Despre virtuțile ce-l susțin pe om în viața de zi cu zi

Câteva cuvinte pentru tineri (dar nu numai)
Despre virtuțile ce-l susțin pe om în viața de zi cu zi

Ce este o virtute?

Este, în primul rând un har al lui Dumnezeu dăruit fiecăruia dintre oameni pentru a putea fi asemenea Lui, întrucât am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Sunt, deci, acele trăsături morale și de caracter obișnuite și bine stabilite în ființa noastră, care ne direcționează spre faptele bune, iar atunci când le valorificăm, le punem în practică, înseamă că ne străduim se redevenim acel aspect foarte bun al creației divine, să fim asemenea Lui, să fim așa cum El ne-a creat.

Catehismul Bisericii deosebește mai multe tipuri de virtuți, însă toate sunt strâns legate între ele, nu putem avea doar una sau două, iar restul să ne fie indiferente, să nu le luăm în seamă, să nu le punem în practică, să nu le trăim.

Pe primul loc sunt virtuțile teologale: Credința, Speranța și Iubirea, care sunt virtuțile ce ne arată, după cum vom vedea, chipul și asemănarea noastră cu Dumnezeu. Însă, dacă chipul lui Dumnezeu din noi nu poate fi distrus din om, nici măcar de cel mai păcătos dintre oameni, întrucât, ne spune Cartea Genezei, atunci când Dumnezeu l-a creat pe Om a văzut că a făcut ceva foarte bun, iar Dumnezeu nu se poate nega pe sine, asemănarea noastră cu El depinde doar de noi, El ne-a creat liberi, ne-a posibilitatea de a alege între bine și rău, deci asemănarea  presupune efortul nostru de a fi buni, cinstiți, răbdători, să știm să ne controlăm înclinările spre rău, etc.

O altă categorie de virtuți sunt cele așa numite cardinale sau morale, întrucât ne ajută să ajungem la trăirea deplină a primelor. Acestea sunt: Prudența, Cumpătarea, Dreptatea și Tăria.

În afară de virtuțile enumerate mai sus, mai sunt și multe alte haruri spirituale, prin care Dumnezeu ne ajută să învingem tentația răului din noi, pe care o avem datorită păcatului strămoșesc al neascultării față de Dumnezeu, cum ar fi: umilința, dărnicia, curăția, blândețea, sârguința, ascultarea, disciplina, iertarea, mila, etc.

Ne vom opri cu gândul mai ales asupra unora dintre acestea din urmă, pentru a putea înțelege cât mai mult din importanța primelor două categorii de virtuți în viața noastră.

Aveți în minte imaginea unui copac? În întregimea lui, vreau să spun? Cu rădăcini cu tot, cu pământul în care sunt înfipte acestea? Cu cerul în care se oglindesc ramurile, cu aerul în care se răsfață frunzele, florile și fructele?

Să facem acum un exercițiu de imaginație, să luăm un topor și să tăiem trunchiul (sau să mergem cu gândul prin toate acele păduri ale noastre nenorocite de lăcomia omului, pe care le întâlnim la tot pasul în România). Care este, după părerea voastră, viitorul celor două jumătăți, separate acum între ele?

Există mai multe posibilități pentru partea inferioară, cea adânc înfiptă în pământ, însă pentru partea superioară, cea cu frunze, flori și fructe, doar una: moartea. Pentru acele rădăcini și acel trunchi ciuntit rămas, mai sunt șanse: o ploaie la timp, un nou lăstar care se ițește din ciot sau chiar direct din rădăcini, apoi priceperea, dragostea și mila unui grădinar priceput față de acel tânăr și fragil vlăstar, etc.

Să facem un  pas înainte în exercițiul nostru de imaginație și să ne transpunem noi în locul acelui copac: trunchiul suntem noi, rădăcinile sunt harurile dăruite nouă de Dumnezeu, iar ramurile, florile și fructele sunt faptele noastre bune, împlinirile noastre în viață. Toporul este păcatul din viața noastră, iar rezultatul direct al acestuia este moartea noastră spirituală. Din fericire pentru noi, există și acel grădinar plin de dragoste, Dumnezeu, care se îngrijește și de acele fragede vlăstare care sunt părerile noastre de rău, cu condiția ca acestea să fie sincere și durabile în timp.

