A doua predică de Postul Mare 2023 a card. Raniero Cantalamessa (11 martie 2023)
„Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede” (Rom 1,16)
De la Evangelii nuntiandi a Sfântului Paul al VI-lea la Evangelii gaudium a actualului Suveran Pontif, tema evanghelizării a fost în centrul atenţiei magisteriului papal. La ea au contribuit marile enciclice ale Sfântului Ioan Paul al II-lea, precum şi instituirea Consiliului Pontifical pentru Evanghelizare, promovat de Benedict al XVI-lea. Aceeaşi preocupare se observă în titlul dat constituţiei pentru reforma Curiei, Praedicate Evangelium, şi în denumirea „Dicasterul pentru Evanghelizare” dată vechii Congregaţii De Propaganda Fide. Aceeaşi finalitate este dată acum îndeosebi Sinodului Bisericii. Ei, adică evanghelizării, aş vrea să-i dedic această meditaţie.
Definiţia mai scurtă şi mai pregnantă a evanghelizării este aceea care se citeşte în Scrisoarea întâi a Sfântului apostol Petru. În ea, apostolii sunt definiţi: „cei care v-au vestit evanghelia în Duhul Sfânt” (1Pt 1,12). Este exprimat aici esenţialul despre evanghelizare, şi anume conţinutul său – evanghelia – şi metoda sa – în Duhul Sfânt.
Pentru a şti ce se înţelege prin cuvântul „evanghelie”, calea cea mai sigură este să-l întrebăm pe cel care cel dintâi a folosit acest cuvânt grec şi l-a făcut canonic în limbajul creştin, Apostolul Paul. Avem norocul de a avea o expunere făcută cu mâna sa care explică ce înţelege el prin „evanghelie”, şi este Scrisoarea către Romani. Tema despre ea este anunţată cu cuvintele: „Eu nu mă ruşinez de evanghelie, căci ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede” (Rom 1,6).
Pentru reuşita oricărui efort nou de evanghelizare, este vital a avea clar nucleul esenţial al vestirii creştine, şi pe acesta nimeni nu l-a scos în evidenţă mai bine decât Apostolul în primele trei capitole din Scrisoarea către Romani. De înţelegerea şi aplicarea la situaţia actuală a mesajului său depinde, sunt convins, dacă din eforturile noastre se vor naşte copii ai lui Dumnezeu sau dacă va trebui să repetăm în mod amar cu Isaia: „Am zămislit, ne-am zvârcolit ca ea, dar am dat naştere la vânt. Mântuire nu am făcut pe pământ şi locuitori ai lumii nu s-au născut” (Is 26,18).
Mesajul apostolului în acele prime trei capitole din Scrisoarea sa se pot rezuma în două puncte: primul, care este situaţia omenirii în faţa lui Dumnezeu ca urmare a păcatului; al doilea, cum se iese din ea, anume cum suntem mântuiţi prin credinţă şi făcuţi creatură nouă. Să-l urmăm pe Apostol în raţionamentul său rapid. Mai bine zis, să-l urmăm pe Duhul care vorbeşte prin intermediul lui. Cine a făcut călătorii în avion, probabil, a ascultat vreodată anunţul: „Puneţi-vă centurile de siguranţă, pentru că urmează să intrăm într-o zonă de turbulenţă”. Ar trebui să facem să răsune acelaşi avertisment pentru cel care vrea să citească cuvintele lui Paul care urmează.
„Într-adevăr, mânia lui Dumnezeu se revelează din cer asupra oricărei nelegiuiri şi nedreptăţi a oamenilor care înăbuşă adevărul prin nelegiuire; pentru că ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu este vădit în ei, întrucât Dumnezeu li s-a făcut cunoscut. De fapt, realitatea sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii în făpturile lui, aşa încât ei nu se pot scuza. Căci, deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au glorificat ca Dumnezeu şi nu i-au adus mulţumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat. Pretinzându-se înţelepţi, au înnebunit şi au înlocuit gloria Dumnezeului nepieritor cu asemănarea chipului omului pieritor, al păsărilor, al patrupedelor şi al reptilelor” (Rom 1,18-23).
