Câteva cuvinte pentru tineri (dar nu numai): Cele zece porunci

Câteva cuvinte pentru tineri (dar nu numai)
Cele zece porunci

Fiecare pas făcut înainte reprezintă, în același timp, un popas, un moment de rememorare, de privire înapoi, în trecut, pentru a face un rezumat al timpului trecut și a face noi planuri pentru viitor. Logica de mai sus se aplică (mai ales!) la pasul pe care îl facem la trecerea dintre ani (în cazul nostru, trecerea de la 2011 la 2012), moment de bilanț și de nou început, momentul unui nou pas înainte. Mai întâi un rezumat al pasului ce abia l-am făcut: la nivel personal, la nivel de familie, la nivel de comunitate, la nivel de națiune. Însumând toate acestea, vom vedea mai clar progresul (sau regresul!) pe care l-a făcut omenirea spre uniunea cu Dumnezeu (oikumene – adică conviețuirea între oameni și între aceștia și Dumnezeu, împreună cu Dumnezeu). Este sensul primar al cuvântului, viețuirea  împreună, con-viețuirea și presupune prin definiție niște reguli, niște puncte de reper.

Care sunt aceste reguli?

Atunci când Dumnezeu și-a eliberat poporul ales din robia egiptenilor, ne relatează Sfânta Carte, în timp ce acesta pribegea prin pustiu, odată ce a ajuns la poalele muntelui Sinai, i-a dat poporului ales niște reguli de comportament.

Să ne oprim deocamdată aici

Știm că poporul evreu, aflat în robia egiptenilor, tânjea după libertate, că era asuprit, că avea nostalgia unui loc unde totul era perfect , iar Dumnezeu „a auzit strigătul poporului său” și i-a dat un conducător, adică nu numai pe cineva care să meargă înainte, ci pe cineva care să meargă împreună cu poporul său spre o țintă, spre un țel. Cele două dimensiuni, a fi în frunte și a fi alături, nu se exclud, ci se completează. Însă ce e mai important, i-a dat „un cod de conduită morală”, acele „zece cuvinte” cioplite în piatră ca să dureze în timp, cunoscute ca „cele zece porunci”, din care doar primele trei se referă la raportul omului cu Dumnezeu, celelalte șapte referindu-se la raporturile dintre oameni. Aceasta nu înseamnă că raportul oamenilor cu Dumnezeu are mai puțină importanță, ci vrea să scoată în evidență importanța unor raporturi inter-umane bazate pe morală, pe cinste, pe corectitudine, pe adevăr, pe respect. Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, se pare că societatea actuală „rătăcește prin pustiu”, căci tocmai morala, cinstea, corectitudinea, adevărul și respectul lipsesc și n-ar fi rău să-și aducă aminte de „cele zece cuvinte” în deșertăciunea și zădărnicia lăcomiilor din fiecare zi.

Noi (mai) știm care sunt cele 10 porunci? Le respectăm? Le trăim?

Spuneam că primele trei se referă la raportul nostru cu Dumnezeu, iar importanța lor pentru oameni este în afara oricărei discuții, întrucât numai cine este „cu frică de Dumnezeu”, cum spune vorba populară, va putea trăi, va putea pune în practică pe celelalte șapte.

La acest prim grup de porunci ar trebui să ne oprim cu gândul și să ne întrebăm serios asupra idolilor noștri de azi (bani nemunciți, lux, cuvinte murdare, înjurături, etc), apoi să ne oprim cu gândul la raportul nostru cu Biserica, cu preoții, cu toți aceia care ne vestesc și ne îndeamnă să trăim cum se cuvine. Ziua Domnului o cinstim și atunci când facem fapte de milostenie, fără ca acestea să excludă prezența noastră la Sfânta Jertfă, izvorul oricărei trăiri autentic creștine. Poate că n-ar strica să ne întrebăm serios asupra așteptărilor noastre de la Biserică, dar și asupra o tot ce oferim (sau putem oferi!) noi Bisericii, neuitând că Biserica nu este numai o zidire din piatră sau lemn, că nu este formată doar de episcopi și preoți, ci de către toți cei botezați, de către „poporul lui Dumnezeu în drum spre mântuire” (Vat. II), unde fiecare are rolul și rostul său indispensabil (sf. Paul: „dacă unul dintre mădulare este bolnav, întreg corpul suferă”).Dacă este ceva în neregulă cu noi, suferă Biserica, suferă Cristos, care este Capul acestui martirizat Trup care este Biserica. Și câtă suferință nu este azi în acest Trup, câte sfâșieri…

Oricâte s-ar spune (și se spun!) în contrariu, doar din aceste puține și simple considerații și din întrebările generate de ele se vede clar că Credința în Dumnezeu nu este ceva privat, ci o realitate publică, iar lipsa ei din spațiul public nu generează decât haos moral și social.

