(Articol nesemnat, publicat în „OSSERVATORE ROMANO” nr. 55, p.2, din 6 martie 1948)
Un titlu emblematic, pe care îl găsim în paginile cotidianului Sfântului Scaun, „OSSERVATORE ROMANO”, un titlu care ne aduce în minte și în suflete ziua de 29 iunie, sărbătoarea sfinților Apostoli Petru și Paul, zi care cuprinde în memoria ei și data nașterii acestui „apostol al milostivirii față de aproapele”, care a fost Fericitul Ieremia.
Născut în urmă cu patru veacuri și jumătate, mai precis în urma cu 453 ani, Fericitul Ieremia a rămas în memoria celor care l-au cunoscut, fie direct, fie prin intermediul paginilor ce s-au scris despre el, ca un campion al desăvârșirii creștine, ca un căutător al acelui tezaur ascuns care este mântuirea, un tezaur pentru care el „a vândut” tot ce avea și a urmat nu o himeră, ci pe Acela care este Calea, Adevărul și Viața.
Că nu a greșit în alegerea sa ne stau mărturie nu numai cele ce s-au întâmplat la (și după) moarte sa, în acel îndepărtat 1625, ci și faptele minunate care s-au petrecut pe timpul „pelerinajului” său de la Napoli spre Patria sa din luna mai a anului trecut, fapte minunate care se întâmplă zilnic în Sanctuarul dedicat lui din Onești.
Articolul pe care îl prezentăm mai jos în limba copilăriei Fericitului Ieremia este o recenzie a primei biografii scrisă de Pr. Francesco Severini, revăzută de către Francesco Orestano și de recentă apariție la data publicării articolului, dar este în același timp și un profil biografico-spiritual al umilului frate moldovean pe care autorul, necunoscut nouă, ni-l propune drept model de desăvârșire creștină.
Partea finală a articolului ne readuce în memorie un alt „pelerinaj”, cel pe care l-a făcut umilul capucin moldovean imediat după redescoperirea mormântului său (vara anului 1947), „pelerinaj” care l-a purtat de la Napoli la Roma, în biserica „Sf. Laurențiu din Brindisi” a Curiei generale a Capucinilor, unde a ajuns în preziua aniversării morții (4 martie 1948) și unde a poposit timp de 13 ani (1948-1961, an în care s-a „reîntors” la Napoli).
Dacă despre ceremoniile care au avut loc cu acel prilej în biserica „Sf. Laurențiu din Brindisi” cunoaștem câte ceva și din ultimele pagini ale biografiei scrise de Teodosio da Voltri („Jon Kostist – l’uomo che non voleva andare all’inferno”; trad. în română de pr. Eduard Ferenț), constituie o plăcută noutate, cel puțin pentru traducătorul acestor pagini, știrea celebrării unei alte Sfinte Liturghii în aceeași zi și de către același celebrant principal, mons. Tăutu, dar într-o altă biserică (San Salvatore alle Copelle), în cinstea Fericitului nostru.
Un ultim motiv al aducerii la lumină a acestor (de-acum vechi și venerabile) pagini este și acela că ele vor să fie un omagiu-îndemn la statornicie pentru cei 4 noi preoți capucini (dar nu numai pentru ei!) ce vor primi, alături de confrații conventuali și diecezani, harul Sfintei Preoții pe 24 iunie, prin impunerea mâinilor și rugăciunea de consacrare rostită de către Nunțiul Apostolic în România, Mons. Francisco-Javier Lozano.
Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.
*
Aparținând magisteriului Bisericii ultimul cuvânt în decretarea eroicității virtuților care dintr-un sărman sătean venit din îndepărtata Românie latină (ce era, chiar și în acel îndepărtat timp, ultima Thule a lumii civilizate) au făcut un mare Slujitor al lui Dumnezeu, a cărui viață de sfințenie a fost de bun exemplu și foarte cunoscută la Napoli, Francesco Orestano – în introducerea la sugestiva biografie scrisă de către contemporanul umilului frate român, Pr. Francesco Severini, de curând apărută într-o nouă ediție – afirmă că, independent de evaluarea singurelor aspecte ale vieții fratelui Ieremia Valahul, considerate miraculoase de către aceia care au fost martori și părtași la ele, există un miracol care le depășește pe toate celelalte, iar acesta este însăși viața acestui umil și simplu om. Aceasta, scrie el, „este povestea unei vocații creștine limpezi, sigure și indiscutabile încă de la primii zori ai cugetului și până la ultimul respir; a unei dorințe de desăvârșire creștină care nu șovăie nici o clipă și care nu se dă îndărăt din fața nici unei dificultăți și nici din fața vreunei parțiale reușite; a unei continue căutări a lui Dumnezeu printr-o progresivă cultivare a celor mai înalte valori spirituale și care știe să se îndepărteze de ifosele și bizareriile culturii intelectualistice și să caute lumină doar în Lumina divină; a unei interiorizări ce devine focarul nu al unei culturi plină de sine, ci a convingerilor sale intime în legătură cu problemele spirituale și umane, iar aceasta printr-o continuă, istovitoare, exclusivă trăire a virtuților esențiale ale Umilinței, Dragostei și Sacrificiului”.