M-am folosit de această metaforă pentru a aborda subiectul acestor virtuți „colaterale”, care ne ajută să ne trăim viața așa cum a voit-o Creatorul nostru, atunci când ne-a vrut asemenea Lui.

Umilința
Ce înseamnă a fi umil? Sf. Francisc, în Laudă virtuților, o asociază cu sfânta Sărăcie, întrucât, motivează el, ambele combat avariția, lăcomia, orgoliul, și alte vicii ce-l împiedică pe om să aibe un raport real și adevărat cu Dumnezeu și cu semenii săi. Umilința înseamnă încredere, înseamă ascultare, înseamnă respect, înseamnă disecernământ, înseamnă bun simț, înseamnă mulțumire și pace sufletească, înseamnă inteligență, etc. Ne recunoaștem în aceste trăsături definitorii? Avem încredere în cei ce ne stau alături pe calea vieții? Îi ascultăm? Îi respectăm? Dăm dovadă de bun simț în relațiile noastre cu alții, acolo unde ne desfășurăm activitatea? În alegerile noastre dăm dovadă că suntem capabili de discernământ? Sunt doar unele dintre întrebările pe care le generează această virtute…

Dărnicia
Ce înseamnă a fi darnic? Una dintre cărțile de intensă spiritualitate ale părintelui Nicolae de la Rohia (N. Steinhart) are următorul titlu: Dăruind vei dobândi. Titlul exprimă un adevăr fundamental: totul în această lume este rodul acestui schimb esențial. Dumnezeu, (de exemplu) prin părinții noștri, ne-a dăruit viața, noi am primit-o. La rândul nostru, trebuie să fim darnici, ca să beneficiem de roadele acestui schimb. Să vedem ce putem face și noi ca această legătură fundamentală a vieții să nu se întrerupă. Pentru aceasta trebuie să avem în vedere mai întâi că această virtute combate zgârcenia, egoismul, două vicii care ne otrăvesc viața. Tuturor ne place să primim daruri, nu-i așa? Însă ne place la fel de mult să dăruim? Aici treaba începe să scârțâie, începem să facem tot felul de calcule, ce anume, cât, cum, când, etc. Isus, în Sfânta Evanghelie, ne dă un exemplu practic de a dărui. Într-o zi, ne spune textul sfânt, Isus stătea în templu împreună cu ucenicii săi și observa mulțimea. A văzut că veneau mulți să-și lase ofranda la templu. Fiecare lăsa o ofertă din ceea ce îi prisosea, adică își făcea mai întâi niște socoteli: îmi trebuie atât pentru asta, atât pentru cealaltă, etc. A venit și o bătrânică care a oferit doi bănuți, cu mult mai puțin decât oferise cei ce trecuseră mai înainte pe acolo, iar Isus, spre stupoarea ucenicilor, o laudă pe ea, nu pe cei ce oferiseră sume mult mai consistente, motivând că aceia dăduseră din ceea ce le prisosea, pe când bătrânica dăduse tot ce avea. De multe ori și noi nu reușim să fim darnici, motivând că nu avem nici pentru nevoile noastre, dar să mai dăm și la alții… Însă cine ne oprește să dăruim un zâmbet, să fim amabili, să ajutăm măcar un bătrân să treacă strada, de exemplu?

A dărui înseamnă gratuitate, nu reciprocitate.  Aceasta din urmă va veni din deschiderea noastră, din dăruirea de sine de care dăm dovadă. Dărnicia și dăruirea de sine sunt pentru noi ca rezervorul unei mașini: dacă are combustibil în el, mașina va merge, dacă nu, stă pe loc. Închei cu un rezumat al ideii expuse de Nicolae Steinhart: Dăruind totul, vei dobândi Totul, adică pe Dumnezeu, iar dacă îl ai pe Dumnezeu cu tine, ai totul.

