Parusia Domnului. O aşteptare fără ezitări
Pr. Roberto Pasolini, OFMCap., predicator al Casei Pontificale
Anul acesta, meditaţiile de Advent ne introduc într-un timp unic: odată cu intrarea în noul an liturgic, ne apropiem şi de încheierea Jubileului ordinar care ne-a pus pe toţi din nou pe drumul ca pelerini ai speranţei. Pe 6 ianuarie, Solemnitatea Epifaniei, Papa Leon va închide Poarta Sfântă deschisă de Papa Francisc, semn al predării unei ştafete pe care fiecare şi persoană botezată l-a experimentat în acest an, acceptând propunerea de a-şi reînnoi viaţa baptismală.
Adventul este timpul în care Biserica reaprinde speranţa, contemplând nu numai prima venire a Domnului, ci mai ales întoarcerea sa la sfârşitul timpurilor. Absidele antice îl înfăţişau pe Cristos care vine, cu mâna dreaptă ridicată în semn de binecuvântare şi Evanghelia în mâna stângă: o puternică amintire vizuală a certitudinii promisiunii sale şi a valorii aşteptării noastre.
Acest timp liturgic ne aminteşte că nu suntem călători rătăciţi, ci pelerini spre o patrie. Invocaţia „Marana-tha” – „Vino, Doamne” – este cântul încrezător care însoţeşte paşii noştri. Totuşi, aşa cum ne aminteşte apostolul Petru, această speranţă nu ne face spectatori pasivi: suntem chemaţi să aşteptăm şi să grăbim venirea Domnului cu o veghere senină şi activă.
1. A ne da seama de har
Înainte de a ne permite să contemplăm misterul Întrupării, liturgia Adventului ne aduce întotdeauna în discuţie discursurile escatologice ale lui Isus, în care Învăţătorul însuşi a prezis Parusia sa, ziua glorioasă a venirii sale la sfârşitul timpurilor. În realitate, numai evanghelistul Matei foloseşte acest termen grecesc (parousía), care are o dublă semnificaţie: „prezenţă” şi „venire”, similar vizitei unui suveran care se face prezent într-o provincie îndepărtată a regatului său.
Matei menţionează asta de patru ori, toate în capitolul 24, unde condensează învăţăturile lui Isus despre lucrurile viitoare sau „ultime” (ta eschata), oferindu-ne îndrumări importante pentru a merge cu încredere şi fără angoasă spre întâlnirea definitivă cu Dumnezeu. Discursul începe cu anunţul ruinării templului şi continuă prin a descrie un timp marcat de războaie, foamete şi tulburări care, însă, încă nu coincid cu sfârşitul. În mijlocul acestui scenariu dificil, vor apărea falşi Cristoşi şi falşi profeţi, capabili să-i deruteze pe mulţi, în timp ce nelegiuirea va face să se răcească iubirea. Tocmai atunci ucenicii vor fi chemaţi să dea mărturie, acceptând cu umilinţă necazurile provocate de evanghelie: numai aşa cuvântul său poate ajunge la toate neamurile. După un mare necaz, semne cosmice vor anunţa venirea Fiului Omului, care îi va aduna pe aleşii săi. Întrucât termenul acestei zile rămâne necunoscut, singura atitudine posibilă este de a rămâne treji, precum slujitorii credincioşi care aşteaptă întoarcerea stăpânului lor fără a se lăsa surprinşi de somn sau de înşelăciune.
Spre sfârşitul discursului, Isus face o comparaţie între aşteptarea venirii sale şi zilele lui Noe, când întregul pământ a trăit experienţa potopului universal.
Cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi venirea Fiului Omului: căci, cum era în acele zile dinaintea potopului, [când oamenii] mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă şi nu şi-au dat seama până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului (Mt 24,37-39)
Potopul s-a desfăşurat într-un scenariu marcat de acţiuni obişnuite, similare cu cele pe care le facem cu toţii în fiecare zi: mâncatul şi băutul, alegerile făcute în viaţă şi urmărirea lor. Totuşi, în timp ce toţi ceilalţi desfăşurau aceste activităţi normale, un singur om – Noe – îşi investise timpul construind un instrument de salvare menit să adăpostească familia sa şi toate animalele care urmau să fie salvate de potopul iminent. Şi ceilalţi oameni? Nu au observat nimic, spune Isus.