Iată deci cum o astfel de viață este în sine o capodoperă a Harului și cum, vorbind despre ea în stilul său cald, candid și plin de imaginație, Pr. Severini, analizând faptele binecuvântatului frate Ieremia, poate, făcând o fermecătoare sinteză, să afirme despre el că „născut fiind printre zăpezile și ghețurile schismei, crescut prin păduri pe lângă turme, vorbind și trăind împreună cu persoane de altă credință, el însuși fără vreo pregătire oarecare și lipsit de multe, a fost aprins de flacăra milostivirii atât de tare încât, prin sfințenia la care ajunsese, să se transforme în aur prețios și în preamărire a lui Dumnezeu, iar pentru noi devenind un neprețuit exemplu de imitat și un puternic motiv pentru a ne umili și pentru a lăuda, fremătând, maiestatea divină”.
Provenea deci din una dintre cele mai orientale regiuni ale Europei, din acea Românie care, în ciuda strânselor legături cu lumea latină, a avut credința străbună dezorientată de contradicțiile schismei și mai apoi ale ereziilor. Ieremia s-a născut din Costiște Stoica și Margareta Bărbat, părinți profund catolici, ceeace dădea o aură de noblețe modestei lor condiții de lucrători ai pământului.
Munca pământului, unită cu un profund instinct religios, conferea gândurilor și faptelor o profunzime care, atât la tatăl cât și la mama viitorului sfânt, s-a vădit în unele ocazii ca având o mare putere de sugestie: „Vezi acele păsări cum zboară? – i-a spus într-o zi tatăl, pe când se aflau împreună la câmp – Tot așa zboară și bunii călugări spre Paradis”.
Acolo, în acele discuții, își are sorgintea vocația monastică a lui Ieremia. „Iar mama sa îi vorbea neîncetat despre Paradis ca despre un loc strălucind de lumina veșnică, unde nu este nicicând noapte, un loc al desfătării veșnice împreună cu Dumnezeu, iar prin Dumnezeu sufletele se bucură de orice bine și de mângâierea fără de sfârșit. Iar atunci când i-a cerut să-i explice mai clar în ce constau chinurile iadului, ea i-a descris cu multă precizie și dezgust pe cei zăvorâți sub cheia veșniciei în acel loc groaznic, izgoniți pe vecie din fața lui Dumnezeu, veșnic chinuiți de foc și ger și orice altă caznă, fără nici o speranță de a ieși vreodată de acolo, încât copilul a rămas înfricoșat și cutremurat pentru totdeauna. În acea zi nu s-a mai gândit la altceva; și nici în acea noapte n-a închis ochii până când, punând cap la cap spusele tatălui și ale mamei, nu s-a hotărât să îmbrace haina sf. Vasile, căci existau mulți călugări din cinul acestuia prin părțile sale”.
Însă în locul rasei sfântului Vasile i-a fost hărăzită și de mai mult folos haina călugărească a sfântului Francisc pe care, printre harnicii și bunii capucini din Napoli, a purtat-o cu cinste timp de patruzeci de ani fiul țăranilor valahi. Cum de a avut el în suflet Italia, cum a ajuns el în Italia din acele îndepărtate regiuni? De foarte tânăr – se născuse în castelul din Zaxco în 1556, de sărbătoarea sfinților Apostoli Petru și Paul – Italia îi apărea ca o a doua Țară Sfântă, pământ sfințit fie și numai de prezența acolo a Vicarului lui Cristos. El era convins că dacă Dumnezeu l-ar fi ajutat să ajungă să-l vadă o singură dată pe Papă „nu i s-ar mai fi putut întâmpla nimic rău”.