Blândețea
Vă mai amintiți de cuvintele lui Isus de pe muntele fericirilor? Despre acea fericire (a treia) care îi proclamă pe cei blânzi ca moștenitori ai pământului? Imaginea acelui copac luat ca exemplu mai sus ne poate fi din nou de ajutor și datorită faptului că blândețea   mai înseamnă și sensibilitate, deschidere, smerenie, răbdare, simplitate, înțelepciune, speranță și iubire (două dintre virtuțile teologale!). Blândețea este opusul mâniei, al îngâmfării, al vicleniei, al lăcomiei.  Sensibilitatea noastră nu trebuie să se îndrepte doar asupra lucrurilor sau ființelor dragi nouă, ci și asupra lucrurilor, ființelor, situațiilor mai puțin agreate. Sfântul Francisc obișnuia să recomande această deschidere universală ucenicilor săi printr-un cântec: Laudă întregii creații (Cântecul fratelui soare): Lăudat fii, Doamne, de către: fratele soare, surioara lună, măicuța țărână, apă, aer, cer și stele, dar si de cei care iartă, cei care iubesc pacea, etc. Această deschidere ne este necesară și nouă dacă vrem să moștenim pământul. Noi cum stăm din punctul de vedere al blândeții?

Iertarea
Iertarea ca virtute… De  cele mai multe ori o vedem ca un efort, și chiar este așa, căci a fi virtuos înseamnă, pe lângă a fi „posesorul” unei anumite virtuți, a depune efort pentru împlinirea unei aspirații personale ce are ca țintă perfecțiunea într-o anumită direcție, adică a avea un țel în viață, iar iertarea este un prag obligatoriu pentru atingerea acelui țel, a acelei ținte dorite cu ardoare. Să nu ne amăgim: atingerea unui țel în viață este asemenea cu drumul Calvarului pe care l-a urmat Isus și pe care noi îl medităm ocazional în Postul Mare: plin de obstacole, căderi, insulte, într-ajutorare, compătimire, dar și de Iertare… Câteva dintre ultimele cuvinte spuse de Isus din înaltul crucii au fost: Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!… Sunt cuvinte de iertare, nu de acuzare, nu de indignare, nu de reproș, de condamnare…

Nu există om, oricât de virtuos (bun) ar fi el, care să nu aibe de-a face de-a lungul vieții cu persoane înrăite, dușmănoase, însă comportamentul lui Isus de pe muntele Calvar este pentru noi un exemplu de Iertare concretă; nu numai la nivel exemplificativ, orientativ, ci la nivel existențial. Ori de câte ori abatem securea asupra trunchiului nostru prin păcate, El spune: Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!

Noi (eu, tu) știm ce vrem și ce vrem să facem cu viața noastră? Ne dăm seama când dăm cu toporul în acel tânăr (sau mai puțin tânăr) copac care suntem? Oare ne tăiem singuri rădăcinile, care sunt adânc înfipte în pământul Evangheliei, al Veștii celei Bune, sau le îngrijim, ca să fie mai viguroase, ca să dea roadă însutită?

Cum stăm concret din acest punct de vedere, căci a ierta este cu adevărat pentru noi o piatră de poticnire, după cum ne dăm seama zilnic?

Mila
Raportându-ne din nou la copacul nostru, se spune de către specialiști că tot ceea ce vedem la suprafață, adică ramurile, frunzele, florile și fructele, are un corespondent în rădăcinile de sub pământ, fapt care face ca acel copac să aibe stabilitate, tărie, durată în timp. Când crește un ram, crește și o rădăcină. Singura deosebire este că atunci când tai un ram (păcatul) rădăcina corespondentă nu moare, deoarece este fixată în Dumnezeu în pământ roditor (virtute, har, chiar dacă neîngrijită, neglijată de noi), deci mai poate reveni la viață, căci are în ea Viața. Este un exemplu pentru viața noastră de har: Păcatul de taie din ramuri, ne ciopârțește chiar trunchiul, îl abate, însă noi mai avem (prin  sacramente și educație) rădăcinile adânc  înfipte în pământul fertil al Credinței (a treia virtute teologală), așa că mai avem o șansă. Este legitimă întrebarea: ce legătură au toate acestea cu mila, milostivirea? Punctul de legătură este tocmai grădinarul: noi înșine și Dumnezeu. Vă mai amintiți de parabola smochinului neroditor? Explică exact această „colaborare” dintre cei doi „grădinari”: într-o zi, Isus, ca să dea un exemplu concret ucenicilor săi,  se oprește sub un smochin și se uită după fructe, chiar dacă nu era timpul lor și, nevăzându-le, îl blestemă. Intervine însă grădinarul și îl roagă: Stăpâne, mai lasă-mă să-l îngrijesc și anul acesta, îl voi săpa la rădăcină, voi pune îngrășăminte, îl voi îngriji cum trebuie, iar dacă la anul nu va duce rod, îl voi tăia! Poate că ar trebui să ne fie milă de noi înșine și să-l rugăm pe Dumnezeu: mai lasă-mă, Stăpâne, să am grijă de mine și anul acesta…

