Predica din Vinerea Sfântă 2023 a cardinalului Raniero Cantalamessa în Bazilica „Sfântul Petru”
De două mii de ani, Biserica vesteşte şi celebrează, în această zi, moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce. La fiecare Liturghie, după consacrare, ea proclamă: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni!”.
Însă o altă moarte a Domnului este proclamată de un secol şi jumătate până astăzi, în lumea noastră occidentală secularizată. Când, în domeniul culturii, se vorbeşte despre „moartea lui Dumnezeu”, se înţelege această altă moarte a lui Dumnezeu – ideologică, nu istorică. Unii teologi, pentru a nu rămâne în urmă faţă de timpuri, s-au grăbit să ne construiască deasupra o teologie: „Teologia morţii lui Dumnezeu”.
Nu putem să ne prefacem că ignorăm existenţa acestei naraţiuni diferite, fără a-i lăsa pradă de suspiciune pe atâţia credincioşi. Această moarte diferită a lui Dumnezeu a găsit exprimarea sa perfectă în cunoscuta proclamare pe care Nietzsche a pus-o pe buzele „omului nebun” care ajungea gâfâind în piaţa oraşului: „Unde a plecat Dumnezeu? – a strigat el. Vă spun eu! Noi am fost cei care l-am ucis: voi şi eu!… Nu a fost niciodată o acţiune mai mare. Toţi cei care vor veni după noi vor aparţine, în virtutea acestei acţiuni, unei istorii mai înalte decât toate istoriile care au existat vreodată până astăzi”[1].
În logica acestor cuvinte – şi, cred, în aşteptările autorului lor – era că, după el, istoria nu ar mai fi divizată în înainte şi după Cristos, ci înainte de Nietzsche şi după Nietzsche. Aparent, nu este nimicul care este pus în locul lui Dumnezeu, ci omul, şi mai precis „super-omul” sau „dincolo de-om”. Despre acest om nou trebuie să se exclame de acum – cu un sentiment de complăcere şi orgoliu, nu de compasiune: „Ecce homo!”: Iată omul adevărat![2]. Însă nu se va întârzia să se dea cont că, rămas singur, omul este nimic.
„Ce am face să dezlegăm acest pământ de lanţul soarelui său? Unde se mişcă acum? Unde ne mişcăm noi? Să dispară banii de la toţi? Nu este aceasta o veşnică prăbuşire a noastră? Şi în spate, alături, în faţă, în toate părţile? Mai există un sus şi un jos? Oare nu ne bâjbâim ca printr-un nimic infinit?”
Răspunsul tacit şi asigurator al „omului nebun” la aceste întrebări ale sale este: „Nu, nu vom bâjbâi într-un nimic infinit, pentru că omul îşi va îndeplini, el, misiunea încredinţată până acum lui Dumnezeu!”. Răspunsul de credincioşi este, în schimb: „Da, şi este exact ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce se întâmplă! Bâjbâim parcă printr-un nimic infinit”. Este semnificativ că, tocmai pe urma autorului acelei proclamări, s-a ajuns la definirea existenţei umane ca un „a fi – pentru – moarte” şi la considerarea tuturor presupuselor posibilităţi ale omului nişte „nulităţi din pornire”[3].
„Dincolo de bine şi de rău”, a fost un alt strigăt de bătălie al filozofului![4]; dar dincolo de bine şi de rău există numai „voinţa de putere” şi noi ştim unde conduce ea…
Nu ne este permis să judecăm inima unui om pe care numai Dumnezeu o cunoaşte. Şi autorul acelei proclamări a avut partea sa de suferinţă în viaţă, iar suferinţa uneşte cu Cristos probabil mai mult decât invectivele care separă de el. Rugăciunea lui Isus pe cruce: „Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac” (Lc 23,34) nu a fost rostită numai pentru cei care erau prezenţi în acea zi pe Calvar…
Îmi revine în minte o imagine pe care am observat-o uneori pe viu (şi care sper să fi devenit realitate, între timp, pentru autorul acelei proclamări!): un copil, supărat, încearcă să lovească faţa propriului tată cu pumni şi zgârieturi, până când, terminându-şi forţele, cade plângând în braţele lui care îl linişteşte şi îl strânge la pieptul său.
