Născut din femeie
„Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie”. Despre semnificaţia şi importanţa acestor ultime două cuvinte – „născut din femeie” – vrem să reflectăm în această ultimă meditaţie, şi datorită faptului că sunt legate de solemnitatea Crăciunului pe care ne grăbim să o celebrăm.
În Biblie, expresia „născut din femeie” indică apartenenţa la condiţia umană făcută din slăbiciune şi mortalitate[1]. Este suficient să luăm aceste treci cuvinte din text pentru a ne da seama de importanţa lor. Ce ar fi Cristos fără ele? O apariţie cerească, fără trup. Şi îngerul Gabriel „a fost trimis” de Dumnezeu, dar pentru a se întoarce după aceea în cer aşa cum a coborât din el. Femeia, Maria, este cea care a „ancorat” pentru totdeauna pe Fiul lui Dumnezeu de umanitate şi de istorie.
Aşa au citit cuvintele lui Paul Părinţii Bisericii care au trebuit să lupte împotriva ereziei gnostice şi docetiste. Pe bună dreptate ei scot în evidenţă paralelismul care există între expresia „născut din femeie” şi cea pe care acelaşi Paul o foloseşte în Rom 1,3: „după trup din descendenţa lui David”[2]. Ignaţiu din Antiohia are o expresie ameţitoare: spune că Isus „este [născut] de Maria şi de Dumnezeu”[3], ca şi cum noi spunem că unul care este fiul lui cutare şi al lui cutare. În realitate, în tot universul, Maria este singura care se poate adresa lui Isus cu aceleaşi cuvinte ale Tatălui ceresc: „Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut”.
Apostolul – afirmă Tertulian – nu spune „factum per mulierem”, ci „factum ex muliere”, adică născut din femeie, nu prin femeie. Motivul este că între timp erezia docetistă a evoluat şi a asumat o atitudine mai puţin radicală. Susţinea că Isus avea un trup cu adevărat, dar de origine cerească, nu pământească, trecut prin Maria ca printr-un canal, având în ea o cale, nu o mamă[4]. Sfântul Leon cel Mare va situa expresia paulină „născut din femeie” în inima dogmei cristologice, scriind în Tom către Flavian că Cristos este „om prin faptul că s-a «născut din femeie şi născut sub lege»… Naşterea în trup este dovadă clară a naturii sale umane”[5].
Tot cu privire la expresia paulină „născut din femeie” vedem realizându-se marele principiu exegetic formulat de sfântul Grigore cel Mare, adică „Scriptura creşte în măsura în care este citită”[6]. Deja sfântul Irineu citeşte Gal 4,4, „născut din femeie”, în lumina lui Gen 3,15: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie”[7]. Maria apare ca femeia care o recapitulează pe Eva, mama tuturor celor vii! Nu este vorba de o apariţie marginală care intră în scenă pentru a dispare după aceea în nimic. Este punctul de sosire al unei tradiţii biblice care străbate toată Biblia de la un capăt la altul. Începe cu femeia „fiica Sionului” care este personificarea întregului popor al lui Israel şi se termină cu femeia „îmbrăcată în soare având luna sub picioarele ei” din Apocalips (Ap 12,1) care reprezintă Biserica.
„Femeie” este termenul cu care Isus se adresează mamei sale la Cana şi sub cruce. Este dificil, pentru a nu spune imposibil, a nu vedea o legătură, în gândirea lui Ioan, între cele două femei: femeia simbolică adică Biserica şi femeia reală adică Maria. Această legătură este receptată în Lumen gentium de la Conciliul al II-lea din Vatican care, tocmai pentru asta, tratează despre Maria în cadrul constituţiei despre Biserică.
Cristos trebuie să se nască din Biserică
De câtva timp se vorbeşte mult despre demnitatea femeii. Sfântul Ioan Paul al II-lea a scris o Scrisoare apostolică despre această temă, Mulieris dignitatem. Însă oricâtă demnitate putem atribui noi, creaturi umane, femeii, vom rămâne mereu infinit sub ceea ce a făcut Dumnezeu alegând una dintre ele pentru a fi mama Fiului său făcut om, „chiar dacă am avea atâtea limbi câte sunt frunzele de iarbă pe pământ”, a scris cineva[8].
Mult s-a făcut în ultimele timpuri pentru a mări prezenţa femeilor în sferele decizionale ale Bisericii şi, probabil, mai rămân altele de făcut. Dar nu despre asta este cazul să ne ocupăm aici. În schimb trebuie să ne ocupăm de un alt domeniu, în care nu are nicio importanţă distincţia bărbat-femeie, pentru că femeia despre care vorbim reprezintă toată Biserica, adică bărbaţi şi femei în acelaşi mod.