Păcatul fundamental, obiectul primar al mâniei divine, este găsit, aşa cum se vede, în asebeia, adică în nelegiuire. În ce constă, exact, această nelegiuire, apostolul explică imediat, spunând că ea constă în refuzarea de „a glorifica” şi de „a aduce mulţumire” lui Dumnezeu. Straniu! Acest fapt de a nu glorifica şi de a nu aduce mulţumire suficient lui Dumnezeu nouă ni se pare, da, un păcat, dar nu aşa de teribil şi de moarte. Trebuie înţeles ce se ascunde în spatele său: refuzul de a-l recunoaşte pe Dumnezeu ca Dumnezeu, a nu-i acorda lui consideraţia care îi este datorată. Constă, am putea spune, în „a-l ignora” pe Dumnezeu, unde a ignora nu înseamnă atât „a nu şti că există”, cât mai ales „a face ca şi cum nu ar exista”.
În Vechiul Testament, îl auzim pe Moise care strigă poporului: „Recunoaşteţi că Dumnezeu este Dumnezeu!” (cf. Dt 7,9) şi un psalmist reia acest strigăt, spunând: „Recunoaşteţi că Domnul este Dumnezeu: el ne-a făcut şi noi ai lui suntem!” (Ps 100,3). Redus la nucleul său germinativ, păcatul este negarea acestei „recunoaşteri”; este tentativa, din partea creaturii, de a şterge, din proprie iniţiativă, aproape din prepotenţă, diferenţa infinită care există între ea şi Dumnezeu. Păcatul atacă, în acest mod, însăşi rădăcina lucrurilor; este o „sufocare a adevărului în nedreptate”. Este ceva mult mai întunecat şi teribil decât îşi poate imagina sau spune omul. Dacă oamenii ar cunoaşte ca vii, aşa cum vor cunoaşte în momentul morţii, ce înseamnă refuzarea lui Dumnezeu, ar muri de spaimă.
Această refuzare a luat trup, am auzit, în idolatrie, prin care se adoră creatura în locul Creatorului. În idolatrie, omul nu-l „acceptă” pe Dumnezeu, ci îşi face un dumnezeu; el este cel care decide despre Dumnezeu, nu viceversa. Rolurile sunt inversate: omul devine olarul şi Dumnezeu vasul pe care el îl modelează după propria plăcere (cf. Rom 9,20 şu). Astăzi această tentativă veche a luat o haină nouă. Ea nu constă în a pune ceva – nici măcar pe ei înşişi – în locul lui Dumnezeu, ci în a aboli, pur şi simplu, rolul indicat de cuvântul „Dumnezeu”. Nihilism! Nimicul în locul lui Dumnezeu. Dar nu este cazul să ne oprim asupra acestui lucru în acest moment; ar întrerupe ascultarea Apostolului care în schimb continuă raţionamentul său rapid.
Paul continuă rechizitoriul său arătând roadele care izvorăsc, pe planul moral, din refuzarea lui Dumnezeu. Din ea derivă o destrămare generală a obiceiurilor, un adevărat „torent de pierzare” care târăşte omenirea în ruină. Şi aici Apostolul trasează un tablou impresionant al viciilor din societatea păgână. Cel mai important lucru de reţinut, din această parte a mesajului paulin, nu este însă această listă de vicii, prezentă, printre altele, şi la moraliştii stoici ai timpului. Lucrul la prima vedere descumpănitor este că Sfântul Paul face din toată această dezordine morală nu cauza, ci efectul mâniei divine. De trei ori revine formula care afirmă asta în mod irevocabil: „De aceea i-a lăsat Dumnezeu pradă necurăţiei. […] De aceea i-a lăsat Dumnezeu pradă patimilor ruşinoase […]. Şi, deoarece ei nu au considerat important să ajungă la Dumnezeu prin cunoaştere, Dumnezeu i-a lăsat pradă unei minţi necugetate” (Rom 1,24.26.28).