Ce înseamnă această aducere aminte? Cum poate fi şi un avertisment pentru noi? La ce trebuie să fim atenţi, fără a ne distrage atenţia de la problemele cu care ne confruntăm în fiecare zi?
Răspunsul ar putea merge în mai multe direcţii. Trebuie să recunoaştem că timpul în care suntem chemaţi să fim martori ai lui Cristos este marcat de provocări noi şi complexe: Biserica este chemată să rămână sacramentul mântuirii într-o schimbare epocală care, aşa cum amintesc teologii şi sociologii, a transformat profund modul de a crede şi de a aparţine. Pacea rămâne un miraj în multe regiuni până când nedreptăţile antice şi amintirile rănite nu vor fi vindecate, în timp ce în cultura occidentală simţul transcendenţei slăbeşte, strivit de idolul eficienţei, bogăţiei şi tehnologiei. Apariţia inteligenţei artificiale amplifică ispita unui uman fără limite şi fără transcendenţă.
Însă a conştientiza toate acestea nu este suficient pentru a converti inimile noastre. Trebuie să recunoaştem ceva mai important şi decisiv: direcţia în care Împărăţia lui Dumnezeu continuă să se mişte în istorie. Aceasta este perspectiva pe care o putem redescoperi apelând la capacitatea profetică primită la botez. Isus i-a mustrat în repetate rânduri pe oamenii timpului său tocmai pentru incapacitatea lor de a înţelege acţiunea lui Dumnezeu în istorie: „Ipocriţilor, aspectul pământului şi al cerului ştiţi să-l interpretaţi; dar de ce nu ştiţi să interpretaţi timpul de faţă?” (Lc 12,59).
De ce anume trebuie să-şi dea seama generaţia noastră – ca oricare alta – atunci când ne ridicăm ochii spre cer şi contemplăm misterul lui Dumnezeu revelat acum în Cristos? Ştim bine răspunsul, iar în zilele Crăciunului, liturgia ne aminteşte de el iar şi iar.
De fapt, harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii, învăţându-ne să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti, ca să trăim în veacul de acum cu înţelepciune, cu dreptate şi cu evlavie, aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos (Tit 2,11-13).
Iată de ce anume trebuie să ne dăm seama tot mai mult: de harul lui Dumnezeu, acel dar al mântuirii universale pe care Biserica îl celebrează şi îl oferă cu umilinţă, pentru ca viaţa umană să fie ridicată din povara păcatului şi eliberată de frica morţii. Noi, slujitorii Bisericii, vorbim şi trăim acest har în fiecare zi. Totuşi, trebuie să recunoaştem că gesturile de credinţă cu care suntem obişnuiţi, cu care căutăm să rămânem fideli, fac mai mult decât să hrănească relaţia noastră cu Dumnezeu. În timp, inimile noastre riscă să-şi piardă avântul şi vigoarea, până la punctul de a pierde uimirea faţă de harul lui Dumnezeu pe care suntem chemaţi să-l savurăm şi să-l vedem. Acesta este riscul credinţei: să devenim atât de familiarizaţi cu Dumnezeu încât să-l considerăm de la sine înţeles, uitând că, încă din zilele lui Noe, el „în mărinimia sa (makrothymia) a fost răbdător” cu noi şi cu toţi.
Iată de ceea ce trebuie să-şi dea seama fiecare generaţie, evaluând cu atenţie timpul minunat şi dramatic în care viaţa se desfăşoară mereu: misterul unui Dumnezeu care, inspirându-se din iubirea sa infinită, continuă să stea în faţa creaţiei sale cu o încredere de nezdruncinat, aşteptând ca zile mai bune să poată – şi să trebuiască – să vină.
