schimba şi de a trăi o viaţă nouă.
De fapt, „legea a fost dată prin Moise, dar harul [se înţelege, de a o respecta] şi adevărul au fost prin Isus Cristos”, scrie evanghelistul Ioan (In 1,17). A-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima este „prima şi cea mai mare poruncă”; dar ordinea poruncilor nu este prima ordine sau primul nivel: mai presus de el este ordinea darului: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit cel dintâi” (1In 4,19).
Este interesant să vedem cum această noutate a lui Cristos se reflectă în atitudinea diferită a Botezătorului şi a lui Isus faţă de aşa-numiţii „păcătoşi”. Ioan, am auzit, îi întâmpină pe păcătoşii care merg la el folosind cuvinte de foc. Isus însuşi arată diferenţa, cu privire la acest punct, între el şi precursor: „Căci a venit Ioan, care nu mănâncă şi nu bea, iar ei spun: «Are diavol». A venit Fiul Omului, care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii!»” (Mt 11,18-19, cf. Lc 7,34). „De ce mănâncă învăţătorul vostru împreună cu vameşii şi păcătoşii?”, le spuneau fariseii discipolilor săi (Mt 9,11).
Isus nu aşteaptă ca păcătoşii să-şi schimbe viaţa pentru a-i putea primi; ci îi primeşte şi asta îi determină pe păcătoşi să-şi schimbe viaţa. Toate cele patru Evanghelii – sinopticii şi Ioan – sunt unanime cu privire la asta. Isus nu aşteaptă ca samariteana să-şi pună în ordine viaţa privată, înainte de a se întreţine cu ea şi chiar de a cere să-i dea de băut. Dar făcând astfel, a schimbat inima acelei femei care devine o evanghelizatoare în mijlocul consătenilor săi. Acelaşi lucru se întâmplă cu Zaheu, cu Matei vameşul şi cu păcătoasa anonimă care îi sărută picioarele în casa lui Simon şi cu adultera.
Nu putem scoate din aceste exemple o normă absolută. (Isus era Isus şi citea în inimi; noi nu suntem Isus!). Totuşi, Biserica nu poate face abstracţie de stilul său, fără a se situa alături de Ioan Botezătorul, şi nu alături de Cristos. Isus dezaprobă păcatul infinit mai mult decât pot să facă moraliştii cei mai rigizi, dar a propus în evanghelie un remediu nou: nu îndepărtarea, ci primirea. Schimbarea vieţii nu este condiţia pentru a se apropia de Isus în Evanghelii; însă trebuie să fie rezultatul (sau măcar propunerea) după apropierea de el. De fapt, milostivirea lui Dumnezeu este fără condiţii, dar nu este fără consecinţe!
Cu privire la acest punct, Sfânta Maică Biserică are mult de învăţat de la mamele şi de la taţii de familie de astăzi. Cunoaştem toate dramele care sfâşie atâţia părinţi de astăzi: copii care, în pofida exemplului lor bun de viaţă creştină şi a sfaturilor lor bune, iau un drum diferit de ei, distrugându-se pe ei înşişi cu droguri, abuz de sex, alegeri precoce care se dovedesc greşite şi adesea tragice… Oare pentru aceasta ei le închid uşa în faţă şi îi alungă din casă? Nu pot face altceva decât să respecte alegerea lor, aşa cum o respectă Dumnezeu înainte de ei, şi să continue să-i iubească. Această situaţie dramatică a societăţii se reflectă în situaţia Bisericii. Suntem chemaţi să alegem între modelul lui Ioan Botezătorul şi modelul lui Isus, între a da proeminenţă legii sau a o da harului şi milostivirii.
Există un punct asupra căruia nu trebuie să se aleagă, pentru că Ioan şi Isus sunt perfect în acord. Cu privire la el, şi noi ar trebui să ne ridicăm glasul. Este vorba de ceea ce Ioan exprimă prin cuvintele: „Cel care are două tunici să împartă cu cel care nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel!” (Lc 3,11) şi de ceea ce Isus sugerează cu parabola bogatului şi cu descrierea judecăţii finale în Mt 25.