Desigur, Dumnezeu nu „vrea” aceste lucruri, dar ll le „permite” pentru a-l face pe om să înţeleagă unde duce refuzarea lui. „Aceste acţiuni – scrie Sfântul Augustin – deşi sunt pedeapsă, sunt şi ele păcate, pentru că pedeapsa fărădelegii este de a fi, ea însăşi, fărădelege; Dumnezeu intervine pentru a pedepsi răul şi din însăşi pedeapsa sa izvorăsc alte păcate.”[1]
Nu există diferenţe în faţa lui Dumnezeu între iudei şi greci, între credincioşi şi păgâni: „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Rom 3,23). Apostolul ţine mult să clarifice acest punct căruia îi dedică întregul capitol al doilea şi parte din al treilea din Scrisoarea sa. Toată omenirea se află în această situaţie de pierzare, nu acesta sau acel individ sau popor.
Unde se află, în toate acestea, actualitatea mesajului Apostolului despre care vorbeam? Se află în remediul pe care evanghelia îl propune acestei situaţii. El nu constă în angajarea într-o luptă pentru reforma morală a societăţii, pentru corectarea viciilor sale. Ar fi, pentru el, ca şi cum ar vrea să dezrădăcineze un copac începând de la eliminarea frunzelor sau a ramurilor mai întinse, sau o preocupare de a elimina febra în loc de a îngriji răul care o provoacă.
Tradus în limbaj actual, asta înseamnă că evanghelizarea nu începe cu morala, ci cu kerygma; în limbajul Noului Testament, nu cu Legea, ci cu evanghelia. Şi care este conţinutul, sau nucleul central, al său? Ce înţelege Paul prin „evanghelie” când spune că ea este „puterea lui Dumnezeu pentru orice om care crede”? A crede în ce anume? „Dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat” (Rom 3,21): iată care este noutatea. Nu oamenii care, pe neaşteptate, şi-au schimbat viaţa şi obiceiurile şi au început să facă binele. Faptul nou este că, la plinirea timpurilor, Dumnezeu a acţionat, a rupt tăcerea, a întins cel dintâi mâna sa omului păcătos.
Dar să-l ascultăm de acum direct pe Apostolul care ne explică în ce anume constă această „acţiune” a lui Dumnezeu. Sunt cuvinte pe care le-am citit sau ascultat de sute de ori, dar ariile unei simfonii frumoase ne place să le reascultăm mereu din nou: „De fapt, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţi în mod gratuit prin harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus. Pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire pentru ca, prin credinţa în sângele său, să-şi arate dreptatea trecând cu vederea păcatele din trecut în timpul îngăduinţei lui Dumnezeu, ca să arate dreptatea lui în timpul de acum, aşa încât să fie drept şi să-l justifice pe cel care crede în Isus” (Rom 3,23-26).
Aş vrea să-i liniştesc imediat pe toţi: nu intenţionez să fac o altă predică despre justificarea prin credinţă. Există un pericol în a insista numai pe această temă. Nu este o doctrină aceea pe care Paul ne-o prezintă, ci un eveniment, ba chiar o persoană. Noi nu suntem salvaţi generic „prin har”: suntem salvaţi prin harul lui Cristos Isus; nu suntem justificaţi în mod generic „prin credinţă”: suntem justificaţi prin credinţa în Cristos Isus. Totul s-a schimbat „prin răscumpărarea în Cristos Isus”. Adevăratul articol cu care stă sau cade Biserica (vestitul Articulum stantis et cadentis Ecclesiae) nu este o doctrină, ci o persoană.
