Creștinul și Sfânta Scriptură

Creștinul și Sfânta Scriptură

La sanctuarul „Fericitul Ieremia” din Onești, sâmbătă, 17 martie 2012, a avut loc cel de-al doilea moment de reflecție și rugăciune din Postul Mare. În centrul atenției a fost Sfânta Scriptură și rolul ei în viața creștinului. A fost prezentat pe scurt cum a apărut creștinismul, mesajul central al lui Isus și cum au apărut scrierile Sfintei Scripturi. De asemenea, s-a menționat că avem bucuria de a citi primele cinci cărți ale Vechiului Testament datorită eforturilor depuse de unii preoți din Dieceza de Iași. Momentul s-a încheiat cu o rugăciune. Mai jos poate fi regăsit textul catehezei:

În fiecare zi auzim vorbindu-se despre creștinism și Sfânta Scriptură! Sunt cuvinte care aproape nu ne mai spun nimic deoarece suntem obișnuiți cu ele. Totuși, când a apărut creștinismul, lucrurile stăteau altfel. Să ne întoarcem puțin în istorie și să vedem care au fost cauzele sau ce i-a determinat pe oamenii acelui timp să se convertească la creștinism și să-și călăuzească viața după mesajul și învățătura lui Cristos, cuprinsă în Sfânta Scriptură.

Conținutul predicii lui Isus, după mărturia evanghelistului Marcu, primește confirmarea precisă din fericiri, din parabole și din cuvintele de trimitere în misiune a discipolilor. Acest conținut consistă în anunțarea venirii iminente a Împărăției lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu înseamnă salvare, mântuire. Mesajul lui Isus prezintă aspecte noi pentru acele timpuri. Mai întâi de toate, acesta se adresa săracilor. Săracii erau destinatarii privilegiați ai acestui mesaj; erau cei asupriți, cei marginalizați și păcătoși. Mare parte din activitatea lui Isus consistă în predicare și învățătură. Mesajul lui Cristos a constituit pentru discipolii săi o mare speranță, care nu era lipsită, încă de la început de elemente revoluționare și paradoxale. De asemenea, predicarea lui Isus a provocat și obstacole din partea autorităților iudaice.

Ambientul originar al creștinismului este iudaismul. La Ierusalim s-a născut prima comunitate de iudei care credeau în Isus din Nazaret, Mesia și Fiu al lui Dumnezeu. Noua comunitate continua să frecventeze orele de rugăciune de la Templu, dar se distingea încă de la început de comunitatea iudaică prin anumite caracteristici ale cultului.

La început, creștinii erau numiți discipoli, așa cum erau numiți când Isus era în mijlocul lor; mai târziu vor fi numiți frați sau sfinți, cum se poate citi în Faptele Apostolilor și în Scrisorile sfântului Paul. Pentru unii străini, creștinii apăreau ca un partid.

Apelativul de „creștin” a fost atestat pentru prima oară în Antiohia și se pare că a fost dat de către romani.

Acum ne vom îndrepta atenția asupra sfintei Scripturi, carte ce a stat la baza creștinismului. Să ascultăm ce zice Conciliul Vatican II în constituția dogmatică Dei Verbum :

Propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărțile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune continuă până la sfârșitul veacurilor. De aceea, Apostolii, transmițând ceea ce ei înșiși au primit, îi îndeamnă pe credincioși să păstreze tradițiile învățate fie prin viu grai, fie prin scris (cf 2 Tes 2,15) și să lupte pentru credința ce le-a fost transmisă o dată pentru totdeauna (cf. Iuda 3). Ceea ce a fost transmis de către Apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajută pe Poporul lui Dumnezeu să ducă o viață sfântă și să-și sporească credința; astfel Biserica, în învățătura, în viața și cultul său, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce crede(DV 8).

Biblia sau Sfânta Scriptură  cuprinde 73 de Cărți revelate, pe care Biserica a putut să le discearnă ca scrieri care trebuie numărate printre Cărțile Sfinte, și aceasta datorită Tradiției Apostolice. 46 de Cărți aparțin Vechiului Testament și 27 aparțin Noului Testament. De fapt, traducerea cuvântului Biblie din limba greacă înseamnă Cărți, adică mai multe volume împreună. Putem spune că Biblia sau Sfânta Scriptură conține biblioteca sacră a evreilor și a creștinilor la un loc și, în anumite puncte, și pentru musulmani. Sfânta Scriptură Catolică este diferită de cea protestantă și de cea ebraică. Canonul biblic, fie protestant, fie evreiesc, este mai restrâns decât cel al Bisericii Catolice. De ce? Vom încerca să parcurgem pe scurt formarea acestor două canoane. Primele bucăți din Vechiul Testament au fost niște imnuri de mulțumire care se găsesc în Ieșirea 15, 1-21 și în Jud 5, 2-31. aceste scrieri au fost primii pași către o scriere a Vechiului Testament. Următorul pas de creativitate în scrierea Bibliei a fost perioada domniilor lui David și Solomon. Cuceririle și succesul pe care le-a avut David, în timpul căruia pentru prima dată Israel devine un adevărat stat, dau loc la discuții privitoare la religie. Se începe o reflexie mai atentă și aprofundată asupra întrebărilor esențiale ale vieții, cum are fi: de ce Dumnezeu a ales chiar pe evrei ca popor al său? De ce răul există pe pământ?…

