Libertatea fiilor lui Dumnezeu. Bucuria perfectă şi moartea ca soră
În aceste meditaţii de Postul Mare, în anul în care Biserica celebrează al optulea centenar al morţii Sfântului Francisc de Assisi, am ales să ne lăsăm însoţiţi de figura Sărăcuţului pe drumul convertirii la evanghelie.
În primele două meditaţii, l-am contemplat pe Francisc în tensiunea dintre măreţia vocaţiei sale şi fragilitatea umanităţii sale: convertirea ca drum de umilinţă şi fraternitatea ca loc concret unde acea convertire are loc şi prinde contur. În a treia meditaţie, ne-am concentrat asupra misiunii: modul în care Francisc a vestit evanghelia nu cu forţa cuvintelor sau cu eficacitatea strategiilor, ci cu sărăcia dezarmată a unei vieţi oferite. În această a patra şi ultimă meditaţie, încercăm să privim rodul cel mai copt al experienţei sale: libertatea fiilor lui Dumnezeu. Nu aceea a celor care se feresc de riscurile şi poverile vieţii, ci aceea a celor care au învăţat, treptat şi prin multe încercări, că nimic – nici măcar respingerea, boala sau moartea – nu ne poate despărţi vreodată de iubirea lui Dumnezeu.
În aceste meditaţii de Postul Mare, în anul în care Biserica celebrează al optulea centenar al morţii Sfântului Francisc de Assisi, am ales să ne lăsăm însoţiţi de figura Sărăcuţului pe drumul convertirii la evanghelie. În primele două meditaţii, l-am contemplat pe Francisc în tensiunea dintre măreţia vocaţiei sale şi fragilitatea umanităţii sale: convertirea ca drum de umilinţă şi fraternitatea ca loc concret unde acea convertire are loc şi prinde contur. În a treia meditaţie, ne-am concentrat asupra misiunii: modul în care Francisc a vestit evanghelia nu cu forţa cuvintelor sau cu eficacitatea strategiilor, ci cu sărăcia dezarmată a unei vieţi oferite. În această a patra şi ultimă meditaţie, încercăm să privim rodul cel mai copt al experienţei sale: libertatea fiilor lui Dumnezeu. Nu aceea a celor care se feresc de riscurile şi poverile vieţii, ci aceea a celor care au învăţat, treptat şi prin multe încercări, că nimic – nici măcar respingerea, boala sau moartea – nu ne poate despărţi vreodată de iubirea lui Dumnezeu.
1. Bucuria perfectă
Sfântul Francisc a trăit o experienţă spirituală de mare intensitate, dar nu departe de umanitatea noastră. Nu a devenit sfânt pentru că a făcut lucruri extraordinare, ci pentru că a învăţat să se lase călăuzit de Dumnezeu în concretul şi în sărăcia existenţei sale. Din acest motiv, tradiţia spirituală a ajuns să-l definească un alter Christus, adică un om care, primindu-l pe Duhul Sfânt cu disponibilitate, a devenit asemenea Fiului întrupat al lui Dumnezeu. Convertirile, vindecările şi semnele care au avut loc în timpul pelerinajului său în această lume nu sunt altceva decât reflectarea unei imersiuni depline şi eficiente în harul vieţii noi în Cristos. Toma de Celano spune că, spre sfârşitul zilelor sale, Francisc: „nu a fost atât un om care se ruga, ci mai degrabă, el însuşi a fost complet transformat în rugăciune vie” (Toma de Celano, Vita Prima 95; FF 682). Aceasta nu înseamnă că sfântul îşi petrecea tot timpul recitând formule de rugăciune, ci că întregul său mod de viaţă a devenit ca o rugăciune continuă, adică exprima o relaţie stabilă, profundă, autentică cu Dumnezeu.
În ultimii săi ani, însă, credinţa Sfântului Francisc a fost pusă la încercare de înţelepciunea lui Dumnezeu. Izvoarele relatează că Francisc a trecut printr-o „mare ispită”, o criză lungă şi profundă, care l-a afectat „interior şi exterior, spirit şi trup”, până acolo încât „fugea de compania fraţilor, deoarece, copleşit de acea tortură, nu reuşea să li se arate în seninătatea sa obişnuită” (Compilaţia din Assisi, 63; FF 1591).