Pe scurt este vorba despre asta: Isus care s-a născut o dată fizic şi corporal din Maria, acum trebuie să se nască spiritual din Biserică şi din fiecare credincios. O tradiţie exegetică ce dăinuie, în nucleul său esenţial, de la Origene s-a cristalizat în formula: „Maria, vel Ecclesia, vel anima”: Maria, adică Biserica, adică sufletul. Să auzim cum formulează această învăţătură un autor medieval, Isac, abate al mănăstirii Stella: „În Scripturile inspirate divin, ceea ce se spune în mod universale despre Fecioara Mamă Biserica se înţelege în mod singular despre Fecioara Mamă Maria; şi ceea ce se spune în mod special despre Maria se înţelege în sens general despre Fecioara Mamă Biserica… În sfârşit, fiecare suflet credincios, mireasă a Cuvântului lui Dumnezeu, mamă fiică şi soră a lui Cristos, este considerat şi el în modul său fecioară şi rodnică. Însăşi Înţelepciunea lui Dumnezeu care este Cuvântul Tatălui aplică aşadar în mod universal Bisericii ceea ce se spune special despre Maria şi singular şi despre fiecare suflet credincios”[9].
Începem de la aplicaţia eclezială. Dacă în „sensul mai deplin” (aşa-numitul sensus plenior), femeia în Scriptură indică Biserica, atunci afirmaţia că Isus s-a născut din femeie implică şi că el trebuie să se nască astăzi din Biserică!
Există o icoană foarte răspândită printre creştinii ortodocşi care este numită Panhagia, adică Toată Sfântă. În ea se vede Maria în picioare, toată statura. Pe pieptul său, parcă erupând dinăuntru, se întinde pruncul Isus care are maiestatea unui adult. Privirea cinstitorului este atrasă de prunc, înainte de mamă. Ea chiar este cu braţele ridicate, ca şi cum invită să fie privit el şi să se facă spaţiu lui. Aşa ar trebui să fie Biserica. Acela care o priveşte n-ar trebui să se oprească la ea, ci să-l vadă pe Isus. Este lupta împotriva autoreferenţialităţii Bisericii, asupra căreia au insistat des ultimii doi suverani pontifi, Benedict al XVI-lea şi papa Francisc.
Există o relatare a scriitorului Franz Kafka, relatare care este un simbol religios puternic în această privinţă. Este intitulată „Un mesaj imperial”. Vorbeşte despre un rege care, pe patul de moarte, îl cheamă lângă el pe un supus şi îi şopteşte la ureche un mesaj. Acest mesaj este atât de important încât îl pune pe acesta să-l repete, la rândul său, la urechea lui. Apoi îi face semn să plece mesagerului care porneşte la drum. Dar să ascultăm direct de la autor continuarea relatării, caracterizată de tonul oniric şi aproape de coşmar, tipic pentru acest scriitor: „Înaintând când un braţ, când pe celălalt, mesagerul îşi croieşte drumul prin mulţime şi înaintează uşor ca nimeni altul. Însă mulţimea este imensă, locuinţele sale sunt nemărginite. Cât ar vrea să zboare dacă ar avea cale liberă! În schimb, se trudeşte în zadar; încă mai continuă să se trudească prin camerele palatului intern, din care nu va ieşi niciodată. Şi dacă nici asta nu i-ar reuşi, n-ar însemna nimic: ar trebui să lupte pentru a coborî pe scări. Şi dacă nici aceasta nu i-ar reuşi, încă n-ar fi făcut nimic: ar trebui să străbată curţile; şi după curţi, al doilea cerc de palate. Dacă i-ar reuşi să iasă, în sfârşit, în afara ultimei porţi – dar asta nu va putea întâmpla niciodată, niciodată – iată în faţa lui cetatea imperială, centrul lumii, unde sunt îngrămădiţi munţii de gunoaie. Acolo în mijloc, nimeni nu reuşeşte să înainteze, nici măcar cu mesajul unui mort. Tu, între timp, stai la fereastra ta şi visezi despre acel mesaj, când vine seara”[10].
Citind această relatare, nu putem să nu ne gândim la Cristos care înainte de a lăsa această lume a încredinţat Bisericii mesajul: „Mergeţi în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Şi nu putem să nu ne gândim la atâţia oameni care stau la fereastră şi visează, fără să ştie, despre un mesaj cum este al său.
Trebuie să facem posibilul pentru ca Biserica să nu devină niciodată acel castel complicat şi întunecos descris de Kafka, iar mesajul său să poată ieşi din ea liber şi bucuros ca atunci când îşi începe alergarea sa. Ştim care sunt „zidurile despărţitoare” care pot să reţină mesajul. Sunt înainte de toate zidurile care despart diferitele Biserici creştine între ele, apoi excesul de birocraţie, reziduurile de ceremoniale de acum fără sens: mlaştini, legi şi controverse trecute, devenite de acum numai nişte gunoaie.