2. Ştergerea răului
Pentru a redescoperi chipul unui Dumnezeu care însoţeşte cu răbdare creaţia sa rănită, relatarea potopului universal (Gen 6-9) rămâne o sursă inepuizabilă de lumină şi revelaţie.
Domnul a văzut că răutatea omului pe pământ era mare şi că toate gândurile plănuite de inima lui erau rele tot timpul (Gen 6,5).
Istoria începe cu un Dumnezeu dezamăgit: fiinţa umană, acea creatură care a combinat în sine trăsăturile pământului şi ale cerului, nu a reuşit să împace ingredientele din care a fost plăsmuită. Păstrează o oarecare asemănare exterioară cu Creatorul său, dar acţiunile sale nu mai reflectă capacitatea sa de a iubi. Un cuvânt fals şi-a găsit loc în inima sa, iar acum viaţa umană nu generează decât rău.
Este o analiză care, la prima vedere, pare foarte clară şi poate chiar prea pesimistă. Totuşi, este utilă, deoarece reechilibrează modul adesea naiv în care noi, modernii, privim misterul răului. În timp ce ne amăgim că îl putem depăşi pur şi simplu perfecţionându-ne sau evoluând, ar trebui să ne amintim că umanitatea noastră nu trebuie numai să fie împlinită, ci şi – şi mai presus de toate – să fie mântuită. Răul nu trebuie pur şi simplu iertat: trebuie şters, pentru ca viaţa să poată înflori în sfârşit în adevărul şi frumuseţea sa.
Şi a spus Domnul: „Îl voi şterge de pe faţa pământului pe omul pe care l-am creat şi, împreună cu omul, şi pe animalele, reptilele şi păsările cerului, deoarece îmi pare rău că le-am făcut” (Gen 6,7).
În intenţia lui Dumnezeu de a şterge omul de pe faţa pământului, nu trebuie să vedem începutul unui plan distructiv din partea sa, ci mai degrabă urgenţa de a-l îndeplini pe deplin, mai degrabă decât să abandoneze planul iubitor care a dat naştere creaţiei. Dumnezeu decide să „reseteze totul” tocmai pentru că nu se poate resemna cu evidenţa răului. La urma urmei, dacă ar fi voit cu adevărat să distrugă ceea ce crease şi să o ia de la capăt, ar fi putut să o facă liber, fără să simtă măcar nevoia să-şi împărtăşească intenţiile cu cineva.
Făcând explicită intenţia sa de ştergere, Dumnezeu declară încercarea de a remodela acea lume născută din imaginaţia inimii sale şi din ingeniozitatea mâinilor sale. Aceeaşi pasiune îndrăzneaţă şi încăpăţânată va anima inima Domnului Isus atunci când va plânge în faţa Ierusalimului înaintea pătimirii sale (cf. Lc 19,41-44), sau când va încerca până la capăt să-l împiedice pe Iuda să cadă în ispita mortală a trădării: „Mai bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut!” (Mc 14,21).
În logica lui cancel culture [culturii anulării] în care suntem cufundaţi, pentru noi ştergerea riscă să devină pur şi simplu gestul cu care eliminăm tot ceea ce nu se aliniază imediat cu dorinţele noastre sau cu sensibilitatea noastră. Totuşi, ştergerea nu înseamnă numai asta şi nici nu se poate reduce la încercarea de a scăpa de ceea ce găsim obositor la alţii.
În fiecare zi ştergem multe lucruri, fără să ne simţim vinovaţi sau să facem vreun rău. Ştergem mesaje, fişiere inutile, erori în documente, pete, urme, datorii. Într-adevăr, multe dintre aceste gesturi sunt necesare pentru a cultiva relaţiile noastre şi a face lumea locuibilă. Nu este o coincidenţă faptul că profeţii folosesc chiar acest verb nu pentru a ameninţa, ci pentru a consola Israelul, amintindu-i de milostivirea infinită a lui Dumnezeu.