Ioan Botezătorul, „mai mult decât un profet”
Acum să trecem la al doilea rol, sau titlu, al lui Ioan Botezătorul. El – spuneam – nu este numai un moralist şi un predicator de pocăinţă; este mai ales şi un profet: „Tu, copile, profet al Celui Preaînalt te vei chema”, spune despre el tatăl său, Zaharia (Lc 1,75). Isus îl defineşte chiar „mai mult decât un profet” (Lc 7,26).
Am putea să ne întrebăm: În ce sens Ioan Botezătorul este un profet? Unde se află profeţia în cazul său? Profeţii vesteau o mântuire viitoare. Dar Ioan Botezătorul nu vesteşte o mântuire viitoare; el indică pe unul care este prezent. Aşadar, în ce sens poate fi numit profet? Isaia, Ieremia, Ezechiel ajutau poporul să depăşească şi să treacă peste bariera timpului; Ioan Botezătorul ajută poporul să treacă peste bariera, încă prea deasă, a aparenţelor contrare. Mesia mult aşteptat, cel vestit de profeţi, promis în Psalmi, ar fi, aşadar, acel om cu aparenţe aşa de modeste?
Este uşor de crezut în ceva grandios, divin, atunci când se prospectează într-un viitor nedefinit – „în acele zile”, „în ultimele zile”… -, într-un cadru cosmic, cu cerurile care picură dulceaţă şi pământul care se deschide pentru a-l odrăsli pe Mântuitorul. Mai dificil este atunci când trebuie să se spună: „Acum! Este aici! Este acesta!”. Omul este tentat imediat să spună: „Asta-i tot?”. „Din Nazaret – spuneau ei – poate să vină ceva bun?”
Este scandalul umilinţei lui Dumnezeu care se revelează „sub aparenţe contrare”, pentru a încurca orgoliul şi „voinţa de putere” a oamenilor. A crede că acel om, pe care l-au văzut puţin mai înainte mâncând, dormind, poate chiar căscând la trezire, este Mesia, aşteptatul de toţi; a crede că s-a ajuns la acel, aşadar, al istoriei: acest lucru cerea un curaj profetic mai mare decât cel al lui Isaia. Este vorba despre o misiune supraumană; se înţelege măreţia precursorului şi pentru ce este definit „mai mult decât un profet”.
Toate cele patru Evanghelii scot în evidenţă rolul dublu al lui Ioan Botezătorul, cel de moralist şi cel de profet. Dar în timp ce sinopticii insistă mai mult asupra celui dintâi, a patra Evanghelie insistă mai mult asupra celui de-al doilea. Ioan Botezătorul este omul lui „Iată-l!”. „Iată omul despre care eu am spus […]. Iată Mielul lui Dumnezeu!” (In 1,15.29). Ce fiori au trebuit să treacă prin corpul celor care, cu aceste sau alte cuvinte asemănătoare, au primit cei dintâi revelaţia! Era ca un scurt-circuit: trecutul şi viitorul, aşteptarea şi împlinirea se atingeau.
Ce ne învaţă pe noi Ioan Botezătorul ca profet? Eu cred că el ne-a lăsat ca moştenire misiunea sa profetică. Spunând: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!” (In 1,26), a inaugurat noua profeţie creştină care nu constă în a vesti o mântuire viitoare, ci în a revela o prezenţă ascunsă, prezenţa lui Cristos în lume şi în istorie, în sfâşierea vălului de pe ochii oamenilor, aproape strigând, cu cuvinte care sunt ecou al cuvintelor lui Isaia: „Dumnezeu a făcut un lucru nou. Nu vă daţi seama?” (cf. Is 43,19).
Isus a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii”. El este în mijlocul nostru; este în lume şi lumea nu-l recunoaşte nici astăzi, după două mii de ani. Există o frază a lui Cristos care i-a neliniştit mereu pe credincioşi: „Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?” (Lc 18,8). Dar Isus nu vorbeşte aici despre venirea sa la sfârşitul lumii. În discursurile aşa-numite escatologice, se împletesc două perspective: cea a venirii finale a lui Cristos şi cea a venirii sale ca înviat şi glorificat de Tatăl: venirea sa „cu putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea din morţi” (Rom 1,4), cum o defineşte Sfântul Paul, în contrast cu venirea precedentă „după trup”. Referindu-se la această venire după Duh, Isus poate să spună: „Nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea” (Mt 24,34).
