Astazi Lumina straluceste peste noi!

– Scurtă meditație pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului –

„Când îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alții: Să mergem până la Betleeem și să vedem acest Cuvânt care s-a făcut și ce ne-a făcut cunoscut Domnul. Au plecat deci în grabă și i-au găsit pe Maria, pe Iosif și copilul culcat în iesle. După ce au văzut toate acestea, le-au făcut cunoscute tot ceea ce li se spusese lor despre acest copil. Toți cei care auzeau, se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l și lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit și au văzut, după cum le-a fost spus”.
(Lc. 2, 15-20)

Este un text evanghelic pe care îl ascultăm mai puțin în ziua în care sărbătorim Nașterea Mântuitorului, însă nu pentru că este mai puțin important, ci dimpotrivă.
Poate pentru că este citit la Evanghelia Sfintei Liturghii din zorii zilei, când numai de mers la biserică nu ne arde nouă, după o noapte petrecută mai întâi la biserică, apoi împreună cu familia în jurul bradului frumos împodobit, cu destule cadouri la bază, „să fie pentru toată lumea”, conform proverbului Crăciunul cu ai tăi, Anul Nou cu cine vrei?!
Sau pentru că această pericopă evanghelică vorbește mai mult despre niște păstori (deci niște persoane care nu prea contează, atunci ca și astăzi), care stăteau în jurul focului ascultând behăitul oilor și cântând doine la fluier, persoane care chiar că au luat în serios niște vorbe spuse de către… (Oare chiar mai credem, mai putem crede astăzi în niște fantasme, în niște închipuiri ale unor minți aflate la nivelul acelor ciobani de acum 2000 de ani, adică, spus mai clar, fără nici o credibilitate?)…
Și totuși, oricare ar fi motivul ne-prezenței noastre la această Sfântă Liturghie din zorii zilei de Crăciun, această pericopă evanghelică ar trebui să ne dea de gândit.
Ar trebui să ne dea de gândit doar pentru simplul fapt că vorbește mai mult despre oameni, despre reacțiile acestora, adică vorbește despre mine, despre tine…
De acord, nu ne identificăm noi cu cei de atunci (și nici nu suntem niște ciobani, asta ar mai lipsi!), dar nu trebuie să uităm faptul că ce ne unește cu ei este dimensiunea umană, dimensiunea de Creație a lui Dumnezeu, cu tot ceea ce implică ea, adică și acceptarea acestei unice restricții divine, cea de Creatură, sau neacceptarea ei și (implicit) acceptarea acelei ispite ce stă la originea tuturor nefericirilor Omului, aceea de a ne substitui lui Dumnezeu. Cale de mijloc nu există. Aut, aut spuneau strămoșii noștri latini…
Vrem exemple?
Ajunge să citim doar prima pagină a oricărui ziar sau reviste, ajunge să privim doar cinci minute la televizor, la orice program vrem noi, ca să ne dăm seama că a ne substitui lui Dumnezeu, a renunța la învățătura Sa, la acel minim de reguli morale pentru o bună conviețuire, numit decalog, este cea mai proastă decizie pe care Omul a putut să o ia de-a lungul existenței sale. Iar pentru a ne da seama de aceasta, ajunge să privim în jurul nostru și în noi înșine, acum, în aceste zile, nu în urmă cu două milenii sau și mai mult, iar această privire în trecutul nostru, al fiecăruia, chiar că n-ar strica…
Și chiar o facem aceasta, adică (doar) citim ziarele și privim la televizor (nu mai mult, căci ar fi un efort prea mare!), însă cu ce rezultat?
Acei păstori, în lunga noapte de veghe lângă turma încredințată lor, priveau spre cer…
Noi mai suntem capabili să ne desprindem ochii de la televizor, mai suntem capabili să mai citim și altceva decât ziarele?
Sfânta Carte, de exemplu?
Mai suntem capabili să privim spre Cer? Dar înlăuntrul nostru?
Acei păstori s-au sfătuit între ei și au decis să se îndrepte spre Betleem, pentru a vedea cu ochii lor dacă tot ce le-au spus îngerii era adevărat (erau și ei posesori ai logicii umane, deci n-ar trebui să-i desconsiderăm, căci sunt semenii noștri, mai ales în ale logicii!…).
Noi mai suntem capabili să analizăm cu adevărat ceva din viața noastră, sau acceptăm toate soluțiile pregătite de alții, pentru orice aspect al vieții noastre? Nu cumva suntem cu toții adepți ai unei specii de fast-food existențial, unde ni se oferă pe tavă – bineînțeles după ce am plătit la casă, căci totul se plătește pe lumea aceasta! – tot ceea ce vrem să vedem, să auzim, să trăim?
Iar aceasta fără a mai vrea să cunoaștem originea acestei situații care ne satisface oarecum și pe care o acceptăm, căci acesta este meniul zilei, nu-i așa?
