„Iată, noi urcăm la Ierusalim…” (Mt 20,18).
Postul Mare: timp pentru a reînnoi credinţa, speranţa şi caritatea.
Iubiţi fraţi şi surori,
Vestind discipolilor săi pătimirea, moartea şi învierea sa, ca împlinire a voinţei Tatălui, Isus le dezvăluie sensul profund al misiunii sale şi îi cheamă să se asocieze la ea, pentru mântuirea lumii.
Parcurgând drumul Postului Mare, care ne conduce spre celebrările pascale, îl amintim pe cel care „s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,8). În acest timp de convertire reînnoim credinţa noastră, luăm „apa vie” a speranţei şi primim cu inimă deschisă iubirea lui Dumnezeu care ne transformă în fraţi şi surori în Cristos. În noaptea de Paşte vom reînnoi promisiunile de la Botezul nostru, pentru a ne renaşte bărbaţi şi femei noi, graţie lucrării Duhului Sfânt. Însă deja itinerarul din Postul Mare, ca şi întregul drum creştin, se află în întregime sub lumina Învierii, care însufleţeşte sentimentele, atitudinile şi alegerile celui care vrea să-l urmeze pe Cristos.
Postul, rugăciunea şi pomana, aşa cum sunt prezentate de Isus în predica sa (cf. Mt 6,1-18), sunt condiţiile şi exprimarea convertirii noastre. Calea sărăciei şi a privării (postul), privirea şi gesturile de iubire faţă de omul rănit (pomana) şi dialogul filial cu Tatăl (rugăciunea) ne permit să întrupăm o credinţă sinceră, o speranţă vie şi o caritate activă.
1. Credinţa ne cheamă să primim adevărul şi să devenim martorii lui, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor fraţilor noştri şi a surorilor noastre.
În acest timp al Postului Mare, a primi şi a trăi adevărul manifestat în Cristos înseamnă înainte de toate a lăsa să ajungă la noi cuvântul lui Dumnezeu, care ne este transmis, din generaţie în generaţie, de Biserică. Acest adevăr nu este o construcţie a intelectului, rezervat câtorva minţi alese, superioare sau distincte, ci este un mesaj pe care-l primim şi putem să-l înţelegem graţie înţelegerii inimii, deschise la măreţia lui Dumnezeu care ne iubeşte înainte ca noi înşine să conştientizăm asta. Acest adevăr este Cristos însuşi, care asumând până la capăt umanitatea noastră s-a făcut cale – exigentă, dar deschisă tuturor – care conduce la plinătatea vieţii.
Postul trăit ca experienţă de privare îi face pe cei care îl trăiesc în simplitatea inimii să redescopere darul lui Dumnezeu şi să înţeleagă realitatea noastră de creaturi după chipul şi asemănarea sa, care au împlinire în el. Trăind experienţa unei sărăcii acceptate, cel care posteşte se face sărac cu cei săraci şi „adună” bogăţia iubirii primite şi împărtăşite. Înţeles şi practicat astfel, postul ajută să-l iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele deoarece, aşa cum învaţă Sfântul Toma de Aquino, iubirea este o mişcare care îşi îndreaptă atenţia asupra celuilalt considerându-l ca una cu noi înşine (cf. Enciclica Fratelli tutti, 93).
Postul Mare este un timp pentru a crede, adică pentru a-l primi pe Dumnezeu în viaţa noastră şi a-i permite „să-şi facă locuinţă” la noi (cf. In 14,23). A posti înseamnă a elibera existenţa noastre de ceea ce o deranjează, chiar şi de saturaţia de informaţii – adevărate sau false – şi produse de consum, pentru a deschide uşile inimii noastre celui care vine la noi sărac în toate, dar „plin de har şi de adevăr” (In 1,14): Fiul Dumnezeului Mântuitor.
2. Speranţa ca „apă vie” care ne permite să continuăm drumul nostru
Samariteana, căreia Isus îi cere să bea la fântână, nu înţelege atunci când el îi spune că ar putea să-i ofere o „apă vie” (In 4,10). La început ea se gândeşte desigur la apa materială, în schimb Isus înţelege pe Duhul Sfânt, cel pe care el îl va da din belşug în misterul pascal şi care revarsă în noi speranţa care nu dezamăgeşte. Deja în anunţarea pătimirii şi morţii sale Isus anunţă speranţa, când spune: „şi a treia zi va învia” (Mt 20,19). Isus ne vorbeşte despre viitorul deschis larg de milostivirea Tatălui. A spera cu el şi graţie lui înseamnă a crede că istoria nu se închide asupra greşelilor noastre, asupra violenţelor şi nedreptăţilor noastre şi asupra păcatului care răstigneşte Iubirea. Înseamnă a lua din Inima sa deschisă iertarea Tatălui.
În actualul context de preocupare în care trăim şi în care totul pare fragil şi nesigur, a vorbi despre speranţă ar putea să pară o provocare. Timpul Postului Mare este făcut pentru a spera, pentru a ne îndrepta din nou privirea la răbdarea lui Dumnezeu, care continuă să se îngrijească de creaţia sa, în timp ce noi am maltratat-o adesea (cf. Enciclica Laudato si’, 32-33.43-44). Este speranţă în reconciliere, la care ne îndeamnă cu pasiune Sfântul Paul: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu” (2Cor 5,20). Primind iertarea, în sacramentul care este în inima procesului nostru de convertire, devenim la rândul nostru răspânditori ai iertării: primind-o noi înşine, putem s-o oferim prin capacitatea de a trăi un dialog grijuliu şi adoptând un comportament care întăreşte pe cel care este rănit. Iertarea lui Dumnezeu, şi prin cuvintele noastre şi gesturile noastre, permite să trăim un Paşte de fraternitate.