De aceea, fraza neliniştitoare a lui Isus nu-i interpelează pe cei care ne vor urma, pe cei care vor ajunge să trăiască în momentul întoarcerii sale finale; îi interpelează pe înaintaşii noştri şi îi interpelează pe contemporanii noştri, inclusiv pe noi. În pofida învierii sale şi a minunilor care au însoţit începutul Bisericii, a găsit Isus credinţă între ai săi? În pofida a două mii de ani ai prezenţei sale în lume şi toate confirmările istoriei, mai găseşte credinţă pe pământ, în special între aşa-numiţii „intelectuali”? Misiunea profetică a Bisericii va fi aceeaşi a lui Ioan Botezătorul, până la sfârşitul lumii: să zdruncine fiecare generaţie din distragerea şi orbirea sa teribilă care împiedică să recunoască şi să vadă lumina lumii.
În timpul lui Ioan, scandalul deriva de la trupul fizic al lui Isus, de la carnea sa asemănătoare cu a noastră, cu excepţia păcatului. Şi astăzi trupul său, carnea sa scandalizează: trupul său mistic, Biserica, aşa de asemănătoare cu restul omenirii, nefiind exclus nici măcar păcatul. Aşa cum Ioan Botezătorul l-a făcut recunoscut contemporanilor săi pe Cristos sub umilinţa cărnii, tot aşa este necesar astăzi să-l facem recunoscut în sărăcia Bisericii şi a însăşi vieţii noastre.
O evanghelizare nouă în fervoare
Sfântul Ioan Paul al II-lea a caracterizat noua evanghelizare ca o evanghelizare – citez – „nouă în fervoare, nouă în metode şi nouă în exprimări”. Ioan Botezătorul ne este maestru mai ales în primul dintre aceste trei lucruri, fervoarea. El nu este un mare teolog; are o cristologie destul de rudimentară. Încă nu cunoaşte cele mai înalte titluri ale lui Isus: Fiu al lui Dumnezeu, Cuvânt şi nici pe cel de Fiu al Omului.
Foloseşte imagini foarte simple. „Nu sunt vrednic – spune el – să-i dezleg cureaua încălţămintei”. Dar, în pofida sărăciei teologiei sale, cum reuşeşte să facă simţită măreţia şi unicitatea lui Cristos! Lumea şi omenirea apar din cuvintele sale, conţinute ca într-o vânturătoare sau o sită, pe care el, Mesia, o ţine şi o scutură în mâinile sale. În faţa lui se decide cine stă şi cine cade, cine este grâu bun şi cine este pleavă pe care o spulberă vântul. În maniera lui Ioan Botezătorul, toţi pot să fie evanghelizatori!
Comentând cuvintele Sfântului Ioan Paul al II-lea pe care le-am amintit, cineva, în timpul său, a afirmat că noua evanghelizare poate şi trebuie să fie, e adevărat, nouă „în fervoare, în metodă şi în exprimare”, dar nu în conţinuturile care rămân cele dintotdeauna şi care derivă din revelaţie. Cu alte cuvinte: că poate şi trebuie să fie o nouă evanghelizare, dar nu o nouă evanghelie.
Toate acestea sunt adevărat. Nu pot să fie conţinuturi cu adevărat şi total noi. Însă pot să fie conţinuturi noi, în sensul că în trecut nu era scoase în evidenţă suficient, că rămăseseră în umbră, mai puţin valorizate. Sfântul Grigore cel Mare spunea: „Scriptura cum legentibus crescit” (Moralia in Job, 20, 1, 1), „Scriptura creşte cu acela care o citeşte”. Şi într-un alt text explică şi motivul. „De fapt – spune el – unul înţelege [Scripturile] cu atât mai profund cu cât este mai profundă atenţia pe care le-a acordă” (Hom. in Ez. I, 7, 8). Această creştere se realizează înainte de toate la nivel personal în creşterea în sfinţenie; dar se realizează şi la nivel universal, în măsura în care Biserica înaintează în istorie.
Ceea ce face aşa de dificil uneori a accepta „creşterea” despre care vorbeşte Grigore cel Mare este atenţia scăzută care se dă istoriei dezvoltării doctrinei creştine de la începuturi până astăzi sau o cunoaştere destul de superficială a ei. De fapt, această istorie demonstrează că a existat mereu creşterea, aşa cum a demonstrat într-o vestită lucrare a sa cardinalul John Newman.
