Câteva cuvinte pentru tineri (dar și pentru părinți): Prietenie sau anturaJ?

Câteva cuvinte pentru tineri (dar și pentru părinți):
Prietenie sau anturaj?

Despre prietenie am mai vorbit în meditațiile mele, specificând de fiecare dată că aceasta, prietenia, este mai ales și mai înainte de toate un punct de reper în viața noastră, este bucuria de a te întâlni cu altcineva, este deschiderea fiecăruia față de semenul său, oricare ar fi acesta, însă mai ales față de aceia față de care simțim anumite afinități spirituale, culturale, afective, morale Despre prietenie se pot scrie și spune multe, însă totul poate fi rezuma prin definiția dată de Aristotel prieteniei: o inimă care bate în două trupuri. Cu alte cuvinte, este un suflet care unește doi sau mai mulți oameni din toate punctele de vedere, o idee, un ideal, o persoană care întruchipează acel ideal (cazul diferitelor congregații religioase, reunite în numele unui ideal întruchipat de o persoană). De cele mai multe ori suntem mult prea prinși de vâltoarea vieții pentru a mai putea aprecia cum se cuvine prietenia adevărată. De cele mai multe ori nici nu suntem pregătiți pentru aceasta. Deseori evaluăm prietenia cu o persoană sau alta în funcție de utilitatea ei de moment, iar nu în funcție și de rolul său social, acela de a fi un corector pentru diversele noastre atitudini, tendințe sau manifestări comportamentale, private sau publice. Prietenia nu înseamnă doar îngăduință, ci și onestitate în evaluarea vieții prietenului meu, presupune și curajul de a-i spune: vezi că aici greșești! sau: dacă continui așa, nu o să sfârșești bine!. Aceste luări de poziții nu înseamnă (neapărat) sfârșitul relației de prietenie, ci sunt (dacă prietenia este adevărată) mijloace de a întări această relație.

Avem, în tezaurul nostru popular, mai multe proverbe ce se referă la prietenie . Aș cita doar două:

Prietenul adevărat la nevoie se cunoaște și Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești!

O explicație sumară a primului proverb poate fi regăsită și în rândurile scrise mai sus. Aș vrea însă să mă opresc mai mult asupra celuilalt proverb, care se referă nu atât la o relație de prietenie, cât mai ales la anturajul în care ne trăim viața, în care muncim, în care ne petrecem timpul liber.

De multe ori (cazul școlilor, al locului de muncă, al petrecerii timpului liber sau al vacanțelor organizate) nu suntem noi aceia care decidem componența anturajului (grupul de persoane cu care venim zilnic în contact în situațiile amintite mai sus, sau în altele, pe care nu le-am mai amintit aici), dar consimțim să suportăm și efectele negative ale unei astfel de asociații umane, în care libertatea noastră de alegere este limitată. Nu ne putem alege colegii de școală, pe cei de la locul de muncă, pe cei din locurile în care ne petrecem vacanța și nici chiar pe cei cu care stăm alături în biserică; însă, în toate aceste cazuri, pentru clarificarea noastră personală, ne putem pune unele întrebări, ce ar trebui să stabilească orientările și limitele unei relații sociale:

•  ce înseamnă (pentru mine) prietenia?

•  cu cine pot fi prieten?

•  care sunt criteriile prieteniei (pentru mine personal)?

•  care sunt limitele prieteniei?

•  care sunt efectele prieteniei cu o anumită persoană?

•  ce înțeleg eu prin anturaj?

•  Cei din anturaj ne pot influența (și cât), sau îi putem influența și noi?

•  Anturajul, oricare ar fi el, ne este folositor, sau poate fi primejdios pentru sănătatea noastră fizică și spirituală?

Sunt unele dintre întrebările la care trebuie să răspundem cu sinceritate. Nu întâmplător m-am oprit asupra acestora, întrucât (după părerea mea) ele rezumă cele mai importante probleme cu care se confruntă tinerii de astăzi.

Desigur, nu am pretenția de a da răspunsuri infailibile la toate aceste probleme și întrebări, însă pot punctualiza anumite aspecte ale vastei problematici ce privește tinerețea și prietenia, bazându-mă oarecum și pe experiența mea de două decenii în care am lucrat cu tinerii ( în Seminarul din Onești, în Italia și acum la Sighetu Marmației).

Primejdiile care atacă prietenia provin mai ales din partea intereselor meschine și a minciunii. Două aspecte care se referă, de fapt, la o singură trăsătură de caracter, ce trebuie corectată și programată să devină esențială pentru fiecare dintre noi: sinceritatea față de noi înșine, față de aproapele și față de Dumnezeu, cel care le vede și le știe pe toate. În relația noastră de prietenie trebuie să afirmăm clar convingerile noastre religioase, așa cum trebuie să o facem și la școală, la locul de muncă sau unde ne petrecem timpul liber.

