Împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Cristos
„Împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Cristos” a fost titlul celei de-a treia predici din Postul Mare 2022 care a fost rostită de cardinalul Raniero Cantalamessa, în Aula „Paul al VI-lea” de la Vatican, vineri, 25 martie 2022. Tema predicilor din acest an este „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu” – O cateheză mistagogică despre Euharistie”, programate pentru 11, 18, 25 martie şi 1, 8 aprilie 2022. Tema a fost prezentată în ştirea Sacramentul nonviolenţei. În ajunul începutului predicilor de Postul Mare cardinalul Cantalamessa ilustrează tema euharistică a acestora.
În cateheza noastră mistagogică despre Euharistie – după liturgia Cuvântului şi consacrare – am ajuns la al treilea moment, cel al împărtăşaniei.
Acesta este momentul Liturghiei care exprimă mai clar unitatea şi egalitatea fundamentală a tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu, sub orice distincţie de rang şi de slujire. Până în acel moment, este vizibilă distincţia slujirilor: în liturgia cuvântului, distincţia între Biserica învăţătoare şi Biserica însuşitoare; în consacrare, distincţia între preoţia ministerială şi preoţia universală. În împărtăşanie nu este nicio distincţie. Este identică împărtăşania pe care o primeşte simplul botezat cu aceea pe care o primeşte preotul sau episcopul. Împărtăşania euharistică este proclamarea sacramentală că, în Biserică, koinonia vine mai întâi şi este mai importantă decât ierarhia.
Să reflectăm asupra împărtăşaniei euharistice pornind de la un text al Sfântului Paul: „Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşire cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine” (1Cor 10,16-17).
Cuvântul „trup” apare de două ori în cele două versete, dar cu o semnificaţie diferită. În primul caz („pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos?”), trup indică trupul real al lui Cristos, născut din Maria, mort şi înviat; în al doilea caz („suntem un singur trup”), trup indică trupul mistic, Biserica. Nu se putea spune în manieră mai clară şi mai sintetică faptul că împărtăşirea euharistică este întotdeauna împărtăşire cu Dumnezeu şi împărtăşire cu fraţii; că există în ea o dimensiune, ca să spunem aşa, verticală şi o dimensiune orizontală. Să pornim de la prima.
Euharistia împărtăşire cu Cristos
Să încercăm să aprofundăm ce fel de împărtăşire se stabileşte între noi şi Cristos în Euharistie. În In 6,57, Isus spune: „Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine”. Prepoziţia „prin” (în greacă, diá) are aici valoare cauzală şi finală; indică în acelaşi timp o mişcare de provenienţă şi o mişcare de destinaţie. Înseamnă că acela care mănâncă trupul lui Cristos trăieşte „din” El, adică din cauza Lui, în virtutea vieţii care provine de la El, şi trăieşte „în vederea” Lui, adică pentru gloria sa, pentru iubirea sa, pentru Împărăţia sa. Aşa cum Isus trăieşte din Tatăl şi prin Tatăl, tot aşa, împărtăşindu-ne cu sfântul mister al trupului său şi al sângelui său, noi trăim din Isus şi prin Isus.
De fapt, este principiul vital mai puternic care asimilează la sine pe cel mai puţin puternic, nu viceversa. Vegetalul asimilează mineralul, nu viceversa; animalul asimilează şi vegetalul şi mineralul, nu viceversa. Astfel acum, pe planul spiritual, divinul asimilează la sine umanul, nu viceversa. Aşa încât, în timp ce în toate celelalte cazuri cel care mănâncă asimilează ceea ce mănâncă, aici Cel care este mâncat asimilează la sine pe cel care-l mănâncă. Celui care se apropie ca să-l primească, Isus îi repetă ceea ce a auzit Sfântul Augustin spunându-i-se: „Nu tu mă vei asimila pe mine la tine, ci eu te voi asimila pe tine la mine”[1].
Un filozof ateu a spus: „Omul este ceea ce mănâncă” (F. Feuerbach), voind să spună că în om nu există o diferenţă calitativă între materie şi spirit, ci totul se reduce la componenta organică şi materială. Graţie Euharistiei, creştinul este cu adevărat ceea ce mănâncă! Scria deja, cu mult timp înaintea lui, Sfântul Leon cel Mare: „Participarea noastră la trupul şi la sângele lui Cristos nu tinde la altceva decât să ne facă să devenim ceea ce mâncăm”[2].
