La 96 de ani, părintele Luis Pascual Dri va fi creat cardinal de Papa Francisc
„Iartă-mă pentru că am iertat prea mult.”
de Alver Metalli
Sâmbătă, 30 septembrie, Biserica argentiniană va trăi un eveniment singular, cel al unei persoane de peste optzeci de ani care a parcurs bună parte din viaţă într-un confesional, care se va adăuga la colegiul cardinalilor Papei Francisc. Luis Pascual Dri, primul din nouă fraţi – caz probabil unic -, toţi hirotoniţi preoţi sau călugăriţe, este mai aproape de 97 de ani decât de 96 de ani, zece în plus faţă de cel care l-a ales pentru purpura roşie. Vârsta, desigur, îl privează de facultatea de a alege succesorul pontifului aflat în funcţie, dar nu acela de a sublinia în ochii contemporanilor săi calităţi care îl disting de ceilalţi confraţi care deja îmbracă haina de cardinal. Ca aceea de duhovnic neobosit care împarte oamenilor ceea ce consideră el medicamentul puternic al iertării. L-am căutat, la sugestia papei, Andrea Tornielli, astăzi responsabil al mass-media vaticane, şi subsemnatul, în urmă cu câţiva ani. L-am descoperit la locul său de muncă, un confesional strâmt dintr-o bazilică din Buenos Aires care se ridică la marginile unei populate „villa miseria” care este un pic baza aşa-numiţilor preoţi din villas, cum se desemnează în Argentina imensele mahalale care pătează capitala şi periferia sa.
A fost uimit că este în centrul atenţiei jurnaliştilor, o rasă cu care încă nu a avut de-a face, dar a fost uimit şi mai mult când i-am revelat identitatea celui care ne-a trimis. Din acel moment a început o lungă conversaţie care a durat câteva luni şi care a dat viaţă unei cărţi pe care însuşi Bergoglio, devenit papă, a acceptat să o prefaţeze. Pornind de la o îndoială cu privire la sine – aceea de a fi excesiv de „iertător” – şi de la un episod care l-a impresionat şi pe care l-a relatat în diferite ocazii. „L-am întrebat ce ar face atunci când, ieşind din confesionalul unde petrecuse multe ore ale zilei, simţea scrupulul că a iertat prea mult. Mi-a spus că obişnuia să meargă în faţa tabernacolului, în faţa Preasfântului Sacrament, cerând el însuşi iertare pentru că a iertat prea mult şi că încheia adresându-se astfel lui Isus: «Dar tu ai fost cel care mi-ai dat exemplu rău!».” Părintele Dri de astăzi merge în scaunul cu rotile, are multe dureri, diferite fracturi, a suferit diferite operaţii chirurgicale, a supravieţuit unui cancer la colon. Dar este viu, în sănătate discretă, proiectat spre secolul de viaţă, făcând ceea ce a făcut mereu: să spovedească.
Spune că a aflat ştirea numirii sale de cardinal în ziua următoare a anunţului papal, dimineaţa devreme, şi că a reacţionat cu un râs, pentru că el considera că acela care îi aducea vestea voia să-l ia în râs. După aceea, când a înţeles că purpura îi va fi dată cu adevărat, a început să plângă în hohote, exclamând între un sughiţ şi altul că el trebuia să fie primul care să fie iertat, aşa cum se poate vedea în opera inseparabilă a lui Rembrandt (care este pusă în confesional) a fiului risipitor îmbrăţişat de tatăl. Şi, la distanţă de câteva ore, reflectă că numirea îl obligă „să mă ocup mai mult de Biserică”.
Ochii sunt cei ai duhovnicului care consideră iertarea ca „un dig în calea răului social, a egoismului care debordează în proiect politic, a viziunilor care exclud, marginalizează, ţintesc la bunăstarea câtorva”. Ceva, aminteşte el, ce a observat şi răposatul Benedict al XVI-lea care a văzut în milostivire „unica adevărată şi ultimă reacţie eficace împotriva puterii răului”. Pentru aceasta Papa Francisc poate spune că „iertarea este baza oricărui proiect de societate viitoare mai dreaptă şi solidară”, spune Dri. Papa, la rândul său, a repetat asta în urmă cu câteva zile, comentând o pagină din evanghelie cu multe cifre, de şaptezeci de ori şapte, 100 de dinari, 10.000 de talanţi: „Iertarea este o altă măsură, este oxigenul care purifică aerul poluat de ură, iertarea este antidotul care vindecă otrăvurile supărării, este calea pentru a dezamorsa furia şi a vindeca atâtea boli ale inimii care contaminează societatea”.
Părintele Dri are de partea sa faptul că a iertat mereu. Sau aproape mereu. În şaizeci de ani ca duhovnic se plânge că n-a făcut asta în câteva, puţine, ocazii: când cel care s-a îngenuncheat în faţa lui i-a spus dinainte că nu se căia deloc. „Se poate întâmpla că nu am făcut tot posibilul pentru a trezi în penitenţi dispoziţia corespunzătoare”, se plânge el şi în aceste cazuri. După perioada pandemiei, a reluat obiceiul său de a săruta mâna penitentului. Ca alţi duhovnici vestiţi. L-a cunoscut pe Padre Pio şi s-a spovedit la el. Aminteşte începutul capucinului antipatic din Pietrelcina când i-a fost prezentat duhovnicul argentinian: „Ce vrea acest indian aici” şi obişnuita plângere cu privire la suferinţa care îl însoţea. Dri îl admiră pe Mandich. „Sfântul Leopold era convins – şi spunea asta – că Dumnezeu prefera «mai degrabă defectul care duce la umilire decât corectitudinea orgolioasă» care pune în ghips într-o prefăcută ireproşabilitate şi inhibă dorinţa de a se converti.” În sfârşit, mai laic îl citează pe Mandela atunci când vorbeşte despre iertare ca „unica manieră ca duşmanii să fie tot mai puţini”.
(După L’Osservatore Romano, 29 septembrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