Noi cum ne comportăm cu cei care ne vor răul? Cu cei care ne urăsc? Cu aceia care au nevoie de ajutorul nostru, de îngrijirea noastră, chiar dacă ne sunt dușmani? Suntem răbdători, iertători? Sau ne repezim cu securea asupra legăturilor noastre cu ceilalți?

Sârguința (hărnicia, munca)
Este virtutea contrară lenii, delăsării, abandonării unor idealuri și a altor înclinații ale omului de a„evita” colaborarea cu Dumnezeu la actul creației, act care nu s-a încheiat în timpurile biblice, ci continuă și astăzi, tocmai prin această colaborare (sau necolaborare!) dintre Dumnezeu și Om. Orice vârstă are o arie  specifică de muncă: copilăria are ca țel descoperirea universului înconjurător, prin joacă, curiozitate, etc; adolescența și tinerețea are aceleași scopuri în special prin intermediul școlii, maturitatea este etapa vieții în care omul contribuie, prin munca sa zilnică, în mod creativ la actul creației divine prin elan, dăruire, procreere, iar la vârsta senectuții omul contribuie la același act divin mai ales prin înțelepciune, înțelegere, disponibilitate, împărtășire a cunoștințelor, etc. Până și ultima etapă a vieții, moartea, ne dezvăluie cât de profundă este această legătură dintre divin și uman, întrucât doar prin ea ajungem să ne vedem Creatorul „față în față”.

Omul care nu se supune acestei logici, cel care nu muncește, leneșul cu alte cuvinte, e cu desăvârșire inutil în acest act continuu al creației. Se autoexclude din el, face notă discordantă într-un proces creativ continuu.

Munca nu este ceva facultativ, ea aparține structuriii ontologice a Omului, care este chip și asemănare a lui Dumnezeu. Dumnezeu, ne spune Sfânta Carte, a muncit șase zile, iar în cea de-a șaptea s-a odihnit, adică a contemplat rezultatul creației sale și a văzut că toate erau bune, chiar foarte bune în cazul Omului. Asta este părerea lui Dumnezeu despre noi.

Părerea noastră în ceea ce îl privește pe Dumnezeu, care este?

Concret (adică muncă, dăruire, responsabilitate, etc), nu doar la nivel declarativ?

Ascultarea
Societatea contemporană propune și cultivă asiduu spiritul autonomiei. Idealul social astăzi este Omul autonom, care nu ascultă de nimeni, care încearcă să se realizeze singur, împlinindu-și toate dorințele (dacă se poate imediat = carpe diem!), chiar prin impunerea propriei voințe celorlalți, prin a-și face loc „cu coatele” în societate, călcând grosolan peste viața și aspirațiile semenilor săi. Și aici trebuie să ne raportăm, să revedem raportul nostru cu Dumnezeu, care ne-a vrut ascultători, adică respectuoși, disponibili și buni colaboratori în raport cu El, cu celelalte componente ale Creației divine, cu aspirațiile divine sădite în noi. Suntem, vrem – nu vrem, fii ai Ascultării, iar Mândria, sădită în noi de Satana (Diavolul, Îngerul cel neascultător), nu face decât să ne înstrăineze de această esențială rădăcină divină, care, retezată de securea orgoliului nostru, ne înrobește păcatului neascultării.