Ordinul Fraţilor Minori a crescut şi s-a transformat, iar Francisc se luptă să recunoască în el spiritul care a animat începuturile sale. La Porţiuncula, se simte pus deoparte, aproape inutil, chiar considerat un „idiot”. În această perioadă dramatică şi chinuită, Francisc îşi deschide inima prietenului şi tovarăşului său, fratele Leon. În timp ce se aflau împreună la „Santa Maria degli Angeli”, Francisc elaborează durerea sa cu voce tare relatând o parabolă. Îi cere fratelui Leon să enumere câteva lucruri frumoase care ar putea reprezenta o sursă de mândrie pentru el şi pentru Biserică: numeroase vocaţii de fraţi sfinţi, mare succes în predicare, vindecări, miracole, stima celorlalţi. Apoi îi spune să scrie: „În toate aceste lucruri nu este adevărată bucurie.” Tovarăşul său, în acest moment, întreabă nedumerit: dar, atunci, „care este adevărata bucurie?”. Francisc răspunde astfel:
„Iată, mă întorc din Perugia şi ajung aici noaptea târziu şi e vreme noroioasă de iarnă şi atât de rece încât marginile veşmântului meu formează pete de apă îngheţată, care îmi lovesc continuu picioarele, iar sângele curge din acele răni. Şi eu, tot în noroi, frig şi gheaţă, ajung la uşă şi, după ce am bătut şi am strigat mult timp, vine un călugăr şi mă întreabă: «Cine este?». Eu răspund: «Fratele Francisc». Şi el spune: «Pleacă, nu e un moment decent să rătăceşti; nu vei intra». Şi când insist mai mult, celălalt răspunde: «Pleacă, eşti un prost şi un idiot, nu mai poţi veni aici; noi suntem mulţi şi atât de mulţi încât nu avem nevoie de tine». Şi eu rămân în faţa uşii şi spun: «Pentru numele lui Dumnezeu, primiţi-mă pentru noaptea asta». Şi acela răspunde: «Nu voi face asta. Du-te la locul călugărilor (lui Camil de Lelis) şi întreabă acolo». Îţi spun că dacă am avut răbdare şi nu am devenit neliniştit, în aceasta este adevărată bucurie şi adevărată virtute şi mântuirea sufletului” (Despre bucuria adevărată şi perfectă; FF 278).
Relatarea are o structură simplă şi înţeleaptă. După ce a enumerat ceea ce nu coincide cu adevărata bucurie, se ajunge la punctul cheie: bucuria autentică se manifestă atunci când respingerea, umilirea şi neînţelegerea nu reuşesc să ne fure pacea. Adevărata bucurie nu coincide cu sentimentul pe care îl trăim atunci când lucrurile merg bine şi viaţa noastră primeşte recunoaştere şi consolare, ci în modul în care reacţionăm în circumstanţe adverse, când suntem respinşi şi excluşi. Nu este vorba, desigur, de a deveni insensibili la durere. Francisc nu caută o inimă anesteziată, ci descoperă că poate avea o inimă liberă chiar şi în cele mai mari suferinţe. Fericirea nu înseamnă să ne protejăm de realitate, ci să învăţăm să o primim chiar şi atunci când răneşte, fără a fi copleşiţi de ea. Acolo viaţa creştină devine concretă şi noi învăţăm să păstrăm o bucurie care nu depinde de cum merg lucrurile, ci de cum alegem să le trăim. Apostolul Iacob spune şi el acest lucru:
„Să consideraţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin diferite încercări, ştiind că încercarea credinţei voastre produce răbdarea, iar răbdarea trebuie să ducă la desăvârşirea faptei ca să fiţi desăvârşiţi şi integri, fără să vă lipsească ceva” (Iac 1,2-4).
Răspunsul pe care îl indică Francisc nu este să fugim de rău, nici să-l negăm, nici să-l răsplătim. Este ceva mai profund: să-l absorbim fără să-l lăsăm să pornească din nou de la noi spre ceilalţi. Să refuzăm să devenim ceea ce ne-a rănit. Este o cale exigentă, dar eliberatoare. Pentru că răul, atunci când îl primim, atinge întotdeauna ceva viu în noi. Şi tocmai acolo, în acel punct vulnerabil, se poate naşte bucuria perfectă: nu ca absenţă a rănilor, ci ca libertate de a nu ne lăsa definiţi de ele. Este o libertate care nu şterge durerea, ci o împiedică să aibă ultimul cuvânt.