După ce ne-am oprit cu gândul asupra raportului nostru cu Dumnezeu, să ne oprim cu gândul la raporturile dintre noi, începând cu cei mai apropiați nouă, cu cei care ne-au dat viață, cu părinții noțtri, dar nu numai.

Cine sunt pentru noi părinții, cei care prin iubirea lor, expresie a iubirii divine față de om, ne-au dat viață, au făcut eforturi să ne crească, să ne educe, să ne asigure un viitor? După cum vedeți, cercul se lărgește de la părinții fizici și la alte persoane: profesori, educatori, cei care ne dau sfaturi bune, fără a-i uita pe părinții noștri spirituali (preoții și duhovnicii). Cum ne comportăm față de ei? Îi respectăm? Le respectăm și încercăm să le trăim sfaturile, îndemnurile?

Sau „părinții și duhovnicii, sfătuitorii” noștri au devenit televizorul, internetul și celelalte mijloace mass-media? Nu de alta, dar tocmai acestea ne arată zilnic cum îi respectăm de fapt pe părinții noștri: bătrâni înșelați, alungați din case, internați prin azile, trăind din mila altora după o viață de muncă și sacrificii. Și nu e vina (doar) a statului, căci acesta este expresia a ceea ce suntem noi de fapt, a dezinteresului nostru față de „aproapele nostru”, atât la nivel familial, cât și social…

Cele „zece cuvinte” continuă cu trei grupuri a câte două porunci (5 și 8, 6 și 9, 7 și 10) care scot în evidență (și încearcă să corijeze) trei marasme sociale, azi parcă mai evidente mai mult ca oricând (probă evidentă a lipsei de morală socială!): violența fizică și morală, desfrânarea (văzută și din punct de vedere social), apoi pofta de „a avea, a poseda” ceva prin orice mijloace, „lăcomia personală și socială” cu alte cuvinte, uitând că Omul, ca ființă, înseamnă „a fi”, nu „a avea”…

Să le luăm pe rând:

„Să nu ucizi” și „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”.

Cei mai mulți dintre cititorii acestor rânduri, dacă nu chiar toți, vor spune: hai, că pe asta chiar n-am făcut-o! Sunteți chiar atât de siguri? Dar atunci când jignim pe cineva, ce facem? Când vorbim de rău? Când blestemăm? Când înjurăm? Când bârfim? Este bine să nu uităm că nu numai armele ucid, ci și orice cuvânt spus cu nesăbuință poate fi o armă, căci odată ieșit din gură, nu se mai întoarce, oricât am vrea noi aceasta, oricât ne-ar părea de rău după aceea și oricât ne-am cere iertare… Iar de aici și până la o armă adevărată nu este decât un pas… Poate că ar trebui să ne oprim cu gândul și la faptul că războaiele pleacă de obicei de la nimicuri, iar odată intrat într-un „lanț al slăbiciunilor”, într-un „cerc vicios”, totul scapă de sub control… La un nivel mai personal: atunci când cineva se răzbună pe altcineva, o face pentru că îl știe mai slab, mai vulnerabil. Acel altcineva, în furia lui, neputându-se răzbuna pe cel ce l-a jignit, urmează aceeași malefică logică și se răzbună pe un altcineva, etc. De la un conflict personal se ajunge astfel la un conflict social…

„Să nu fii desfrânat” și „Să nu pofte?și la femeia aproapelui tău”.