Și cum a răspuns el glasului care îl chema în peninsulă, câte opreliști a reușit să depășească pentru a ajunge și cum, într-un mod evident uimitor, a ajuns într-un sfârșit, sunt paginile unei impresionante vieți pe care credinciosul său biograf știe să o descrie într-un mod minunat. A ajuns, dar în perioada de început, în acei aproape doi ani petrecuți la Bari, primul său popas, a rămas profund dezamăgit, convins fiind cum era că Italia ar fi însemnat pentru el un loc de limpezire, de creștere spirituală; se găseau la Bari – după cum el însuși a constatat – creștini cu năravuri la fel de rele cu cele ale necredincioșilor. Atât de mare i-a fost dezamăgirea, că era cât pe ce să dea curs ispitei de a lăsa totul baltă și de a se reîntoarce, după bruscul contact cu realitatea, în țara sa. Însă Dumnezeu plănuise cu totul altceva pentru el. El îl căuta pe Dumnezeu din tot sufletul; nădăjduia să se mântuiască cu orice preț. Pentru aceasta venise în Italia. Pentru aceasta voia acum să se întoarcă în Valahia. „Iar Dumnezeu s-a îndurat să-l îndrepte acolo unde acel țel putea să se împlinească într-un sfârșit”. Astfel, într-un mod pe care îl putem numi la fel de minunat ca acela care l-a adus în Italia, a ajuns la Napoli. „Napoli, – scrie biograful – una dintre primele orașe ale lumii, îi apare ca un oraș impozant din orice punct de vedere; din cauza mărimii și a splendorii, din cauza calității aerului, a pământului, a locuitorilor și a tot ceeace contribuie la aceasta. Însă mai ales era de prețuit evlavia, manifestată în felurite chipuri: față de Dumnezeu, în cinstirea sfinților sau în milostivirea față de aproapele”. În această Vita di fra’ Geremia valacco dell’Ordine dei frati minori detti cappuccini scritta da Fra’ Francesco Severini napolitano del medesimo Ordine găsim deseori descrieri lirice care ne dezvăluie visătoarea obârșie napolitană a autorului și entuziasmanta sa afecțiune față de splendida Partenope. „Atunci când tânărul, asemenea cerbului doritor de apă, căuta să fie întărit prin bune exemple, a văzut peste tot în acel măreț oraș mulțimea mare de biserici, bine îngrijite și de o splendoare nemaipomenită; cultul divin celebrat cu o profunzime și cucernicie de nedescris; altarele la care celebrau atât de mulți preoți; sacramentele atât de frecventate; îndrumările predicatorilor Postului Mare ascultate de persoane atât de evlavioase și de reculese; orașul plin de marea mulțime și de diversitatea călugărilor; a simțit că nu mai știa unde se află, i se părea că a ajuns nu într-o cetate pământească, ci în cea cerească”.
Cadrul este oarecum idealizat, însă trebuie să ținem seama că tânărul valah poposea, în oricum plina de viață capitală, pe timpul Postului Mare.
A avut astfel primele contacte cu un nucleu al acelor frați aflați atât aproape de spiritul Seraficului Părinte, așa că și-a spus în sine: „dacă voi ajunge să trăiesc printre aceștia, mă voi mântui fără nici o îndoială”. Și a fost decisivă pentru el, atunci când a bătut la ușa mănăstirii Neprihănitei Zămisliri, primirea de care a avut parte. La Neprihănita Zămislire a rămas timp de patruzeci de ani, patru decenii de continuă și uimitoare stăruință pe calea sfințeniei, o cale care înseamnă nimic pentru sine și totul pentru alții.
„Mănăstirea Neprihănitei Zămisliri a fost locul unde el, luptând împotriva zădărniciilor lumii, împotriva diavolului și a ispitelor cărnii, sub greutatea celor mai istovitoare ascultări, în curajoasa trăire a tuturor virtuților, a dat minunată dovadă despre sine lui Dumnezeu, confraților și lumii. De nedescris au fost smerenia și cucernicia pe care le-a îndrepta spre Domnul; milostenia și blândețea arătate față de semeni; umilința și severitatea cu care s-a considerat și tratat pe sine. Iar călugărilor chemați de Dumnezeu la agonisirea desăvârșirii, le-a fost un minunat exemplu în privința pașilor ce trebuie făcuți neîntrerupt pentru a o câștiga sau măcar a se apropia de ea. Așa cum lumina soarelui crește din zori și până la amiază, tot așa a crescut și harul în fratele Ieremia”.
Credința, Speranța și Iubirea sunt virtuțile teologale care predomină în orice acțiune a dârzului frate Ieremia. Iubirea față de aproapele mai înainte de toate: „aceasta a fost imensitatea milostivirii pe care o regăsim la fratele Ieremia și care s-a extins la toți semenii săi; nu numai față de călugări, ci și față de mireni; nu numai față de cei credincioși, ci și față de necredincioși; nu numai față de cei vii, ci și față de cei morți; aproape că nu mai era zăgăzuită în limitele omenești, ci se revărsa într-un fel sau altul și asupra celor necuvântătoare”.
Ar fi de folos să putem continua cu atâtea irezistibile fragmente extrase din cartea devotatului biograf, care îl însoțește pas cu pas pe al său intinerarium ad Deum, folosindu-se de nenumărate fapte doveditoare, de nesfârșite exemple de milostenie.
Martor ocular, el i-a descris ca pe un prinos adus „unui mare slujitor al lui Dumnezeu”, ale cărui înfăptuiri au trezit interesul mulțimilor de credincioși napolitani din toate stările și condițiile sociale, care, încă din timpul ultimelor clipe de viață ale Părintelui lor și după aceea la triumfala înmormântare care a urmat, au demonstrat față de el o adevărată predilecție și devoțiune.
Fapte prodigioase s-au petrecut prin mijlocirea sa după edificatoarea-i trecere din această viață, pe când „slujitorul lui Dumnezeu era proslăvit cu mare evlavie prin cult privat, în așteptarea să se poată săvârși prin cult public atunci când Vicarului și Marelui Păstor al turmei lui Cristos i-ar fi plăcut să-l declare Fericit și să-l înscrie prin rit solemn în catalogul sfinților din Paradis”.