Anturajul ne poate influența atât în bine cât și în rău , depinde doar de noi de a fi receptivi sau nu la anumite mesaje ce ne vin de la grupul social din care facem parte (din obligație sau din interes). Mai ales pentru adolescenți și pentru cei tineri, anturajul este definitoriu în construirea personalității, de multe ori mai mult chiar decât familia de proveniență, întrucât anturajul poate fi și o alegere personală a adolescentului, de multe ori în contradicție cu deciziile sau doleanțele familiei. De multe ori, neînțelegerile dintre adolescent și părinți se reflectă în relațiile și discuțiile din anturaj, iar ( de cele mai multe ori!) soluțiile nu sunt din cele mai bune, mai ales datorită faptului că sunt (mai ales) emoționale și nu au în spate experiența de o viață a părinților sau educatorilor. (Să fim sinceri: alcoolul fumatul sexualitatea deviată sau nu, se pot învăța și în familie, dar de cele mai multe ori anturajul este de vină, împreună cu dezinteresul părinților față de viața socială a copiilor!). Desigur, pentru noi toți prietenii reprezintă cea de-a doua familie , o familie la care avem dreptul și pe care ne-o alegem, în raport cu familia de proveniență, pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Însă tot aici, în acest drept al nostru, pe care Dumnezeu nu ni-l neagă, este și o contradicție: când suntem într-o dilemă existențială, de cine ascultăm, cu cine ne sfătuim, cu Dumnezeu, sau cu oamenii? Ce primează în decizia noastră, sfaturile altora (chiar dacă dezinteresate) sau colaborarea cu Creatorul (și cu colaboratorii lui, părinții noștri)?

Sunt probleme cu care orice adolescent se confruntă în fiecare zi, probleme la care fiecare părinte sau educator trebuie să dea un răspuns care să corespundă atât așteptărilor adolescentului, cât și exigențelor unei educații cu adevărat creștine.

Este oare chiar atât de dificil dialogul între generații ?

Ce vor, de fapt, copiii noștri?

Ce găsesc ei în plus, în anturaj, față de ceea ce le oferim noi?

Le oferim căldura uni cămin, siguranța zilei de mâine, a unui viitor asigurat (gândit de noi), însă ajunge?

La un dialog sincer cu ei ne-am gândit? Să-i tratăm ca pe niște egali ai noștri, nu ca pe niște „creaturi” ale noastre, pe care trebuie să le „modelăm” așa cum ne convine nouă? Să ne refulăm în ei neîmplinirile noastre?

Ce reper sigur putem folosi în educație pentru a nu greși?

Atât pentru părinți (educatori) cât și pentru educanți ( copii, adolescenți), reperul sigur și imediat este Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură. Părinții participă activ la Actul divin al Creației, iar copiii sunt rezultatul acestei participări divino-umane, care la rândul lor vor perpetua această colaborare între Dumnezeu și Om.

Este un dat de fapt.

Însă conflictele dintre generații, la care asistăm și care fac parte și din istoria omenirii, nu sunt și ele un dat de fapt?

Poate că aici ar trebui să-i acordăm cuvântul și principalului „vinovat” pentru aceste dileme, lui Dumnezeu:

„ Însuși Dumnezeu și Tatăl nostru și Domnul nostru Isus să îndrepte calea noastră spre voi, iar pe voi să vă facă Domnul să creșteți și să prisosiți în iubire unii față de alții și față de toți, așa cum suntem și noi față de voi, ca să întărească inimile voastre, așa încât să fiți fără de prihană înaintea lui Dumnezeu și Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Cristos, împreună cu toți sfinții săi. Amin” (1 Tes. 1, 11-13).

Dumnezeu ne-a vrut de la început împreună cu El ( nu e bine ca omul să fie singur…) , ne-a tolerat atunci când am greșit ( Adame, unde ești?…) , ne-a răscumpărat din mocirla păcatului strămoșesc ( Faceți aceasta în amintirea mea…) și ni l-a lăsat drept moștenire pe Duhul său: ( Primiți Spiritul Sfânt…).

Avem toate atuurile, deci, pentru a putea trăi și acționa ca adevărați fii ai lui Dumnezeu, fie că suntem copii sau părinți. Oricând avem ceva de învățat unii de la alții, însă ceea ce avem mai ales de învățat este buna conviețuire .

Când vom învăța că cei pe care îi educăm nu sunt niște pingele de pus pe calapod, la care trebuie să le dăm în cap cu ciocanul pentru a sta la locul lor, când vom învăța că părinții sau cei mai mari nu sunt neapărat dușmanii noștri, atunci vom putea spune că, într-adevăr,

„ Mari și minunate sunt lucrările Tale, Dumnezeule atotputernic !”

Deci, ce alegem?

O adevărată relație de prietenie sau un anturaj oarecare?

Suntem capabili să gestionăm o astfel de relație, sau ne mulțumim cu ceea ce ne sugerează alții?

Este necesar acest răspuns, atât pentru părinți (educatori) cât și pentru cei ce „suferă” efectele educației, atât cât mai este ea printre „prioritățile” noastre, ale adulților…

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.