Plaga socială a desfrânării este azi mai mult decât evidentă. Ajunge să parcurgi doar 100 de metri pe o stradă centrală a unui oraș oarecare și să „contabilizezi” tabloidele și materialele pornografice expuse la tarabele vânzătorilor de ziare, ajunge să treci pe lângă grupurile de tineri și auzi fără să vrei vorbe murdare, să vezi tinere ce se oferă pentru bani, ajunge să deschidem televizorul sau calculatorul și ești asaltat tot de acest marasm ce scoate în evidență lipsa de principii morale, ca și lipsa de pudicitate, lipsa de rușine. Spre sfârșitul anului care stă să se încheie (dar nu numai), întreaga mass-media era plină de materiale ce relatau cazuri de dezmăț în școli, în societate, ba chiar și printre unii membri ai cinului monahal și printre clerici ai Bisericii… Există statistici credibile ce scot în evidență faptul că viața sexuală a tinerilor începe la vârste din ce în ce mai fragede… Cuvinte ca curăție, dragoste, căsătorie și-au pierdut semnificația și au dus la exacerbarea problemelor conexe (o statistică a avorturilor în perioada 1958-2008 ne arată că ne-am ucis viitorul – vezi Catholica, ianuarie 2011), iar toate acestea sunt motive de durere și de reflexie profundă, motive de schimbare. Poate că ar trebui să învățăm și din istorie puțin: toate marile imperii ale lumii au dispărut atunci când au dispărut principiile morale, iar lipsa virtuților la nivel personal și social a dus la prăbușirea acestora. La Pompei, în Italia, există o mărturie de peste veacuri în acest sens: vă asigur că nu este nici o deosebire între felul în care se comportau cetățenii romani de atunci, ilustrat în diverse fresce bine conservate și comportamentul nostru de azi. Peste Pompei a venit lava Vezuviului, peste noi ce va veni?

La Sfânta Liturghie  (ritul romano-catolic) ne cerem iertare încă de la început pentru păcatele săvârșite cu „gândul, cuvântul, fapta și omisiunea”. Noi, fiecare dintre noi, am omis să luăm atitudine împotriva acestei plăgi? Și de câte ori ne-am cerut iertare pentru această omisiune?

„Să nu furi” și „Să nu poftești nici un lucru al aproapelui tău”.

„A fi” și „a avea”…

Lăcomia, setea de avere și disprețul față de ceilalți, față de „aproapele”…

Toți marii duhovnici (ca și teologia morală de altfel) ne învață că Dumnezeu nu iartă furtul (chiar nedescoperit și nemărturisit) decât dacă obiectul în cauză a fost restituit proprietarului de drept sau, în lipsa acestei posibilități, dacă nu s-a făcut un act reparator, urmat de o căință sinceră și o schimbare a modului de viață. Cu alte cuvinte, o trecere de la „a avea” la „a fi”, o reîntoarcere a „fiului risipitor” în brațele Tatălui milostiv, o reîntoarcere la Dumnezeu și la învățătura sa.

Lăcomia, avariția, setea de avere cu orice preț, disprețul față de semenii noștri sunt toate aspecte ale verbelor „a fura” și „a pofti”. Luate împreună, pot fi îngemănate de verbul „a distruge”. A distruge viața cuiva, speranțele altcuiva, visele celor mulți cinstiți,  ale acelora „cu frică de Dumnezeu”. A ne face loc în viață dând din coate prin coastele celorlalți, călcând peste cei căzuți sub povara greutăților vieții este deasemeni un furt. Și ce act reparator putem face pentru distrugerea unor vieți, a unor speranțe, a unor vise?

Dându-i poporului ce rătăcea prin pustiu un cod moral de comportament, Dumnezeu l-a pus pe acesta în fața a două alternative (cfr. Deut. 30, 19-20): viața sau moartea. ”…eu te-am pus în fața vieții sau a morții, a binecuvântării sau a blestemului; alege deci viața, pentru ca să trăiești tu și urmașii tăi, iubindu-l pe Dumnezeu, ascultând de glasul său și ținându-te strâns unit cu el, pentru că el este viața ta și longevitatea ta, pentru ca astfel tu să locuiești în țara pe care Domnul a jurat să o dea părinților tăi…”.

Dumnezeu ne îndeamnă să facem o alegere. Să facem alegerea cea bună.

Noi ce alegem, căci este tocmai timpul potrivit (kairos) pentru aceasta?

Un nou an, un nou început de drum, o nouă alegere. Să ne ajute Dumnezeu să fie cea bună.

Un an nou binecuvântat și plin de împliniri!

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap

Leave Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.