Va înlătura moartea pentru totdeauna. Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe faţa tuturor şi va îndepărta ruşinea poporului său de pe tot pământul, căci Domnul a vorbit. (Is 25,8)
Eu, eu sunt cel care şterg greşelile tale de dragul meu şi de păcatele tale nu-mi voi mai aduce aminte. (Is 43,25)
Am îndepărtat ca negura greşelile tale şi ca pe un nor, păcatele tale. Întoarce-te la mine, pentru că eu te-am răscumpărat! (Is 44,22)
Verbul „a şterge” exprimă bine şi ceea ce omul, conştient de propria fragilitate, îi cere lui Dumnezeu să facă asupra cărnii rănite a umanităţii sale, atunci când îşi recunoaşte nevoia de vindecare şi întărire.
Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea! Întoarce-ţi faţa de la păcatele mele şi şterge toate fărădelegile mele (Ps 51,3.11).
De fiecare dată când Domnul priveşte din cerurile sale pentru a-i cerceta pe locuitorii lumii, ar trebui să ne gândim întotdeauna că o face cu speranţa de a găsi un motiv întemeiat pentru a continua să susţină planul creaţiei sale. Aşa spune un verset dintr-un psalm: „Domnul priveşte din ceruri peste fiii oamenilor, ca să vadă dacă este vreunul care să înţeleagă, care să-l caute pe Dumnezeu” (Ps 14,2). Şi, într-adevăr, un om se dovedeşte capabil să-şi ridice ochii în sus, chiar şi atunci când împrejurările nu par foarte favorabile: Noe, despre care se observă un detaliu interesant.
Dar Noe a găsit har în ochii Domnului (Gen 6,8).
Deşi răutatea de pe pământ era mare, descoperim că unii nu încetaseră să caute faţa lui Dumnezeu şi să pună la îndoială voinţa sa. Cineva îşi dăduse seama că omenirea trăia sub un cer răbdător. Noe îşi dăduse seama de harul lui Dumnezeu. În sfârşit, Cel Preaînalt găseşte pe cineva căruia îi poate încredinţa planul său: să şteargă totul şi să o ia de la capăt, însă, fără să recreeze condiţiile fundamentale pentru un proiect care să rămână valid şi posibil. Încercarea este foarte îndrăzneaţă, pentru că necesită o ştergere, însă fără să cedeze atracţiei de a o lua complet de la capăt. Dar cum se poate şterge o realitate fără a o anula sau a o altera?
Istoria este binecunoscută: Dumnezeu îi cere lui Noe să construiască o arcă şi îi dă măsurători precise. Cercetătorii recunosc că aceste indicaţii se referă la proporţiile templului din Ierusalim. Aceasta nu este o coincidenţă. Aceste relatări au fost compuse în timpul exilului babilonian, când Israelul era departe de Ierusalim, fără un loc unde să-l întâlnească pe Dumnezeul său. Astfel, arca devine simbolul acelui templu pierdut şi al dorinţei de a-l reconstrui.
Însă mesajul este şi mai profund şi mai actual: textul potopului ne spune că, pentru a şterge cu adevărat răul de pe faţa pământului, nu este suficient să schimbăm structurile umane. Trebuie să reconstruim „templul Domnului”, adică să restaurăm imaginea corectă a lui Dumnezeu în inima omului şi pe faţa pământului. Numai atunci când omul se va întoarce să trăiască în faţa adevăratei feţe a lui Dumnezeu, istoria se poate schimba cu adevărat.
De aceea, arca nu este numai o corabie: este speranţa permanentă a fiecărei generaţii. În timp ce căutăm soluţii pornind întotdeauna de la pământ, relatarea potopului ne aminteşte că viaţa reînfloreşte numai atunci când reconstruim cerul, în măsura în care îl punem din nou pe Dumnezeu în centru. Prin urmare, nu este surprinzător că Isus a fost dur când, intrând în templu, l-a găsit transformat într-o piaţă: fără o imagine adevărată a lui Dumnezeu, chiar şi religia se deteriorează.