Aşadar, în Euharistie nu este numai împărtăşire între Cristos şi noi, ci şi asimilare; împărtăşirea nu este numai unire a două trupuri, a două minţi, a două voinţe, ci este asimilare la unicul trup, unica minte şi voinţă a lui Cristos. „Cel care se uneşte cu Domnul este un singur duh cu el” (1Cor 6,17).
Analogia alimentaţiei – a faptului de a mânca şi de a bea – nu este singura pe care o avem despre împărtăşirea euharistică, deşi este de neînlocuit. Există ceva ce ea nu poate să exprime, aşa cum n-o poate analogia împărtăşirii între viţă şi mlădiţă. Acestea sunt împărtăşiri între lucruri, nu între persoane. Împărtăşesc, dar nu ştiu să împărtăşească. Aş vrea să insist asupra unei alte analogii care ne poate ajuta să înţelegem natura împărtăşirii euharistice ca împărtăşire între persoane care ştiu şi vor să fie în împărtăşire.
Scrisoarea către Efeseni spune că o căsătorie umană este un simbol al unirii între Cristos şi Biserică: „De aceea îşi va lăsa omul tatăl şi mama şi se va uni cu soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup. Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică!” (Ef 5,31-33). Euharistia – pentru a folosi o imagine îndrăzneaţă, dar adevărată – este consumarea căsătoriei între Cristos şi Biserică şi o viaţă creştină fără Euharistie este o căsătorie încheiată, dar neconsumată. În momentul împărtăşirii, celebrantul exclamă: „Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului!” (Beati qui ad coenam Agni vocati sunt) şi Apocalipsul – din care este luată fraza – spune şi mai explicit: „Fericiţi cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului” (Ap 19,9).
Acum – tot conform Sfântului Paul – consecinţa imediată a căsătoriei este că trupul (adică toată persoana) soţului devine al soţiei şi, viceversa, trupul soţiei devine al soţului (cf. 1Cor 7,4). Asta înseamnă că trupul incoruptibil şi dătător de viaţă a Cuvântului întrupat devine „al meu”, dar şi trupul meu, umanitatea mea, devine al lui Cristos, este însuşit de El. În Euharistie noi primim trupul şi sângele lui Cristos, dar şi Cristos „primeşte” trupul nostru şi sângele nostru! Isus, scrie Sfântul Ilariu de Poitiers, „asumă trupul celui care îl asumă al său”[3]. Cristos ne spune nouă: „Ia, acesta este trupul meu”, dar şi noi îi putem spune: „Ia, acesta este trupul meu”.
Acum să încercăm să înţelegem consecinţele a toate acestea. În viaţa sa pământească, Isus nu a trăit toate experienţele umane posibile şi imaginabile. Aşa pentru a începe, a fost un bărbat, nu o femeie: nu a trăit condiţia de jumătate a umanităţii; nu era căsătorit, nu a experimentat ce înseamnă a fi unit pe viaţă cu o altă creatură, a avea copii, sau, mai rău, a pierde copii; a murit tânăr, n-a cunoscut bătrâneţea…
Dar acum, graţie Euharistiei, El trăieşte toate aceste experienţe. Trăieşte în femeie condiţia feminină, în cel bolnav boala, în cel bătrân bătrâneţea, în cel refugiat precaritatea sa, în cel bombardat teroarea sa… Nu este nimic din viaţa mea care să nu-i aparţină lui Cristos. Nimeni n-ar trebui să spună: „Ah, Isus nu ştie ce înseamnă a fi căsătorit, a fi femeie, a fi pierdut un copil, a fi bolnav, a fi bătrân, a fi o persoană de culoare!”
Ceea ce Cristos a putut trăi „după trup”, trăieşte şi „experimentează” acum ca înviat „după Duh”, graţie împărtăşirii matrimoniale a Liturghiei. A înţeles motivul profund al acestui lucru Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi când îi scria mamei sale: „Mireasa aparţine mirelui. Al meu (Mire) m-a luat. Vrea ca să fiu pentru El o umanitate adăugată”[4].