…Și mai strigăm în gura mare că noi suntem oameni liberi, tragem cu dinții de tot felul de „libertăți”…
Acei păstori nu au avut nici o jenă să povestească despre viziunea lor (cu îngeri, sfaturi, cântece, etc.) celorlalți, în primul rând acelei familii oropsite, care stătea strânsă lângă pruncul nou-născut așezat pe o mână de paie, pentru a-l încălzi măcar cu prezența lor, cu iubirea lor, dacă tot nu-i puteau oferi altceva în zorii acelei zile…
Noi mai vorbim altora despre ceea ce credem, în ceea ce credem ? Mai suntem capabili să ne strângem unul lângă celălalt pentru a ne simți solidari, pentru a face corp comun, pentru a-l proteja pe cel mai slab de către cei mai lupi dintre noi? Suntem (sau mai suntem) păstori capabili să-și dea viața, să dea mărturie despre tot în ce au în grijă, despre tot în ceea ce cred, așa cum ne îndeamnă sfântul apostol Petru în prima sa scrisoare? (1 Pt. 3, 15).
Păstori (în sensul pe care îl dă credința acestui cuvânt) nu sunt doar preoții, episcopii, ci fiecare dintre noi, cei care am primit la Botez demnitatea de a fi Profeți, Preoți și Regi, demnitate intrinsecă cu cea de Fii ai lui Dumnezeu și Frați ai lui Isus, Cel ce se naște astăzi pentru a ne readuce aminte de acest mare Adevăr, Cel care vrea să ne readucă pe Calea cea dreaptă, Cel care caută să ne readucă la turmă, purtându-ne El pe noi în brațe…
Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei…
Desigur, și inima Mariei, „Cea plină de har”, a fost sfâșiată de îndoială așa cum este și inima noastră. Nu i-a fost ușor, de-a lungul întregii sale existențe pe acest pământ, să accepte toate consecințele umane ale acelui „da” spus Creatorului, Mirelui și Stăpânului ei. Iar aceasta, mai ales din punct de vedere uman. Adică cel al Creaturii. Ne putem imagina (la modul abstract, desigur!) despre rușinea unei fete care naște un copil în afara cadrului legal și moral prestabilit. Însă dacă acea fată ar fi fiica noastră sau mireasa noastră?…
Tot așa, și cu același rezultat, ne putem închipui (conform standardelor de astăzi) despre situația în care s-a aflat sfântul Iosif…
Și totuși, acei ciobani i-au găsit pe amândoi strânși în jurul acelui Fruct al Dragostei divine față de Om, protejându-l și fiind gata să facă tot ce era posibil pentru ca Visul lui Dumnezeu să devină realitate…
Noi?… Astăzi?
…Ajunge să aruncăm doar o privire în structurile în care cresc copiii instituționalizați, astăzi, în decembrie 2o10, în orice ungher al țării, ajunge să ne gândim la copiii părăsiți de părinți prin spitale, la bătrânii cărora nu le mai deschide nimeni ușa, ajunge doar să citim despre unele proiecte de legi, la noi sau pe la alții, pentru ca să ne cutremurăm (tot la modul abstract desigur, căci avem fiecare problemele noastre și nimeni nu ne-a făcut paznicul fratelui nostru – cfr. Gen. 4, 9)…
„Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l și lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ceea ce au auzit și au văzut…”
Vrem să ne trezim în zorii acestei binecuvântate zile (mai ales în sens spiritual, fără însă a exclude și prezența noastră la Sfânta Liturghie a Aurorei!), chiar în zorii acestui Sfânt Crăciun pe care îl trăim acum, chiar dacă am petrecut toată noaptea în frigul neputințelor și patimilor noastre, dar și la căldura bucuriilor noastre (puținele pe care le mai avem!) și să începem să ne întoarcem, asemenea păstorilor de atunci, începând de la noi înșine și de la familiile noastre, pentru ca să putem și noi să-l cinstim și să-l preamărim pe Dumnezeu, Creatorul nostru, pe Acela care astăzi s-a născut pentru noi, așa cum se cuvine, mai ales în frații noștri care și ei au nevoie de cineva care să le fie aproape, de cineva care să le spună, fie și numai prin niște simple cuvinte, că astăzi Lumina strălucește și peste ei, și pentru ei?
Crăciun fericit!

CRĂCIUN

Noapte de pace, noapte de vis,
noaptea genezei creștine,
noaptea în care Cel Necuprins
durerile lumii vine s-aline.

E noaptea în care Cer și Pământ,
unindu-și cântarea de slavă,
înalță un imn Celui Sfânt:
veniți dar cu toți, El ne cheamă!

Ne cheamă pe toți la grota cea sfântă,
alături de sfânta sa mamă,
coruri de îngeri îl binecuvântă,
să-l adorăm ei ne-ndeamnă.

Venit pe pământ El ne-aduce iubire,
ne cheamă pe toți l-altarul său sfânt
cu toți într-un glas să-i cântăm: Mărire
în Ceruri și pace la toți pe pământ!

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.