Prin urmare, potopul nu este o simplă distrugere, ci o trecere de re-creare printr-un moment de de-creare. Apele se amestecă din nou aşa cum au făcut-o la început, nu pentru a anihila lumea, ci pentru a redeschide omenirii posibilitatea unei înţelegeri mai profunde a planului lui Dumnezeu pentru viaţă. Este o schimbare temporară a regulilor jocului, pentru a salva chiar jocul pe care Dumnezeu îl inaugurase cu încredere.
Şi Domnul a nimicit orice fiinţă de pe faţa pământului, de la om până la animal, până la târâtoare şi până la păsările cerului: au fost nimicite de pe pământ. Şi a rămas numai Noe şi cele ce erau cu el în arcă. Şi apele au stăpânit pe pământ o sută cincizeci de zile (Gen 7,23-24).
Totul este nimicit şi şters. Se întâmplă în natură, când un cataclism brusc schimbă pentru totdeauna faţa unui teritoriu. Se întâmplă şi în viaţa noastră, când un eveniment neaşteptat, o boală sau o pierdere a unei persoane ne răstoarnă brusc forma zilelor. Ce-ar fi dacă aceste momente de destabilizare profundă, când toate echilibrele sunt zdruncinate şi par să se prăbuşească, ar fi făcut parte dintr-un proces mai amplu de transformare? După potop, textul biblic nu descrie o simplă revenire la normalitate: scăderea lentă a apelor are loc ca răspuns la un gest precis şi decisiv, care devine adevăratul centru al relatării.
Dumnezeu şi-a adus aminte de Noe şi de toate vieţuitoarele şi de toate animalele care erau cu el în arcă. Şi Dumnezeu a făcut să treacă un vânt pe pământ şi apele s-au oprit (Gen 8,1).
În cele din urmă, semnele prevestitoare sunt clare şi suspiciunile se risipesc: Dumnezeu nu a uitat omenirea; dimpotrivă, a vrut să ne amintească faptul că în noi rămâne capacitatea de a răspunde la glasul său. Astfel, după ce a îngropat totul sub ape, Domnul se apucă acum să usuce totul, pentru ca viaţa să poată începe curând din nou. Potopul, aşadar, nu a fost un plan al morţii, ci o reînnoire paradoxală a vieţii. Când apele se liniştesc în sfârşit şi se potolesc, lui Noe i se porunceşte să iasă din arcă împreună cu soţia sa, copiii, soţiile fiilor şi toate animalele.
După ce a încercat să „şteargă” lumea – fără succes, însă – Domnul pare să-şi fi clarificat ideile despre ceea ce poate aştepta de la om şi cât de mult este dispus el însuşi să pună pe masa legământului cu el.
Acesta este semnul alianţei, pe care îl pun între mine şi voi şi orice suflet viu care este cu voi, pentru toate generaţiile, pentru totdeauna. Am pus curcubeul meu în nori; el va fi semnul alianţei care este între mine şi pământ. Când se vor aduna nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nori; eu îmi voi aduce aminte de alianţa dintre mine şi voi şi orice suflet viu şi toată făptura; şi apele nu vor mai deveni potop care să nimicească toată făptura. Curcubeul va fi în nori, şi, când îl voi vedea, îmi voi aduce aminte de alianţa veşnică dintre Dumnezeu şi tot sufletul viu care este în toată făptura de pe pământ” (Gen 9,12-16).
Semnul pe care Dumnezeu îl plasează între cer şi pământ, înţeles de obicei ca un „curcubeu”, în realitate este instrumentul de război folosit de un arcaş (în ebraică, qeshet). Deşi această etimologie elimină o parte din poezia acelui joc de culori care ne încântă după o furtună, ea adaugă nuanţe care ne ajută să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în timpul potopului. Nu atât pe pământ, ci în adâncul inimii lui Dumnezeu.
La sfârşitul încercării sale de a inunda întreaga lume, Domnul îşi depune armele în faţa omului şi pronunţă o declaraţie solemnă de non-violenţă. Aceasta poate părea o metaforă îndrăzneaţă, aproape nepotrivită pentru a vorbi despre Dumnezeu şi despre modul în care se manifestă harul său. Şi totuşi, omenirea, după milenii de istorie şi evoluţie, este încă departe de a şti să o imite. Cât de departe suntem de a şti să depunem puştile şi să ne agăţăm arcurile de război pe zid? Pământul continuă să fie sfâşiat de conflicte atroce şi interminabile, care nu oferă răgaz atâtor oameni slabi şi lipsiţi de apărare.