Ce inepuizabil motiv de uimire şi de consolare la gândul că umanitatea noastră devine umanitatea lui Cristos! Dar şi ce responsabilitate din toate acestea! Dacă ochii mei au devenit ochii lui Cristos, gura mea a devenit gura lui Cristos, ce motiv pentru a nu permite privirii mele să rămână asupra imaginilor necuviincioase, limbii mele să vorbească împotriva fratelui, trupului meu să nu folosească drept instrument de păcat? „Voi lua atunci membrele lui Cristos şi le voi face membrele unei desfrânate?”, scria cu oroare Sfântul Paul corintenilor (1Cor 6,15).
Şi totuşi, încă nu este totul; lipseşte partea mai frumoasă. Trupul miresei îi aparţine mirelui; dar şi trupul mirelui îi aparţine miresei. De la a da trebuie să se treacă imediat, în împărtăşire, la a primi. A primi nici mai mult nici mai puţin decât sfinţenia lui Cristos! unde se va realiza vreodată, în mod concret, în viaţa credinciosului, acel „schimb minunat” (admirabile commercium) despre care vorbeşte liturgia, dacă nu se realizează în momentul împărtăşirii?
Acolo avem posibilitatea de a-i da lui Isus zdrenţele noastre murdare şi de a primi de la El „mantia dreptăţii” (Is 61,10). De fapt este scris că El „prin lucrarea lui Dumnezeu a devenit pentru noi înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare” (cf. 1Cor 1,30). Ceea ce El a devenit „pentru noi” ne este destinat, ne aparţine. „Pentru că – scrie Cabasilas – noi îi aparţinem lui Cristos mai mult decât ne aparţinem nouă, El cumpărându-ne cu un preţ scump (1Cor 6,20), invers ceea ce este al lui Cristos ne aparţine mai mult decât dacă ar fi al nostru”[5]. Trebuie să ne amintim doar un lucru: noi îi aparţinem lui Cristos prin drept, El ne aparţine nouă prin har!
Este o descoperire capabilă să pună aripi vieţii noastre spirituale. Aceasta este lovitura de curaj al credinţei şi ar trebui să-l rugăm pe Dumnezeu să nu permită ca să murim înainte de a fi realizat asta.
Euharistia, împărtăşire cu Sfânta Treime
A reflecta asupra Euharistiei este ca şi cum am vedea cum se deschid larg în faţa noastră, treptat ce înaintăm, orizonturi tot mai vaste care se deschid unul asupra altuia, în zare. Orizontul cristologic al împărtăşirii pe care l-am contemplat până aici se deschide, de fapt, asupra unui orizont trinitar. Cu alte cuvinte, prin împărtăşirea cu Cristos noi intrăm în împărtăşire cu toată Sfânta Treime. În „rugăciunea sacerdotală”, Isus îi spune Tatălui: „Eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire” (In 17,23). Acele cuvinte: „Eu în ei şi tu în mine”, înseamnă că Isus este în noi şi că în Isus este Tatăl. De aceea, nu poate fi primit Fiul fără a-l primi, cu El, şi pe Tatăl. Cuvântul lui Cristos: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14,9) înseamnă şi „cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe Tatăl”.
Ultimul motiv al acestui lucru este că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt o natură divină unică şi inseparabilă, sunt „una”. Scrie, în această privinţă, Sfântul Ilariu din Poitiers: „Noi suntem uniţi cu Cristos care este inseparabil de Tatăl. El, deşi rămânând în Tatăl, rămâne unit cu noi; astfel şi noi ajungem la unitatea cu Tatăl. De fapt, Cristos este în Tatăl în mod înnăscut, deoarece este născut de El; dar, într-un anumit mod, şi noi prin Cristos suntem în mod înnăscut în Tatăl. El trăieşte în virtutea Tatălui şi noi trăim în virtutea umanităţii sale”[6].
Ceea ce se spune despre Tatăl este valabil şi despre Duhul Sfânt. În Euharistie există o replică sacramentală a ceea ce a avut loc istoric în viaţa pământească în Cristos. În momentul naşterii sale pământeşti, Duhul Sfânt este cel care-l dăruieşte lumii pe Cristos (de fapt, Maria a zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt!); în momentul morţii, Cristos este cel care-l dăruieşte lumii pe Duhul Sfânt: murind, el „şi-a dat Duhul”. În mod asemănător, în Euharistie, în momentul consacrării Duhul Sfânt este cel care ni-l dăruieşte pe Isus, pentru că prin acţiunea sa pâinea se transformă în trupul lui Cristos; în momentul împărtăşirii Cristos este cel care, venind în noi, ni-l dăruieşte pe Duhul Sfânt.