Scriitorii de curte, care locuiau în Ierusalim alături de David sau Solomon, au început pentru prima dată să culeagă faptele regilor și să le facă un portret pe baza vitejiilor și a vieții lor. Cu timpul, acești scriitori și-au extins povestirile lor, de la istoria mai recentă la cea mai îndepărtată și au început să scrie despre perioada Exodului, apoi despre Patriarhi și în cele din urmă despre începutul lumii. Un rol important la a avut și școala Jahwistă, Elohistă, Deuteronomistă și Sacerdotală. După distrugerea templului din Ierusalim (anii 70 după Cristos) la conciliul de la Jamnia evreii au luat decizia de a accepta în canonul lor doar Cărțile scrise în limba ebraică sau aramaică. Biblia ebraică definitivată la Jamnia se cheamă TANACK . acest nume derivă de la diversele părți ale Bibliei: T= Torah, N= Nebiim, adică Profeții; K= Ketubim, adică Scrierile.

Biblia folosită de Biserica primară era cea scrisă în greacă. Vulgata, traducerea Bibliei în latină făcută de Sf. Ieronim, a avut mereu în componența sa toate Cărțile din limba greacă. Imediat după reforma protestantă a avut loc o nouă revenire asupra studiului Bibliei. Martin Luther când s-a despărțit de Biserică a decis să nu accepte aceste cărți care erau scrise în greacă și care nu fuseseră niciodată scrise în ebraică. Mai mult, el a încercat să micșoreze și numărul Cărților Noului Testament. Ca reacție la propunerea protestanților, Biserica a declarat solemn canonul Bisericii la Conciliul din Trento din 1546.

Vom trece acum la Noul Testament. În secolul al II-lea, când s-a hotărât care Cărți ar trebui să fie acceptate de Biserică, s-au stabilit anumite criterii, și anume:

1.Cartea trebuie să aibă autoritate apostolică (chiar dacă aceasta era o autoritate creată, cum era cazul Evangheliei lui Ioan;

2.Cartea trebuie să fie folosită în timpul celebrărilor liturgice;

3.Cartea trebuie să fie acceptată în mod universal.

*Canonul Sfintei Scripturi

Cuvântul canon provine din grecește și înseamnă „măsură, regulă sau normă”. În afară de acest înțeles, la cei vechi, mai avea și înțelesul de „catalog”. Canonul Sfintelor Scripturi se poate defini astfel: Colecția făcută de autoritatea bisericească a acelor cărți care, fiind inspirate și bucurându-se de o autoritate supremă, conțin și constituie norma adevărului revelat.

Între creștini, există un consens cu privire la cele 27 de cărți ce fac parte din NT: Evangheliile după Mt, Mc, Lc și In, Faptele apostolilor, Scrisorile sfântului Paul (Rom 1,2 Cor, Gal, Ef, Filipeni, Col, 1,2 Tes, 1,2 Timotei, Tit, Filemon), Scrisoarea către Evrei, Iacob, 1,2 Pt, 1,2,3 In, Iuda și Apocalipsul. În schimb, cât privește VT, în timp ce creștinii catolici și ortodocși acceptă cele 46 de cărți care compun VT (ortodocșii includ și alte cărți în canonul lor: 3 Esdra, Rugăciunea lui Manase, Ps 151, 3 Mac) creștinii protestanți acceptă 39 de cărți pe care le-am enumerat mai sus, conformându-se canonului iudaic. Cele 7 cărți excluse de protestanți sunt numite „deuterocanonice” de catolici și „apocrife” de protestanți. Motivul acestei divergențe este că, în primele secole, creștinii au folosit VT nu în limba originală (ebraică), ci în versiunea greacă care cuprindea 46 de cărți.

În secolul al XVI-lea, la Reformă, protestanții au preluat canonul ebraic mai scurt. Astăzi asprele divergențe doctrinale care au cauzat separarea între catolici și protestanți au fost atenuate. Unele ediții protestante ale Bibliei adaugă cele șapte cărți „apocrife” (pe care catolicii le numesc „deuterocanonice”) la sfârșitul Bibliei sau le așează între V și NT.

Acum la final doresc să vă spun următoarele: nu veți înțelege niciodată mai ales cu privire la Sfânta Scriptură dacă nu veți pune mâna pe această Carte și să o citiți. Acum avem bucuria să citim primele cinci cărți ale Bibliei traduse de Pr. Alois Bulai și Pr. Eduard Patrașcu. Vă invit să căutați această carte și să o citiți! Zilnic poate citim ziarul sau ascultăm știrile la televizor, zilnic poate citim din diferite cărți… de ce nu încercăm ca zilnic să citim din CARTEA CĂRȚILOR? Aici vom găsi răspuns la întrebările pe care le avem cu privire la ce este omul, care este menirea lui… aici vom descoperi Dumnezeul minunat care ne-a creat și răscumpărat… aici, în această carte vom descoperi Iubirea lui Dumnezeu pentru om.

Biblia este Scrisoarea de iubire pe care Dumnezeu ne-a trimis-o nouă… și orice scrisoare trebuie citită și… trimis un răspuns!

Pace și Bine!

Fr. Romeo Horvat, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.