Revelaţia – Scriptura şi Tradiţia împreună – creşte în funcţie de instanţele şi provocările care îi sunt puse în decursul istoriei. Isus a promis apostolilor că Mângâietorul îi va conduce „la tot adevărul” (In 16,13), dar nu a precizat în cât timp: dacă în una sau două generaţii, sau, în schimb – cum pare să indice totul -, pe durata întregului timp în care Biserica este peregrină pe pământ.
Predica lui Ioan Botezătorul ne oferă ocazia pentru o observaţie actuală şi importantă tocmai cu privire la această „creştere” a Cuvântului lui Dumnezeu pe care Duhul Sfânt o realizează în istorie. Tradiţia liturgică şi teologică a adunat mai ales strigătul lui: „Iată mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii!”. Liturgia ni-l repropune la fiecare Liturghie înainte de împărtăşanie, după ce poporul, la rândul său, a cântat de trei ori: „Mielul lui Dumnezeu care iei asupra ta păcatele lumii, miluieşte-ne pe noi”.
Însă, în realitate, aceasta este numai jumătate din profeţia Botezătorului despre Cristos. El îl defineşte pe Cristos, aproape dintr-o singură suflare, şi în toate cele patru Evanghelii, ca acela „care botează în Duh Sfânt!” (cf. In 1,33; cf. Mt 3,11). Aşadar, mântuirea creştină nu este numai ceva negativ, un „a lua păcatul”. Este mai ales ceva pozitiv: este un „a da”, un a insufla viaţă nouă, viaţă a Duhului. Este o renaştere.
Distrugerea păcatului apare calea şi condiţia pentru darul Duhului care este scopul ultim, darul suprem. Capitolul al treilea din Scrisoarea către Romani, despre justificarea celui păcătos, nu trebuie să fie dezlipit niciodată de capitolul al optulea despre darul Duhului, cu acel mesaj eliberator care ar trebui să răsune mai des în predica noastră: „Acum deci nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus, căci legea Duhului vieţii în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (8,1-2).
Desigur, acest aspect pozitiv n-a fost uitat niciodată. Dar probabil nu s-a insistat întotdeauna suficient asupra lui. Am riscat, în spiritualitatea occidentală, să vedem creştinismul, mai ales în cheie „negativă”, ca soluţia problemei păcatului strămoşesc; de aceea, drept ceva întunecos şi deprimant. Aşa se explică, măcar în parte, respingerea sa din partea unor largi sectoare ale culturii, ca acelea reprezentate, în filozofie, de Nietzsche şi, în literatură, de dramaturgul norvegian Ibsen. Cea mai mare atenţie faţă de acţiunea Duhului Sfânt şi faţă de carismele sale care de câtva timp este în desfăşurare în toate Bisericile creştine este un exemplu concret al Scripturii care „creşte cu acela care o citeşte”.
Sfinţilor le place să continue, din cer, misiunea pe care au desfăşurat-o când erau vii pe pământ. Sfânta Tereza a Pruncului Isus – de la a cărei naştere se împlinesc 150 de ani – a pus asta ca un soi de condiţie lui Dumnezeu pentru a merge în cer. Sfântului Ioan Botezătorul îi place, şi lui, să mai fie precursor al lui Cristos, îi place să-i pregătească drumurile. Să-i dăm glasul nostru!
Contemplând, în Deesis, icoana precursorului cu mâinile întinse spre Cristos şi privirea rugătoare, Biserica Ortodoxă îi adresează lui această rugăciune pe care putem să ne-o însuşim: „Acea mână, cu care ai atins capul Domnului şi cu care ne-ai indicat pe Mântuitorul, întinde-o acum, o, Botezătorule, spre el în favoarea noastră, în virtutea acelei siguranţe de care te bucuri pe larg, pentru că, după însăşi mărturia sa, tu ai fost cel mai mare dintre toţi profeţii; ochii care l-au văzut pe Duhul Sfânt coborât sub formă de porumbe, îndreaptă-i spre el, o, Botezătorule, pentru ca el să ne arate harul său”.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
***