Eu rămân fără cuvinte de fiecare dată când recitesc această parte din Scrisoarea către Romani. După ce a descris, cu tonuri pe care le-am auzit, situaţia disperată a omenirii, Apostolul are curajul de a spune că ea s-a schimbat radical din cauza a ceea ce s-a petrecut cu ani înainte, într-o parte întunecată a Imperiului Roman, prin lucrarea unui singur om, mort chiar pe o cruce! Numai un „acut” al Duhului Sfânt, o străfulgerare a sa, putea da unui om ardoarea de a crede şi de a proclama acest lucru nemaiauzit. Cu atât mai mult cu cât chiar acest om odinioară devenea „furibund” dacă îndrăznea cineva să proclame în prezenţa sa un lucru de acest gen. Diaconul Ştefan a avut de suferit pentru asta…
În noi, şocul este atenuat de douăzeci de secole de confirmări, dar să ne gândim cum trebuiau să sune cuvintele Apostolului pentru persoanele culte ale timpului. Îşi dădea seama el însuşi; pentru aceasta a simţit nevoia de a spune: „Nu mă ruşinez de evanghelie” (Rom 1,16). De fapt, se poate ruşina de ea. Eu nu reuşesc să înţeleg cum nişte istorici oneşti pot să creadă (aşa cum s-a întâmplat mult timp) că Paul a luat această certitudine a sa din cultele eleniste sau nu ştiu din care alt izvor. Cine şi-ar fi imaginat vreodată, sau putea omeneşte să-şi imagineze, ceva de acest gen?
Dar să ne întoarcem la intenţia specifică a noastră care este evanghelizarea. Ce învăţăm din cuvântul lui Dumnezeu pe care tocmai l-am reascultat? Păgânilor Paul nu le spune că remediul la idolatria lor se află în a interoga din nou universul pentru a urca de la creaturi la Dumnezeu; iudeilor nu le spune că remediul se află în a respecta mai bine Legea lui Moise. Remediul nu este sus sau înapoi; este în faţă, este în primirea „răscumpărării realizate de Cristos Isus”.
Pentru a spune adevărul, Paul nu spune un lucru total nou. Dacă el ar fi autorul acestui mesaj nemaiauzit, ar avea dreptate cei care spun că adevăratul fondator al creştinismului este Saul din Tars, nu Isus din Nazaret. Dar ei greşesc! Paul nu face altceva decât să reia, adaptând-o la situaţia momentului, vestea inaugurală a predicii lui Isus: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15). Pe buzele sale „convertiţi-vă” nu însemna, ca în profeţii antici şi în Ioan Botezătorul: „Întoarceţi-vă, respectaţi Legea şi poruncile!”; înseamnă mai degrabă: „Faceţi un salt înainte; intraţi în Împărăţia care a venit gratuit în mijlocul vostru! Credeţi în evanghelie!” A se converti înseamnă a crede. „Prima convertire constă în a crede”, a scris Sfântul Toma de Aquino: Prima conversio fit per fidem[2].
Nici discursul lui Isus, nici cel al lui Paul nu se opresc, desigur, la acest punct. În predica sa, Isus va expune ce anume comportă a primi Împărăţia şi Paul va dedica toată partea a doua a Scrisorii sale pentru a prezenta faptele, sau virtuţile, care trebuie să-l caracterizeze pe cel care a devenit creatură nouă. După kerygma urmează pareneza, după vestire urmează îndemnul. Importantă este ordinea de urmat în viaţă şi în vestire, de unde trebuie început, de vreme ce, spunea deja Sfântul Grigore cel Mare, „nu se ajunge la credinţă pornind de la virtuţi, ci se ajunge la virtuţi pornind de la credinţă”[3]. Orice iniţiativă de evanghelizare care ar vrea să înceapă cu reformarea obiceiurilor din societate, înainte de a încerca să schimbe inima persoanelor, este sortită să se termine în nimic sau, mai rău, în politică.
Dar nu este cazul să insistăm nici asupra acestui lucru, în acest moment. Trebuie mai degrabă să adunăm învăţătura pozitivă a Apostolului. Ce spune cuvântul lui Dumnezeu unei Biserici care – deşi rănită în ea însăşi şi compromisă în ochii lumii – are o tresăltare de speranţă şi vrea să reia, cu elan nou, misiunea sa evanghelizatoare? Spune că trebuie să plece din nou de la persoana lui Cristos, să vorbească despre el „la timp şi în afara timpului”; să nu considere niciodată epuizat, sau presupus, discursul despre el. Isus nu trebuie să stea pe fundalul, ci în inima oricărei vestiri.