Repet, nu judecăm persoana pe care numai Dumnezeu o cunoaşte. Însă continuarea pe care a avut-o acea proclamare, aceea, da, putem şi trebuie s-o judecăm. Ea a fost declinată în modurile şi cu numele cele mai diferite, ajungând să devină o modă, o atmosferă care se respiră în ambientele intelectuale din Occidentul „post-modern”. Denumirea comună a tuturor acestor declinări diferite este relativismul total în orice domeniu: etică, limbaj, filozofie, artă şi, desigur, religie. Nimic nu mai este solid; totul este lichid sau chiar vaporos. În timpul romantismului, se cuibăreau în melancolie, astăzi, în nihilism.
Ca oameni credincioşi, este datoria noastră să arătăm ce este în spatele, sau dedesubtul, acelei proclamări, şi anume saltul unei flăcări antice, erupţia neaşteptată a unui vulcan care nu s-a stins niciodată de la începutul lumii. Drama umană a avut şi ea „prologul său în cer”, în acel „spirit al negării” care n-a acceptat să existe în harul altuia. De atunci, el nu face decât să recruteze susţinători ai cauzei sale, primii dintre ei, naivii Adam şi Eva: „Veţi fi ca Dumnezeu. Veţi cunoaşte binele şi răul”! (Gen 3,5).
Pentru omul modern toate acestea nu par decât un mit etiologic pentru a explica răul din lume. Şi – în sensul pozitiv care se dă astăzi mitului – aşa este el în realitate! Dar istoria, literatura şi chiar experienţa noastră personală ne spun că în spatele acestui „mit” există un adevăr transcendent pe care nicio naraţiune istorică sau raţionament filozofic n-ar putea să ni-l transmită.
Dumnezeu cunoaşte orgoliul nostru şi ne-a venit în întâmpinare, eliminându-se, el cel dintâi, în faţa ochilor noştri. Cristos Isus, „fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,6-8).
„Dumnezeu? Noi am fost cei care l-am ucis: voi şi eu!”, strigă „omul nebun”. Acest lucru teribil s-a realizat, de fapt, o dată în istoria umană, dar în sens cu totul diferit de cel înţeles de el. Pentru că este adevărat, fraţilor şi surorilor: noi – voi şi eu – l-am ucis pe Isus din Nazaret! El a murit pentru păcatele noastre şi pentru cele ale întregii lumi (1In 2,2)! Dar învierea sa ne asigură că acest drum nu merge spre dezastru, ci, graţie căinţei noastre, duce la acea „apoteoză a vieţii”, căutată în zadar în altă parte.
De ce să vorbim despre asta în timpul liturgiei din Vinerea Sfântă? Nu pentru a-i convinge pe atei că Dumnezeu nu a murit! Cei mai celebri dintre ei au descoperit asta pe cont propriu în momentul în care au închis ochii la lumina – mai bine zis, la întunericul – din această lume. Cât îi priveşte pe cei dintre ei care încă sunt în viaţă, pentru a-i convinge este nevoie de cu totul alte mijloace decât cuvintele unui predicator. Mijloace pe care Domnul va face să nu-i lipsească celui care are inima deschisă la adevăr, aşa cum îi vom cere lui Dumnezeu în rugăciunea universală care va urma.
Nu, scopul adevărat este altul; este de a-i reţine pe cei care cred – cine ştie, eventual numai vreun student universitar – de la a fi atraşi în acest vârtej al nihilismului care este adevărata „gaură neagră” a universului spiritual, de a face să răsune între noi avertismentul mereu actual al lui Dante Alighieri al nostru: „Fiţi, creştinilor, să vă mişcaţi mai greu: nu fiţi ca pana la orice vânt şi să nu credeţi că orice apă vă spală”[5].
Să continuăm, venerabili părinţi, fraţilor şi surorilor, să repetăm cu recunoştinţă emoţionată şi mai convinşi ca oricând, cuvintele pe care le proclamăm la fiecare Liturghie: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni!”.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
Note
[1] Friedrich Nietzsche, Ştiinţa voioasă, (1882) nr. 125.
[2] Friedrich Nietzsche, Ecce homo, 1888.
[3] Martin Heidegger, Fiinţă şi timp , secţiunea II, cap. 2-3.
[4] Friedrich Nietzsche, Jenseits von Gut und Böse (1886).
[5] Paradisul, V, 73.75.