2. Plinătatea vieţii
Această capacitate de a ne descoperi bucuroşi chiar şi în mijlocul necazurilor nu este o realizare spirituală rezervată câtorva privilegiaţi, care au primit darul unei intimităţi speciale cu Dumnezeu. În evanghelie, Isus arată că acest mod de a trăi – liberi chiar şi în faţa urii şi a persecuţiei – este forma împlinită a vieţii noi în numele său. De aceea, la începutul activităţii sale publice, s-a urcat pe un munte şi a rostit Fericirile. Nu o lege, ci o promisiune. Nu un program de perfecţionare morală, ci revelaţia unei fericiri deja la lucru în inima realităţii.
„Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi! Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul! Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura! Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire! Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu! Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri! Căci aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră” (Mt 5,3-12).
Aceste cuvinte, pe care le ştim aproape pe de rost, sunt inima evangheliei, pentru că demontează definitiv iluzia că fericirea depinde de scopurile şi de succesele pe care le putem obţine în viaţă – poate chiar să le urmărim. Isus indică situaţiile cele mai incomode şi dificile în care ne putem afla şi afirmă că tocmai acolo se ascunde o plinătate misterioasă a vieţii. Fericirile nu ne invită să evadăm din realitate sau să amânăm fericirea pentru un viitor îndepărtat. Ne cer să locuim mai adânc în ceea ce trăim, chiar şi atunci când pare fragil şi incomplet. Ele vestesc că drumul către o viaţă deplină trece prin experienţa noastră concretă, prin ceea ce suntem şi prin ceea ce trecem. Nu noi trebuie să construim sau să cucerim fericirea: fericirea este o promisiune deja depusă în viaţa noastră, ca un dar al Tatălui. Este vorba de a învăţa să o recunoaştem şi să o primim.
Există însă un aspect decisiv care trebuie subliniat. Fericirile nu vorbesc numai despre o zi de mâine în care vom fi răsplătiţi de Dumnezeu: ele spun că această viaţă, aşa cum este, este deja locul unde putem savura plinătatea vieţii. Şi acest lucru devine posibil, pentru că acele cuvinte se nasc dintr-o privire precisă: cea a lui Isus, care ne revelează ceea ce suntem în ochii lui Dumnezeu. Isus observă bărbaţi şi femei marcaţi de trudă, de sărăcie, de durere, de căutare. Şi tocmai asupra lor rosteşte un cuvânt de binecuvântare. Este ca şi cum ar spune: în ceea ce sunteţi şi în ceea ce încercaţi să trăiţi, există deja o plinătate destinată să se maturizeze şi să se împlinească.
Fericirile nu trasează un drum eroic, ci ne abilitează să oferim un consimţământ umil la ceea ce ne este dat să trăim, chiar şi atunci când ne costă trudă, singurătate şi persecuţii. Ele afirmă că realitatea, aşa cum este, poate deveni un loc al fericirii. Aceasta înseamnă că viaţa nu trebuie amânată, nici idealizată, ci primită în concreteţea sa tragică şi sublimă. Bucuria evanghelică nu elimină rănile, ci le traversează şi le transformă, deschizându-ne către iubirea mai mare, aceea care iartă. Tocmai în această adeziune la real se deschide o nouă libertate, capabilă să nu mai depindă de condiţiile externe.
Aceasta este inima Fericirilor. Şi este ceea ce Francisc a intuit la sfârşitul experienţei sale umane şi creştine, când i-a revelat fratelui Leon, printr-o parabolă, locul unde locuieşte bucuria cea mai autentică.
3. Consecinţele iubirii
În istoria spiritualităţii creştine, fenomenele mistice în care misterul suferinţei lui Cristos se reflectă în trupul credinciosului au fost adesea înţelese greşit, uneori temute, alteori reduse la evenimente care trebuie clasificate drept minuni inexplicabile. Cel mai subtil risc este să ne lăsăm conduşi de ele către o imagine distorsionată a lui Dumnezeu: ca şi cum ar avea nevoie ca durerea noastră să fie satisfăcută sau glorificată, ca şi cum jertfei lui Cristos i-ar mai lipsi ceva, ca şi cum am trăi încă într-o logică antică a datoriei şi a ispăşirii. Ştim că lucrurile nu se pun în aceşti termeni. Dumnezeu nu are nevoie de nimic de la noi, decât să primim darul jertfei lui Cristos şi, prin asimilarea sa progresivă, să învăţăm să trăim iubirea în plinătatea sa. Aşadar, când Dumnezeu atinge un om în profunzime, nu adaugă durere, ci transformă şi transfigurează ceea ce este deja prezent în istoria sa, făcându-l să devină un semn şi o consecinţă a iubirii.