Merită, aşadar, să ne întrebăm: ce ne asigură cu adevărat? Un mesaj de iubire – frumos, da, dar uneori puţin abstract – sau decizia concretă a cuiva care, deşi are puterea să ne rănească, alege în mod liber să nu o facă? Dacă lăsăm deoparte o idee naivă şi romantică despre relaţii, trebuie să recunoaştem că imaginea unui curcubeu suspendat dintre nori poate fi o manifestare supremă a iubirii, poate cea mai sigură şi liniştitoare.
Un războinic care şi-a potolit furia reprezintă mai bine decât orice altă idealizare tipul de aliat pe care ne-ar plăcea să-l avem alături: cineva care, chiar dacă s-ar putea înfuria împotriva noastră, alege să nu o facă, pentru că a înţeles că numai acceptându-ne aşa cum suntem, alianţa noastră poate fi durabilă, adevărată şi liberă.
3. Dedicarea pentru mântuire
Potopul s-a încheiat şi multe lucruri de pe pământ au fost şterse, în special o anumită imagine a lui Dumnezeu. Pentru a continua să creadă în noi, Domnul s-a mâniat, a făcut să coboare ape din cerurile sale şi a scufundat întregul pământ, dar nu înainte de a „salva” o rămăşiţă din care să poată relua firul unei generaţii umane mai autentice şi mai rodnice. Apoi şi-a depus armele, şi-a declarat pacea şi a stat cu mâinile goale în faţa operei sale, pentru a-şi revendica dreptul şi bucuria de a continua să o plăsmuiască. Singurele arme care vor rămâne în istoria lumii vor fi cele pe care omul alege să le construiască şi să le folosească, ori de câte ori se simte persecutat, discriminat şi asuprit.
În acest mare eveniment al potopului, primii creştini au văzut o prefigurare a misterului lui Cristos şi al crucii sale, semnul definitiv al legământului dintre cer şi pământ, prin contemplarea căruia fiecare fiinţă umană poate redescoperi imensa valoare a existenţei sale înaintea lui Dumnezeu.
Aceasta este o imagine a Botezului care vă salvează acum pe voi nu ca o ştergere a necurăţiei trupului, ci ca o invocare de la Dumnezeu a unei conştiinţe curate prin învierea lui Isus Cristos (1Pt 3,21).
Apele potopului s-au sfârşit, pentru totdeauna. Pentru noi, creştinii, apa a devenit simbolul posibilităţii extraordinare de a primi viaţa lui Cristos în noi, în numele căruia putem fi creaturi noi prin botez. Această nouă existenţă, însă, trebuie primită liber şi trăită cu responsabilitate, veghind cu atenţie asupra adeziunii noastre personale la Evanghelie. Din acest motiv, în discursul său escatologic, după ce citează zilele lui Noe, Isus încheie cu o recomandare finală.
Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în ce zi vine stăpânul vostru! Dar aceasta s-o ştiţi: dacă ar şti stăpânul casei la care strajă vine hoţul, ar veghea şi nu ar lăsa să i se spargă casa. De aceea fiţi şi voi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul la care nu vă gândiţi! (Mt 24,42-44).
Tema ignoranţei cu privire la ziua şi ceasul glorioasei reveniri a Fiului Omului a ridicat întotdeauna întrebări de-a lungul istoriei Bisericii. Primele comunităţi trăiau în aşteptarea ferventă a revenirii iminente a Domnului. De-a lungul secolelor, Biserica a înţeles că acest orizont trebuia lărgit, plasat într-un interval de timp mai larg şi încă indescifrabil. După două mii de ani, ne aflăm aproape în situaţia opusă: aşteptarea s-a estompat până la punctul de a face uneori loc unei subtile resemnări în ceea ce priveşte realizarea sa efectivă. Dacă la începuturi entuziasmul şi neliniştea abundau, astăzi predomină adesea o vigilenţă obosită, tentată de descurajare.