În Postul Mare, să fim mai atenţi să „spunem cuvinte care încurajează, care întăresc, care dau putere, care consolează, care stimulează, în loc de cuvinte care umilesc, care întristează, care supără, care dispreţuiesc” (Enciclica Fratelli tutti [FT], 223). Uneori, pentru a da speranţă, este suficient a fi „persoană gentilă, care pune deoparte preocupările sale şi urgenţele sale pentru a acorda atenţie, pentru a dărui un zâmbet, pentru a spune un cuvânt de stimulare, pentru a face posibil un spaţiu de ascultare în mijlocul atâtor indiferenţe” (ibid., 224).
În reculegere şi în rugăciunea tăcută, speranţa ne este dăruită ca inspiraţie şi lumină interioară, care luminează provocări şi alegeri ale misiunii noastre: iată pentru ce este fundamental să ne reculegem pentru a ne ruga (cf. Mt 6,6) şi a-l întâlni, în ascuns, pe Tatăl duioşiei.
A trăi un Post Mare cu speranţă înseamnă a simţi că suntem, în Isus Cristos, martori ai timpului nou, în care Dumnezeu „face noi toate lucrurile” (cf. Ap 21,1-6). Înseamnă a primi speranţa lui Cristos care îşi dă viaţa pe cruce şi pe care Dumnezeu îl învie a treia zi, „gata oricând să dăm răspuns oricui ne cere cont de speranţa noastră” (1Pt 3,15).
3. Caritatea, trăită pe urmele lui Cristos, în atenţia şi în compasiunea faţă de fiecare, este cea mai înaltă exprimare a credinţei noastre şi a speranţei noastre
Caritatea se bucură văzându-l pe celălalt crescând. Iată pentru ce suferă atunci când celălalt se află în angoasă: singur, bolnav, fără adăpost, dispreţuit, în nevoie… Caritatea este elanul inimii care ne face să ieşim din noi înşine şi care generează legătura împărtăşirii şi comuniunii.
„Pornind de la iubirea socială este posibil de înaintat spre o civilizaţie a iubirii la care toţi ne putem simţi chemaţi. Caritatea, cu dinamismul său universal, poate construi o lume nouă, pentru că nu este un sentiment steril, ci este cel mai bun mod de a ajunge la căi eficace de dezvoltare pentru toţi” (FT, 183).
Caritatea este dar care dă sens vieţii noastre şi graţie căruia îl luăm în considerare pe cel care se află în privare ca membru al însăşi familiei noastre, prieten, frate. Puţinul, dacă este împărtăşit cu iubire, nu se termină niciodată, ci se transformă în rezervă de viaţă şi de fericire. Aşa s-a întâmplat pentru făina şi untdelemnul văduvei din Sarepta, care oferă bucata de pâine profetului Ilie (cf. 1Rg 17,7-16); şi pentru pâinile pe care Isus le binecuvântează, le frânge şi le dă discipolilor ca să le împartă mulţimii (cf. Mc 6,30-44). Aşa se întâmplă pentru pomana noastră, fie ea mică sau mare, oferită cu bucurie şi simplitate.
A trăi un Post Mare de caritate înseamnă a avea grijă de cel care se află în condiţii de suferinţă, abandonare sau angoasă din cauza pandemiei de Covid-19. În contextul de mare incertitudine cu privire la ziua de mâine, amintindu-ne de cuvântul adresat de Dumnezeu slujitorului său: „Nu te teme, pentru că eu te-am răscumpărat” (Is 43,1), să oferim cu caritatea noastră un cuvânt de încredere şi să-l facem pe celălalt să simtă că Dumnezeu îl iubeşte ca pe un fiu.
„Numai cu o privire al cărei orizont este transformat de caritate, care o duce să perceapă demnitatea celuilalt, săracii sunt recunoscuţi şi apreciaţi în demnitatea lor imensă, respectaţi în stilul lor propriu şi în cultura lor, şi de aceea integraţi cu adevărat în societate” (FT, 187).
Iubiţi fraţi şi surori, fiecare etapă a vieţii este un timp pentru a crede, a spera şi a iubi. Acest apel de a trăi Postul Mare ca parcurs de convertire, rugăciune şi împărtăşire a bunurilor noastre să ne ajute să revizităm, în amintirea noastră comunitară şi personală, credinţa care vine de la Cristos viu, speranţa însufleţită de suflul Duhului şi iubirea a cărui izvor inepuizabil este inima milostivă a Tatălui.
Maria, Mama Mântuitorului, fidelă la picioarele crucii şi în inima Bisericii, să ne susţină cu prezenţa sa grijulie, iar binecuvântarea Celui Înviat să ne însoţească pe drumul spre lumina pascală.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 11 noiembrie 2020, comemorarea Sfântului Martin din Tours
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
