(Meditație de Advent pentru tineri)
„Iată, vor veni zile – oracolul Domnului – în care Eu voi împlini promisiunile de bine pe care le-am făcut Casei lui Israel și Casei lui Iuda.
În zilele acelea și în timpul acela voi face să înmugurească pentru David un lăstar de dreptate; el va administra judecata și va împlini dreptatea pe pământ.
În zilele acelea Iuda va fi mântuit, iar Ierusalimul va trăi liniștit. Va fi chemat: Domnul-dreptatea-noastră”
(Ier. 33,14-16)
„Toate cărările Domnului sunt adevăr și har
pentru cine trăiește legământul cu el și poruncile sale.
Domnul se dezvăluie aceluia care îl teme,
Îi face cunoscut legământul său”.
(Din Psalmul 24)
Ce pregătim noi prin postul Adventului care va începe duminica care vine (în ritul oriental a și început din 15 noiembrie)?
Și ce înseamnă pentru noi Nașterea Domnului?
Venirea sa în mijlocul oamenilor, adică în mijlocul nostru, cei care stăm aici, ne obligă la ceva? Ne îndeamnă la ceva? Ne deschide orizonturi noi?
Cred că mai ales pe voi, cei tineri, (însă este valabil pentru toți cei ce-i așteaptă înmugurirea) vă obligă la speranță, vă obligă să vă gândiți la viitor, când veți fi mari; iar când veți crește, să vă îngrijiți să nu creșteți strâmb, să nu aveți ramuri uscate, căci nu sunt bune decât de pus pe foc, vă obligă mai ales să dați roade care să fie plăcute, gustoase, nu stricate, pline de viermi, căci noi pe acelea le aruncăm, nu-i așa? Nimănui nu-i plac fructele stricate…
Lecturile primei duminici din Advent ne vin în ajutor și ne prezintă imaginea unui lăstar, simbol al speranței de a crește, de a se transforma într-un copac mare, care cândva va produce fructele de care aminteam.
Speranța în sine nu este o construcție solidă, completă, precisă, definitivă. Este un lăstar, adică un indiciu de viață. O posibilitate. O promisiune. Un presentiment. Un pact pentru viitor.
Sper că voi deveni..
Când voi fi mare, voi face…
Așa și lăstarul, nu este un copac în toată regula, însă va deveni.
De lăstar nu te poți agăța pentru a găsi siguranță și să înlături frica de a nu cădea, aceasta ți-o poate da doar un copac mare.
Lăstarul pe care îl așteptăm să vină printre noi trebuie păzit ca lumina ochilor, apărat de ger cu căldura inimii, trebuie să-i favorizăm dezvoltarea în speranță.
Cuvântul divin pe care noi ne pregătim să-l primim și să-i sărbătorim nașterea, nu-ți oferă siguranțe (în sensul în care astăzi mulți ar dori, ceva de genul: gata, de mâine vei trăi mai bine, de mâine profesorii nu-ți vor mai pune note rele, părinții nu te vor mai certa când faci vreo boacănă, etc). Îți prezintă lăstare care te ajută să crești și tu ești însărcinat să le ajuți.
Iar lăstarii răsar chiar și în pustiuri. Înfloresc chiar și între ruine. Se ivesc, discreți și curajoși, printre crăpăturile terenului cel mai arid.
Adică printre suferințele pe care le avem fiecare dintre noi, printre neînțelegerile de care suntem înconjurați, printre crăpăturile pe care păcatul îl face în sufletul nostru…
Întotdeauna, chiar și în momentele cele mai deznădăjduite ale vieții, când totul se năruie, când spunem că nu mai are nici un rost să ne zbatem să găsim o fărâmă de înțelegere, mai rămâne totuși și o firavă speranță că vom fi iertați, că cineva ne va zâmbi cu îngăduință, că mâine vom fi înțeleși că de fapt nu am vrut să facem nimic rău, nu-i așa?
Ei bine, acea sămânță firavă noi trebuie să o facem să crească. Însă cum o putem face?
În primul rând, să recunoaștem că am greșit, să cerem iertare pentru toate boacănele pe care le facem (cele mai multe din neștiință, nu din răutate).
Acesta este de fapt și rostul acestui timp de așteptare, numit tradițional Advent, adică ceva care se va întâmpla cu siguranță.
Însă, veți spune, Isus s-a născut deja acum două mii de ani! Ce rost mai are să ne pregătim azi pentru așa ceva, nu este cumva vreo neînțelegere, vreo nouă șmecherie a adulților?
Să vedem ce spune sf. evanghelist Ioan, „ucenicul cel iubit de Isus”: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu, Cuvântul era Dumnezeu…Era în lume și lumea a luat ființă prin El, dar lumea nu l-a cunoscut. Între ai săi a venit, dar ai săi nu l-au primit. Însă acelora care l-au primit, le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu…” (In. 1. 10-12).
Este vorba mai sus și despre acea venirea sa, (cea istorică) despre care vorbeam mai înainte, însă îi lărgește perspectiva, raportând-o la veșnicie, căci mai sunt și alte momente în care Isus vine și va continua să vină printre noi. Le cunoașteți?
Este vorba despre venirea și prezența sa în Sfânta Taină pe care preoții o celebrează zilnic pe altarele bisericilor din toată lumea, despre celebrarea și meditarea Cuvântului divin pe care o celebrăm zilnic sau ocazional (…unde doi sau trei se adună în numele meu…), apoi va mai fi și venirea finală, „a doua lui venire”, după cum mărturisim în Crez, venirea sa în slavă ca „să judece pe cei vii și pe cei morți”. Pe toate acestea trei veniri ale lui Isus le celebrăm la Crăciun, chiar dacă ne place să ne oprim doar la prima, când primim darurile de Crăciun, nu-i așa?
De celelalte două ne place mai puțin să ne amintim, căci implică pregătire sufletească, mărturisirea păcatelor, hotărârea de a fi mai buni, de a nu mai face ștrengării, de a nu-i mai supăra pe părinți sau educatori, sau altele asemenea…
Așa că dacă vrem să celebrăm cum se cuvine Nașterea Sa, trebuie să o celebrăm pe deplin, nu numai în ceeace ne convine. Iar pentru a o face, trebuie să fim hotărâți în deciziile pe care cu siguranță le vom lua în acest timp de așteptare a venirii sale printre noi.
V-aș propune și o încheiere mai deosebită a acestui timp: înaintea sărbătorii Crăciunului, în Duminica a 4-a din Advent, să vă întâlniți într-o Capelă sau Biserică, împreună cu îndrumătorul vostru spiritual, la un moment de rugăciune, în care să împodobiți „bradul” vostru cu niște bilețele în care să vă scrieți toate dorințele și propunerile pe care le nutriți în suflet pentru a vă schimba în bine. Căci dacă noi, cu toții, vom fi mai buni, cu siguranță și lumea va fi mai bună.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.