Un vechi şi anonim Părinte al Bisericii, comentând Evanghelia lui Matei, a încercat să reflecteze asupra motivului pentru care suntem chemaţi să trăim fără a putea cunoaşte cu precizie nici ziua morţii noastre, nici ziua revenirii lui Cristos.
De ce ne este ascunsă data morţii? Evident, acest lucru se face pentru ca noi să putem face întotdeauna bine, întrucât ne putem aştepta să murim în orice moment. Data celei de-a doua veniri a lui Cristos este ascunsă lumii din acelaşi motiv, adică pentru ca fiecare generaţie să trăiască în aşteptarea revenirii lui Cristos[1].
Şi Sfântul Ioan Gură de Aur se exprimă similar:
Dacă oamenii ar şti când vor muri, cu siguranţă ar munci din greu pentru acel moment. […] De aceea, pentru ca ei să nu muncească numai pentru acel moment, el nu spune care este acesta, nici cel comun, nici cel individual, pentru că vrea ca ei să-l aştepte mereu, să fie mereu ocupaţi[2].
Tradiţia patristică este de acord: timpul în care trăim trebuie folosit cu înţelepciune, pentru a face binele cu consecvenţă – nu ocazional – şi pentru a aştepta fără ezitare venirea Domnului nostru Isus Cristos, rămânând fideli harului Evangheliei sale. Vigilenţa la care ne îndeamnă timpul Adventului este, aşadar, în primul rând asupra noastră, aşa cum recomandă apostolul Paul bătrânilor din Efes: ” Vegheaţi asupra voastră şi asupra întregii turme peste care Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu pe care şi-a dobândit-o prin sângele propriului Fiu!” (Fap 20, 28).
Cei care, în trupul lui Cristos, desfăşoară o slujire pentru alţii nu ar trebui să uite niciodată invitaţia pe care apostolul o adresează tuturor „sfinţilor” din Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii: „Lucraţi la mântuirea voastră cu teamă şi cutremur” (Fil 2,12). Într-un timp complex şi urgent precum al nostru, trebuie să fim vigilenţi împotriva a două mari ispite care pot afecta atât Biserica, reprezentată de slujitorii ei, cât şi fiecare persoană botezată: a uita nevoia de mântuire şi a gândi să recâştigăm consensul prin cultivarea formei exterioare a imaginii noastre şi prin reducerea radicalităţii evangheliei.
Ca şi în zilele lui Noe, prima formă de mântuire căreia trebuie să ne dedicăm nu constă în desfăşurarea sau organizarea vreunei activităţi pastorale, ci în revenirea la bucuria – şi totodată la truda – de a-l urma, fără a domestici cuvântul lui Cristos. Numai această formă de vigilenţă ne face santinele care, în noaptea lumii, menţinem cu smerenie credinţa că în curând va răsări Luceafărul Dimineţii, acel luceafăr care nu apune niciodată, a cărei lumină poate lumina orice om. Un sfânt călugăr din secolul trecut, Thomas Merton, a exprimat succint această stare de vigilenţă la care Adventul ne conduce cu forţă şi blândeţe.
Exilaţi, în adâncurile singurătăţii,
trăind ca aceia care ascultă,
santinele la graniţele lumii,
aşteptăm întoarcerea lui Cristos.
Să ne rugăm
Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău în trupul nostru ca să adune toate popoarele în Împărăţia ta, dăruieşte-ne un duh vigilent, pentru ca, umblând pe căile tale de pace, să-l putem întâlni pe Domnul când va veni în glorie. El care fiind Dumnezeu, vieţuieşte şi domneşte împreună cu tine în unire cu Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor.
(După Vatican News, 5 decembrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Anonim, Operă incompletă despre Matei, omilia 51.
[2] Ioan Gură de Aur, Omilii despre Evanghelia lui Matei 77,2-3.