Cu această conştientizare, putem să ne apropiem de evenimentul stigmatelor lui Francisc, care au avut loc pe Muntele Verna între vara şi toamna anului 1224, cu doi ani înainte de moarte, în perioada dintre sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi cea a Sfântului Mihail. Izvoarele relatează că, la sfârşitul unui Post Mare trăit în cinstea arhanghelului, Francisc a avut viziunea unui serafim răstignit şi că, în urma acelei întâlniri, trupul său a fost marcat de cuie la mâini şi la picioare şi de rana în coastă (cf. Toma de Celano, Vita Prima, 94-95; FF 485-486). Dar pentru a înţelege ce s-a întâmplat pe Muntele Verna, trebuie să privim la starea în care Francisc a ajuns acolo. Rănile erau deja prezente în el, chiar înainte de a deveni vizibile. Corpul său era slăbit, ochii marcaţi de o boală care îl ducea spre orbire. Sufletul era străbătut de o „mare ispită”: Ordinul creştea peste măsură, luând forme pe care el nu le mai recunoştea, iar fraţii – născuţi de el – se îndepărtau de radicalismul său evanghelic. Se simţea dat la o parte, perceput ca o povară. A urcat pe munte nu ca învingător, ci ca om rănit.
Tocmai aici experienţa mistică îşi dezvăluie semnificaţia sa cea mai adevărată. Dumnezeu nu intervine adăugând răni noi, ci transformându-le pe cele care deja locuiesc în viaţă. Suferinţele lui Francisc – eşecul planurilor sale, neînţelegerea fraţilor, singurătatea celui care s-a dăruit fără rezerve – încetează să fie o povară ţinută în interior şi devin un loc de relaţie. Ceea ce părea să-l despartă de ceilalţi se transformă în ceea ce îl uneşte cu Cristos şi, prin urmare, îl reconciliază cu fraţii. Cuvintele pe care Apostolul Paul le scrie la sfârşitul capitolului al optulea din Scrisoarea către Romani exprimă în mod adecvat acest pasaj crucial din viaţa Sfântului Francisc:
„Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuţia sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? [ ] Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,35.38-39).
Stigmatele nu sunt un miracol de observat de la distanţă, nici un privilegiu rezervat câtorva aleşi. Sunt semnul vizibil al unei transformări interioare: punctul în care rănile nu se mai închid în duritate, ci se deschid la relaţie. Acesta este darul de la Verna: înfrângerile umane – eşecuri, boli, dezamăgiri relaţionale – pot deveni locuri în care umanitatea noastră se schimbă. Durerea nu dispare, dar nu mai are ultimul cuvânt. Francisc coboară de pe Verna cu un trup cicatrizat şi o inimă liberă: capabil să-şi privească fraţii cu răbdare, să-i iubească tocmai în limitele lor. A trecut de la moarte la viaţă.
Această istorie, relatată iarăşi după opt sute de ani, este o veste bună, pentru că ne priveşte pe fiecare dintre noi. Durerile vieţii lasă în noi semne pe care nu le înţelegem întotdeauna şi pe care adesea ne este greu să le acceptăm. Sunt răni care rămân deschise la două posibilităţi: ne pot închide în resentiment sau în evadare, ori pot deveni spaţii de creştere şi de libertate.
În măsura în care reuşim să primim rănile noastre, descoperim că acestea pot fi transfigurate de Duhul lui Cristos pentru a căpăta o valoare simbolică reînnoită. Rămân răni, dar devin semnul unei apartenenţe mai profunde, certificând faptul că am devenit membre ale trupului lui Cristos. Atunci cuvintele lui Paul devin comprehensibile şi semnificative şi pentru noi: „De acum încolo nimeni să nu-mi aducă supărări, căci eu port în trupul meu stigmatele lui Isus” (Gal 6,17). Suferinţa nu dispare, dar nu mai are puterea de a ne închide. În adâncul inimii descoperim că avem o pace pe care nimic şi nimeni nu ne-o poate lua.