Sfântul Irineu (pe care în sfârşit îl putem saluta ca învăţător al Bisericii!) spune că Duhul Sfânt este „însăşi împărtăşirea noastră cu Cristos”[7]. În împărtăşire Isus vine la noi ca acela care-l dăruieşte pe Duhul. Nu ca acela care într-o zi, cu mult timp în urmă, l-a dat pe Duhul, ci ca acela care acum, după ce s-a consumat jertfa sa pe altar, din nou, „îşi dă Duhul” (cf. In 19,30).
Toate acestea pe care le-am spus despre Sfânta Treime şi Euharistie este rezumată în vizual în icoana ortodoxă a lui Rubliov a celor trei îngeri în jurul altarului. Toată Sfânta Treime ne dăruieşte Euharistia şi ni se dăruieşte nouă în Euharistie. Euharistia nu este numai Paştele nostru zilnic; este şi Rusaliile noastre zilnice!
Împărtăşirea unora cu ceilalţi
De pe aceste înălţimi ameţitoare, să ne întoarcem acum pe pământ şi să trecem la a doua dimensiune a împărtăşirii euharistice: împărtăşirea cu trupul lui Cristos care este Biserica. Să ne amintim de cuvântul apostolului: „Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine”.
Dezvoltând o gândire deja schiţată în Didahia, Sfântul Augustin vede o analogie în modul în care se formează cele două trupuri ale lui Cristos: cel euharistic şi cel eclezial. În cazul Euharistiei, avem grâul mai întâi risipit pe dealuri, care fiind treierat, măcinat, amestecat cu apă şi copt la foc devine pâinea care ajunge pe altar; în cazul Bisericii, avem multitudinea de persoane care fiind reunite de predica evanghelică, măcinate de posturi şi de pocăinţă, amestecate în apă la Botez şi coapte la focul Duhului, formează trupul care este Biserica.
Imediat ne vine în întâmpinare, în această privinţă, cuvântul lui Cristos: „Aşadar, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău şi apoi, venind, oferă-ţi darul!” (Mt 5,23-24). Dacă tu mergi să primeşte împărtăşania, dar ai ofensat un frate şi nu te-ai împăcat, ţii supărare, tu te asemeni – spunea tot Sfântul Augustin poporului – cu o persoană care vede venind un prieten pe care nu l-a văzut de mulţi ani. Aleargă să-l întâlnească, se ridică în vârful picioarelor pentru a-l săruta pe frunte… Dar făcând asta nu-şi dă seama că îl calcă pe picioare cu încălţăminte cu crampoane[8]. Fraţii şi surorile sunt picioare ale lui Isus care încă merg pe pământ.
Împărtăşire cu săracii
Acest lucru este valabil în mod special cu privire la săraci, la cei mâhniţi, la cei marginalizaţi. Cel care a spus despre pâine: „Acesta este trupul meu”, a spus asta şi despre cel sărac. A spus asta atunci când, vorbind despre ceea ce s-a făcut pentru cel înfometat, cel însetat, cel închis şi cel gol, a declarat solemn: „Mie mi-aţi făcut!” Asta este ca şi cum ar spune: „Eu eram cel înfometat, eu eram cel însetat, eu eram cel străin, cel bolnav, cel închis” (cf. Mt 25,35 şu). Am amintit alte dăţi momentul în care acest adevăr aproape că a explodat în mine. Eram în misiune într-o ţară foarte săracă. Străbătând străzile capitalei vedeam peste tot copii acoperiţi de puţin zdrenţe murdare, care alergau după camioanele de gunoaie pentru a căuta ceva de mâncare. La un moment dat era ca şi cum Isus îmi spune mie: „Uită-te bine: acela este trupul meu!” Era ceva ce îţi tăia respiraţia.