Lumea seculară face orice (şi din păcate reuşeşte!) pentru a ţine numele lui Isus departe, sau redus la tăcere, în orice discurs despre Biserică. Noi trebuie să facem orice pentru a-l ţine prezent mereu. Nu pentru a ne adăposti în spatele său, ci pentru că el este forţa şi viaţa Bisericii. La începutul lui Evangelii gaudium citim aceste cuvinte: „Îl invit pe fiecare creştin, în orice loc şi situaţie s-ar afla, chiar astăzi să reînnoiască întâlnirea personală cu Isus Cristos sau, măcar, să ia decizia de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există motiv pentru care cineva să poată crede că această invitaţie nu este pentru el”.
Din câte ştiu eu, aceasta este pentru prima dată când, într-un document oficial al magisteriului, apare expresia „întâlnire personală cu Cristos”. În pofida aparentei sale simplităţi, această expresie conţine o noutate pe care trebuie să încercăm s-o înţelegem.
În pastoraţia şi în spiritualitatea catolică erau familiare, în trecut, alte moduri de a concepe raportul nostru cu Cristos. Se vorbea despre un raport doctrinal, constând în faptul de a crede în Cristos; despre un raport sacramental care se realizează în sacramente, despre un raport eclezial, ca membre ale trupului lui Cristos care este Biserica; se vorbea şi despre un raport mistic sau nupţial rezervat câtorva suflete privilegiate. Nu se vorbea – sau cel puţin nu era vorbire obişnuită – despre un raport personal – ca între un eu şi un tu – deschis fiecărui credincios.
În timpul celor cinci secole pe care le avem în urmă – care în mod impropriu sunt numite „ale contrareformei” –, spiritualitatea şi pastoraţia catolică au privit cu suspiciune la acest mod de a concepe mântuirea. Se vedea în el pericolul (nicidecum îndepărtat şi ipotetic de altfel) subiectivismului, adică de a concepe credinţa şi mântuirea ca un fapt individual, fără un adevărat raport cu Tradiţia şi cu credinţa restului Bisericii. Înmulţirea curentelor şi a denominaţiunilor în lumea protestantă nu făcea decât să întărească această convingere.
Acum noi am intrat, mulţumire fie lui Dumnezeu, într-o fază nouă în care ne străduim să vedem diferenţele, nu în mod necesar ca incompatibile între ele şi prin urmare de combătut, ci, până unde este posibil, ca bogăţii de împărtăşit. În acest nou climat se înţelege îndemnul de a avea un „raport personal cu Cristos”. Acest mod de a concepe credinţa ni se pare unicul posibil de când credinţa nu mai este un fapt sigur care se absoarbe din copilărie cu educaţia familială şi şcolară, ci este rod a unei decizii personale. Succesul unei misiuni nu se poate măsura după numărul spovezilor ascultate şi al împărtăşaniilor distribuite, ci după câte persoane au trecut de la a fi creştini nominali la creştini reali, convinşi şi activi în comunitate.
Să încercăm să înţelegem în ce constă, în concret, această vestită „întâlnire personală” cu Cristos. Eu spun că este ca întâlnirea unei persoane pe viu, după ce am cunoscut-o mulţi ani numai în fotografie. Se pot cunoaşte cărţi despre Isus, doctrine, erezii despre Isus, concepte despre Isus, dar să nu fie cunoscut el viu şi prezent. (Insist mai ales asupra acestor două adjective: un Isus înviat şi viu şi un Isus prezent!). Pentru atâţia, chiar botezaţi şi credincioşi, Isus este un personaj din trecut, nu o persoană vie în prezent.
Ajută să înţelegem diferenţa prin ceea ce se întâmplă în domeniul uman, când se trece de la cunoaşterea unei persoane la îndrăgostirea de ea. Unul poate cunoaşte totul despre o femeie sau despre un bărbat: cum se numeşte, câţi ani are, ce studii a făcut, la care familie aparţine… Apoi, într-o zi, se aprinde o scânteie şi se îndrăgosteşte de acea femeie sau de acel bărbat. Se schimbă tot. Vrea să stea cu acea persoană, s-o placă, s-o aibă pentru sine, să-i fie frică să n-o supere şi să nu fie demn de ea.