4. Sora moarte
Există o zicală străveche din tradiţia indiană care compară viaţa umană cu patru anotimpuri: primăvara pentru a învăţa, vara pentru a-i învăţa pe alţii, toamna pentru a ne retrage în pădure şi a medita, iarna pentru a învăţa să cerşim. Francisc le-a trăit pe toate. A învăţat în tinereţea neliniştită din Assisi, a învăţat pe alţii în anii de predicare şi de fondare a Ordinului, s-a retras în singurătatea de pe Verna şi din schiturile sale. Dar în iarna vieţii, în lunile premergătoare morţii, săvârşeşte gestul cel mai dificil: învaţă să cerşească. Nu pâinea – ştiuse dintotdeauna să ceară asta. Învaţă să cerşească mângâiere, apropiere, duioşie. Învaţă să primească.
În ultimele luni, Francisc a fost primit în palatul episcopului de Assisi. Este un detaliu izbitor. Acel om care făcuse din sărăcie semnul distinctiv al vieţii sale, care se despuiase de toate înaintea tatălui şi a episcopului, acceptă acum să fie îngrijit într-un loc protejat. Nu este o contradicţie. Este coerenţa celui care a învăţat că şi a primi este un act de umilinţă. Sărăcia de la începuturi lasă loc la ceva mai autentic: sărăcia celui care ştie că are nevoie de ceilalţi atât pentru a trăi, cât şi pentru a muri. În acea locuinţă în care este găzduit, Francisc le-a cerut fraţilor să cânte laudele lui Dumnezeu pentru a alina durerea sa. Îi punea să cânte chiar şi noaptea. Şi când fratele Ilie i-a spus că acea bucurie i-ar putea surprinde pe cei care ştiau că este aproape de moarte, Francisc a răspuns:
„Frate, lasă-mă să mă bucur în Domnul şi în laudele sale în mijlocul durerilor mele, deoarece, prin harul Duhului Sfânt, sunt atât de strâns unit cu Domnul meu, încât, prin milostivirea sa, mă pot bucura cu adevărat de Cel Preaînalt!” (Compilaţia de la Assisi 99: FF 1637).
Apoi când doctorul i-a spus că moartea era iminentă, a vrut să ştie cu siguranţă: „Spune-mi adevărul, ce prevezi? Nu te teme, căci, prin harul lui Dumnezeu, nu sunt un laş care se teme de moarte” (Compilaţia de la Assisi 100; FF 1638). El a răspuns la veste cu un cuvânt dezarmant: „Bine ai venit, sora mea Moarte!”. Tocmai aceasta a fost ceea ce el numise moartea atunci când a adăugat strofa finală la Cântarea Creaturilor:
„Lăudat fii, Doamne, / pentru sora noastră Moartea trupească, / de care niciun om viu nu poate scăpa” (Cântarea Fratelui Soare 27-29; FF 263).
Acel cuvânt – soră – nu este o metaforă consolatoare. Este rodul unui lung drum de reconciliere. După cum spune Scrisoarea către Evrei, diavolul ne ţine captivi de-a lungul vieţii prin frica morţii (cf. Evr 2,15). De aceea, cu toţii încercăm să scăpăm de ea şi să fugim de ea în orice mod, cât timp putem face asta.
Dar când iubirea lui Cristos reuşeşte să plăsmuiască în noi o viaţă nouă, acea frică se topeşte încetul cu încetul, iar moartea îşi schimbă chipul, transformându-se în ultima şi definitiva ocazie de convertire: momentul în care renunţăm la tot ceea ce încă ne reţine şi ne abandonăm, fără rezerve, privirii drepte şi milostive a Tatălui.
Conştient că sfârşitul era aproape, Francisc a decis apoi să părăsească palatul episcopal şi să fie dus la Porţiuncula, locul cel mai drag lui din lume. Izvoarele relatează că printre ultimele sale dorinţe s-a numărat şi aceea de a primi vizita doamnei Jacopa dei Settesogli, prietena romană care îl susţinuse cu afect fidel ani de zile. Din acest motiv, i-a scris un bilet, rugând-o să vină ca să-l viziteze şi să-i aducă dulciurile pe care ea ştia să le pregătească şi pe care el le iubea mult. Este gestul unui om care încă doreşte, pentru ultima dată, un chip prietenos şi un pic de dulceaţă.