Sora marelui filozof Blaise Pascal prezintă acest fapt referitor la fratele său. În ultima sa boală, nu reuşea să reţină nimic din ceea mânca şi pentru asta nu-i permiteau să primească viaticul pe care îl cerea cu insistenţă. Atunci a spus: „Dacă nu-mi puteţi da Euharistia, măcar aduceţi un sărac în camera mea. Dacă nu pot să mă împărtăşesc cu Capul, vream măcar să mă împărtăşesc cu trupul său”[9].
Unicul impediment de a primi împărtăşania pe care Sfântul Paul îl nominalizează în mod explicit este faptul că, în adunare, „unul este înfometat şi altul se îmbată”: „Aşadar, când vă adunaţi la un loc, n-o faceţi ca să mâncaţi Cina Domnului, căci fiecare se grăbeşte să-şi ia propria cină ca s-o mănânce şi unul rămâne flămând, pe când altul se îmbată” (1Cor 11,20-21). A spune „n-o faceţi ca să mâncaţi Cina Domnului” este ca şi cum ar spune: Euharistia voastră nu mai este o adevărată Euharistie! Este o afirmaţie puternică, şi dintr-un punct de vedere teologic, căreia probabil că nu-i acordăm atenţie suficientă.
Astăzi, situaţia în care unuia îi este foame şi un altul pocneşte de mâncare nu mai este o problemă locală, ci mondială. Nu poate exista nimic în comun între Cina Domnului şi prânzul bogatului nemilos, unde stăpânul benchetuieşte copios, ignorându-l pe cel sărac care stă afară la uşă (cf. Lc 16,19 şu). Preocuparea de a împărtăşi ceea ce avem cu acela care se află în nevoie, de aproape şi de departe, trebuie să fie parte integrantă a vieţii noastre euharistice.
Nu există nimeni care, voind, să nu poată, în timpul săptămânii, să facă unul din acele gesturi despre care Isus spune: „Mie mi-aţi făcut”. A împărtăşi nu înseamnă pur şi simplu „a da ceva”: pâine, îmbrăcăminte, ospitalitate; înseamnă şi a vizita pe cineva: un deţinut, un bolnav, un bătrân singur. Nu înseamnă a da numai din banii proprii, ci şi din timpul propriu. Săracul şi suferindul au nevoie de solidaritate şi de iubire, precum şi de pâine şi de haine, mai ales în acest timp de izolare impus de pandemie.
Isus a spus: „Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna” (Mt 26,11). Acest lucru este adevărat şi în sensul că nu întotdeauna putem primi trupul lui Cristos în Euharistie şi chiar atunci când îl primim, asta nu durează decât puţine minute, în timp ce putem să-l primim mereu în cei săraci. Aici nu există numai limite, se cere numai ca să voim asta. Pe săraci îi avem mereu la îndemână. De fiecare dată când întâlnim pe cineva care suferă, în special dacă este vorba de anumite forme extreme de suferinţă, dacă suntem atenţi, vom auzi, cu urechile credinţei, cuvântul lui Cristos: „Acesta este trupul meu!”
Închei cu o mică istorie pe care am citit-o undeva. Un om vede o fetiţă malnutrită, desculţă şi tremurând de frig şi îi strigă lui Dumnezeu aproape cu furie: „O, Dumnezeule, de ce nu faci ceva pentru fetiţa aceea?” Dumnezeu îi răspunde: „Desigur că am făcut ceva pentru fetiţa aceea: te-am făcut pe tine!”
Dumnezeu să ne ajute să ne amintim de asta la momentul potrivit.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
Note:
[1] Cf. Augustin, Confesiuni, VII, 10.
[2] Leon cel Mare, Predica 12 despre Pătimire, 7 (CCL 138A, pag. 388).
[3] Ilariu din Poitiers, De Trinitate, 8, 16 (PL 10, 248): „Eius tantum in se adsumptam habens carnem, qui suam sumpserit”.
[4] Elisabeta a Sfintei Treimi, Scrisoarea 261, către mama (în Scritti, Roma 1967, pag. 457).
[5] N. Cabasilas, Viaţa în Cristos, IV, 6 (PG 150, 613).
[6] Ilariu din Poitiers, De Trinitate, 8, 13-16 (PL 10, 246 şu).
[7] Irineu, Adversus haereses, III, 24, 1.
[8] Augustin, Sermo Denis 6 (PL 46, 834 şu).
[9] Viaţa lui Pascal, în B. Pascal, Oeuvres complètes, Paris 1954, pag. 3 şu.