Ce înseamnă a asculta? De cele mai multe ori suntem tentați de a reduce această virtute la un simplu a auzi, iar dacă ce auzim ne convine, atunci transformăm acel îndemn, sfat, acea propunere în ceva propriu, dacă nu, nu.  Ascultarea despre care vorbim este cu totul altceva. Este strâns legată de cele trei virtuți teologale: Credința, Speranța și Iubirea. Credința este ascultarea de Dumnezeu, Speranța, fără ascultare și credință este un nonsens, o utopie, iar Iubirea „este mai presus de toate” (Sf. Paul în scrisoarea către corinteni) tocmai pentru că cuprinde în  ea, pe lângă credință și speranță, și ascultarea. Ascultarea față de Dumnezeu și față de oameni. Ascultarea este soră bună cu umilința, cu respectul, cu dăruirea, disponibilitatea, etc.

Noi ascultăm de Dumnezeu? Îi ascultăm Cuvântul prin participarea la Sfânta Jerfă? Trăim acest cuvânt? Îl punem în practică?

Dar de părinții noștri (mai) ascultăm? Poate că n-ar strica să mai repetăm motivația poruncii a patra: „ca să-ți fie bine și să trăiești mult pe pământ”…

Ascultăm de profesori și de aceia care au misiunea să ne ajute în viață? De superiorii noștri de la locul de muncă? Sunt doar unele dintre aspectele esențiale ale trăirii ascultării…

Disciplina
Orice transformare interioară a omului are la bază disciplina. Disciplina însumează acel mănunchi de reguli, principii, primite de la Dumnezeu, de la părinți și educatori, ca și de la propria experiență de viață, de la care omul nu abdică, indiferent de împrejurări. Ea presupune efort, constanță, respect, ascultare, dăruire, voință, etc. Fără disciplină suntem sclavii propriilor emoții și gânduri, suntem extrem de influențabili în fața stimulentelor externe neconforme cu statutul nostru de chip și asemănare cu Dumnezeu, cu statutul nostru de fii ai lui Dumnezeu.

Disciplina nu înseamnă rigiditate, obtuzitate, absurditate și alte asemenea. Prin disciplină omul se trezește la viață, devine mai conștient în ceea ce îl privește pe sine și raportul său cu ceilalți, mai capabil să se cunoască pe sine și pe ceilalți membri ai familiei umane. Disciplina interioară  a gândurilor, sentimentelor, aspirațiilor fiecăruia ajută la înfruntarea și confruntarea cu toate greutățile vieții, ajută în lupta cu ispitele și atacurile diavolului. Nu în ultimul rând, disciplina ne ajută să ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine, să vedem care sunt punctele noastre slabe, unde mai avem de corectat pentru ca viața noastră să fie o împlinire, nu un eșec. Mulți confundă lipsa de disciplină cu libertatea, însă se înșală pe ei înșiși. Adevărata libertate începe din momentul în care te cunoști cu adevărat pe tine însuți, în care ești conștient de ceea ce ești, de ceea ce reprezinți pentru tine însuți și pentru alții.

După cum vedeți, toate aceste trăsături divine pe care le are în ea ființa umană, se întretaie, sunt strâns legate între ele, nu putem, așa cum afirmam la început, să le avem doar pe unele, iar de celelalte să facem abstracție, să le neglijăm. Deasemenea, a le avea nu vine de la sine, ci presupune un efort al fiecăruia dintre noi, o luptă împotriva acelor tendințe care ne împiedică să fim, să trăim după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Cred că merită să încercați să trăiți conform cu voința lui Dumnezeu! Abandonarea acestor principii a adus lumea în situația de azi, pe care o condamnăm cu toții, de care suntem indignați, fără însă a avea curajul de a ne întreba: oare nu și netrăirea valorilor creștine din partea mea poate fi o cauză a acestei stări de lucruri?

Poate că trăind aceste valori nu vom schimba lumea pe moment, însă cu siguranță ne vom schimba pe noi înșine! Iar schimbându-ne pe noi, ușor, ușor vom schimba și lumea!

Se apropie sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, un moment propice pentru a face acest pas decisiv din viața noastră!

Un Crăciun fericit tuturor!

Fr. Marian-Petre Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.