Doamna Jacopa a sosit încă înainte ca scrisoarea să plece, inspirată de Dumnezeu: „Aşa ea a intrat la fericitul Francisc, vărsând multe lacrimi înaintea lui” (Compilaţia de la Assisi 8; FF 1548). În acea scenă – un om bolnav, o prietenă plângând, fraţii adunaţi în jur, cântarea laudelor în timpul nopţii – se împlineşte actul final al sărăciei evanghelice a lui Francisc. Nu aceea de la începuturi, alcătuită din gesturi de ruptură radicală, ci cea mai dificilă: aceea a celui care acceptă să fie văzut în propria fragilitate, a celui care nu mai are nimic de demonstrat şi nimic de apărat, a celui care ştie că are nevoie de ceilalţi pentru acea tranziţie care, în cele din urmă, trebuie s-o înfruntăm singuri. Francisc moare astfel, după ce a învăţat cea mai înaltă lecţie: că a primi este cea mai pură formă a darului şi că a se lăsa iubit până la capăt este cea mai mare dintre libertăţi.
5. Gol pe pământul gol
Biografiile oficiale au ales să relateze moartea lui Francisc în mod diferit. Tot ceea ce făcea trimitere la un om nevoiaş este atenuat sau lăsat pe fundal. În ele reiese mai presus de toate figura sfântului, a eroului creştin, a martorului exemplar al perfecţiunii evanghelice. Bonaventura îl prezintă pe Francisc ca acela care „a voit să-şi plătească datoria faţă de moarte” (Legenda Minoră 7.3; FF 1386), cu conştiinţa unui cavaler care merge să-şi întâmpine adversarul. Întreaga sa existenţă apare ca un drum ascendent spre plinătate, iar moartea ca împlinirea sa demnă.
Şi totuşi, tocmai în cadrul acestui tip de naraţiune înaltă şi luminoasă, aceleaşi izvoare păstrează un detaliu care nu poate fi şters, pentru că este prea adevărat.
„Epuizat de acea boală aşa de gravă, care a pus capăt tuturor suferinţelor sale, a pus să fie întins gol pe pământul gol, pentru a fi pregătit în acel ceas extrem, în care duşmanul şi-ar mai fi putut descărca mânia, să lupte gol cu un adversar gol” (Toma din Celano, Vita Secunda 214; FF 804).
Gol pe pământul gol: nu este o imagine ascetică şi nici o provocare simbolică la adresa morţii, ci împlinirea coerentă a unei întregi existenţe. Despuierea a fost firul roşu al întregului său drum: cu ani mai devreme, în piaţa din Assisi, în faţa tatălui Pietro di Bernardone şi a episcopului Guido, Francisc se dezbrăcase de toate hainele sale, dându-le înapoi pe toate şi alegând să nu-şi mai bazeze propria identitate pe o posesiune, un rol, un nume. În ziua aceea îmbrăcase rasa de călugăr aşa cum se îmbracă o libertate. Acum, la sfârşitul pelerinajului său, nici măcar acea ultimă haină nu mai este necesară. Nu pentru că este dispreţuită, ci pentru că nu mai este necesară. Francisc şi-a încheiat călătoria şi s-a împăcat, în sfârşit, cu propria istorie, cu ceea ce a trăit şi chiar cu ceea ce nu a reuşit să realizeze. Nu mai are nimic de care să se teamă şi nimic de care să-i fie ruşine: fiecare pagină a vieţii sale s-a lăsat luminată de har. A dus lupta cea bună a credinţei: a devenit un autentic fiu al lui Dumnezeu.
În Scriptură, goliciunea nu este un detaliu marginal, ci păstrează secretul raportului dintre om şi Dumnezeu. „Bărbatul şi femeia lui erau goi, dar nu se ruşinau unul de altul” (Gen 2,25): la început, goliciunea este transparenţă, ba chiar este condiţia celor care trăiesc fără apărări, pentru că primesc totul ca dar. Şarpele este cel care introduce suspiciunea, insinuând că viaţa trebuie să fie posedată şi protejată. Din acel moment, goliciunea devine ruşine, moartea teroare, iar trupul un loc de tensiune. Şi totuşi, Dumnezeu nu-l abandonează pe om în această frică: toată istoria biblică relatează un Dumnezeu care continuă să-l caute pe om pentru a-i reda încrederea. Cristos duce această istorie la împlinire pe cruce, gol, expus, în timp ce continuă să binecuvânteze. Acolo Dumnezeu ajunge la om în punctul cel mai fragil al existenţei sale şi stinge definitiv suspiciunea despre viaţă şi despre moarte. Antidotul fricii nu este o apărare mai puternică, ci opusul: a înceta să ne apărăm, a ne deschide larg braţele şi a învăţa să primim.