Ce trebuie făcut ca să se aprindă în mulţi acea scânteie faţă de persoana lui Isus? Ea nu se va aprinde în cel care ascultă mesajul evangheliei, dacă nu s-a aprins mai întâi – cel puţin ca dorinţă, căutare şi propunere – în cel care o proclamă. Au existat şi există excepţii; cuvântul lui Dumnezeu are o forţă proprie şi poate acţiona, uneori, chiar dacă este pronunţat de cel care nu-l trăieşte; dar este excepţia.
Pentru mângâierea şi încurajarea celor care lucrează instituţional în domeniul evanghelizării, aş vrea să le spun că nu totul depinde de ei. De ei depinde să creeze condiţiile ca să se aprindă acea scânteie şi să se răspândească. Dar ea se aprinde în modurile şi în momentele cele mai negândite. În majoritatea cazurilor pe care le-am cunoscut în viaţa mea, descoperirea lui Cristos care a schimbat viaţa a fost ocazionată de întâlnirea cu cineva care deja experimentase acel har, de participarea la o adunare, de ascultarea unei mărturii, de faptul de a fi experimentat prezenţa lui Dumnezeu într-un moment de mare suferinţă, şi – nu pot să nu spun, pentru că aşa s-a întâmplat şi pentru mine – de faptul de a fi primit aşa-numitul botez al Duhului.
Aici se vede necesitatea de a ne baza tot mai mult pe laici, bărbaţi şi femei, pentru evanghelizare. Ei sunt mai inseraţi în mrejele vieţii în care se realizează de obicei acele circumstanţe. Şi datorită numărului scăzut, nouă celor din cler ne este mai uşor să fim păstori decât pescari de suflete: mai uşor este a paşte cu cuvântul şi sacramentele pe cei care vin la biserică, decât a merge în larg pentru a-i pescui pe cei de departe. Laicii ne pot înlocui în misiunea de pescari. Mulţi dintre ei au descoperit ce înseamnă a cunoaşte un Isus viu şi sunt nerăbdători să împărtăşească descoperirea lor cu alţii.
Mişcările ecleziale, apărute după Conciliu, au fost pentru foarte mulţi locul în care au făcut această descoperire. În omilia sa pentru Liturghia crismei din Joia Sfântă din 2012, ultima din pontificatul său, Benedict al XVI-lea a afirmat: „Cine priveşte la istoria epocii post-conciliare poate să recunoască dinamica adevăratei reînnoiri, care a asumat adesea forme neaşteptate în mişcări pline de viaţă şi care face aproape tangibile vivacitatea sfintei Biserici, prezenţa şi acţiunea eficace a Duhului Sfânt”. Alături de roadele bune, unele din aceste mişcări au produs şi roade stricate. Ar trebui să ne amintim de zicala: „A nu arunca pruncul împreună cu apa murdară”.
Termin cu cuvintele concluzive din Itinerarul minţii către Dumnezeu de Sfântul Bonaventura, pentru că ele ne sugerează de unde să începem pentru a realiza, sau a reînnoi, „raportul nostru personal cu Cristos” şi a deveni vestitorii săi curajoşi: „Această înţelepciune mistică foarte secretă – scrie el – n-o cunoaşte nimeni decât cel care o primeşte; nimeni n-o primeşte decât cel care o doreşte; nimeni n-o doreşte decât cel care este înflăcărat în interior de Duhul Sfânt trimis de Cristos pe pământ”[4].
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
Note:
[1] Augustin, De natura et gratia, 22.24.
[2] Toma de Aquino, S. Th. I-IIae, q. 113, a. 4.
[3] Grigore cel Mare, Omilii despre Ezechiel, II,7 (PL 76, 1018),
[4] Bonaventura din Bagnoregio, Itinerarium mentis in Deum, VII, 4.