Francisc a asimilat încet acest secret, antrenându-se toată viaţa să se întoarcă la propria goliciune de creatură. Fiecare despuiere era un act de încredere, fiecare renunţare un pas către o libertate mai profundă. Dar goliciunea finală de la Porţiuncula nu este numai coerenţa unui drum ascetic: este reconcilierea unui om cu sine însuşi. În cursul vieţii sale, Francisc a traversat multe identităţi – fiul negustorului, tânărul ambiţios, cavalerul ratat, convertitul, fondatorul, predicatorul, bolnavul, chiar şi omul rănit şi neînţeles – şi acum, întins pe pământ, toate acestea se topesc. Rămâne numai esenţialul: o creatură în mijlocul altor creaturi, în pace în faţa Creatorului său, nevoiaşă de toate şi, tocmai din acest motiv, gata să primească totul cu recunoştinţă.
De aceea Biserica îl recunoaşte ca sfânt. Nu în primul rând pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce a ştiut să devină. Francisc şi-a păzit umanitatea până la capăt, fără a o ascunde şi fără a o întări. A învăţat să accepte propria fragilitate, să trăiască drept fiu şi drept frate, fără a-i mai fi ruşine de propria micime. Şi tocmai în această micime acceptată a găsit cea mai mare libertate: aceea de a se pune în slujba Bisericii şi a lumii cu generozitate, fără măsură, fără calcule şi fără apărări.
Concluzie
Drumul lui Francisc de Assisi nu este o excepţie rezervată câtorva aleşi, ci expresia deplină a ceea ce evanghelia promite fiecărui botezat: o viaţă liberă, capabilă să iubească până la capăt şi să experimenteze durerea fără a fi învinsă de ea. Este un har real, accesibil, care ne permite să recunoaştem în fiecare realitate – chiar şi în moarte – chipul unui Tată care nu ne abandonează niciodată. În faţa acestei mărturii, sarcina noastră a păstorilor este pe atât de importantă pe cât de delicată. Nu putem adapta evanghelia la fricile noastre, nu o putem reduce la o propunere liniştitoare sau la un ansamblu de practici religioase care îi păstrează aparenţa, dar îi golesc adevărata forţă spirituală. A oferi un creştinism ieftin, mai uşor, dar mai puţin exigent, înseamnă a-i priva pe bărbaţi şi femei de ceea ce au cu adevărat nevoie: un drum în măsură să călăuzească paşii noştri în viaţa veşnică.
Evanghelia nu ne invită să trăim mai puţin, nici să fugim de povara şi de truda realităţii. Ne autorizează, mai degrabă, să dorim viaţa cu cea mai mare intensitate posibilă, acceptând cu umilinţă crucea şi pâinea de fiecare zi. Evanghelia nu oferă scurtături, ci ne abilitează la un drum de purificare şi de convertire care conduce la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Este responsabilitatea păstorilor Bisericii să păzească acest adevăr fără a-l atenua, indicând parcursuri care deschid uşile către deplina maturitate în Cristos. În acest an în care îl contemplăm pe Francisc, să ne lăsăm provocaţi de mărturia sa evanghelică. Nu este vorba de a imita acţiunile sale, ci de a fi mişcaţi de dorinţa care a călăuzit fiecare pas al vieţii sale: să-l cunoască pe Cristos, „puterea învierii sale, comuniunea la pătimirile sale, fiind conformat cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi” (Fil 3,10).
Dumnezeule atotputernic, veşnic, drept şi milostiv, dă-ne nouă, în necazul nostru, să facem, din iubire faţă de tine, ceea ce ştim că vrei tu şi să vrem întotdeauna ceea ce-ţi place ţie, pentru ca, purificaţi în interior, luminaţi în interior şi înflăcăraţi de focul Duhului Sfânt, să mergem pe urmele iubitului tău Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, şi numai cu ajutorul harului tău să ajungem la tine, o, Preaînalte, care în Treimea perfectă şi în Unitate simplă vieţuieşti şi domneşti şi eşti preamărit, Dumnezeu atotputernic în toţi vecii vecilor. Amin.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro
* * *