Se întâmplă ca anumitor edificii vechi. În decursul secolelor, pentru a se adapta la exigenţele momentului, s-au umplut cu pereţi, cu scări, cu camere, cămăruţe şi subsoluri. Vine momentul când se constată că toate aceste adaptări nu mai răspund exigenţelor actuale, ba chiar sunt piedică; şi atunci trebuie avut curajul de a le dărâma şi de a readuce edificiul la simplitatea şi liniaritatea de la originile sale, în vederea unei reînnoite folosiri a lor.
Am citat relatarea lui Kafka şi aplicaţia sa Bisericii în omilia din Sfântul Petru în Vinerea Sfântă din 2013, în primul an de pontificat al actualului suveran pontif. Dacă îmi este permis să-i repet aici este pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru paşii înainte pe care Biserica i-a făcut între timp pentru a ieşi din ea însăşi şi a merge spre „periferiile existenţiale ale lumii”, ducându-le mesajul lui Cristos.
Cristos trebuie să se nască din suflet
Ne rămâne să reflectăm acum despre ceea ce ne priveşte pe toţi fără deosebire şi mai de aproape: naşterea lui Cristos din sufletul credincios. „Cristos – scrie sfântul Maxim Mărturisitorul – se naşte mereu mistic în suflet, luând trup din cei care sunt mântuiţi şi făcând din suflet care îi dă naştere o mamă fecioară”[11].
Cum devenim mamă a lui Cristos ne explică Isus în Evanghelie: ascultând Cuvântul, spune El, şi punându-l în practică (cf. Lc 8,21). Este important de observat că există două operaţiuni de îndeplinit. Şi Maria a devenit mama lui Cristos prin două momente: mai întâi zămislindu-l, apoi născându-l.
Există două maternităţi incomplete sau două tipuri de întrerupere a maternităţii. Una este aceea, veche şi cunoscută, a avortului. Ea are loc atunci când se zămisleşte o viaţă dar nu se dă naştere, pentru că, între timp, fie din cauze naturale fie prin păcatul oamenilor, fătul este mort. Până cu puţin timp în urmă, acesta era singurul caz de maternitate incompletă care se cunoştea. Astăzi se cunoaşte un alt caz care constă, dimpotrivă, în a da naştere unui copil fără a-l fi zămislit. Aşa are loc în cazul copiilor zămisliţi în eprubetă şi introduşi în sânul unei femei, sau în cazul uterului împrumutat pentru a găzdui, eventual cu plată, vieţi umane zămislite în altă parte. În acest caz, ceea ce femeia dă naştere nu vine din ea, nu este zămislit „mai întâi în inimă şi după aceea în trup”[12], cum spune Augustin despre Maria.
Din păcate şi pe planul spiritual există aceste două posibilităţi triste. Îl zămisleşte pe Isus fără a-i da naştere cel care primeşte Cuvântul, fără a-l pune în practică; cel care continuă să facă un avort spiritual după altul, formulând propuneri de convertire care, după aceea, sunt uitate şi abandonate în mod sistematic la jumătatea drumului. Sunt cei care, spune sfântul Iacob, se privesc în oglindă în grabă şi apoi pleacă uitând cum erau (cf. Iac 1,23-24).
Dimpotrivă, dă naştere lui Cristos fără a-l fi zămislit cel care face multe opere, chiar bune, dar care nu vin din inimă, din iubire faţă de Dumnezeu şi din intenţie dreaptă, ci mai degrabă din obişnuinţă, din ipocrizie, din căutarea propriei glorii şi a propriului interes, sau pur şi simplu din satisfacţia pe care o dă activismul. Operele noastre sunt „bune” numai dacă provin din inimă, dacă sunt zămislite din iubirea faţă de Dumnezeu şi în credinţă. Cu alte cuvinte, dacă intenţia care ne conduce este dreaptă, sau măcar ne străduim s-o rectificăm.
Sfântul Francisc din Assisi are un cuvânt care rezumă bine ceea ce vreau să scot în evidenţă: „Suntem mame ale lui Cristos – spune el – când îl purtăm în inima şi în trupul nostru prin intermediul iubirii divine şi al conştiinţei curate şi sincere; îi dăm naştere prin faptele sfinte, care trebuie să strălucească în faţa altora în exemplu”[13].
Adică, spune el, noi îl zămislim pe Cristos când îl iubim cu sinceritatea inimii şi cu corectitudinea conştiinţei şi îi dăm naştere când facem fapte sfinte care îl manifestă lumii şi dau glorie Tatălui care este în ceruri (cf. Mt 5,16). Sfântul Bonaventura a dezvoltat această gândire a părintelui său serafic într-o lucrare intitulată „Cele cinci sărbători ale Pruncului Isus”[14]. Aceste sărbători sunt pentru el: zămislirea, naşterea, tăierea împrejur, Epifania şi Prezentarea la templu. Sfântul explică modul de a celebra spiritual fiecare dintre aceste sărbători în propria viaţă. Mă limitez la ceea ce spune cu privire la primele două sărbători: zămislirea şi naşterea.
Pentru sfântul Bonaventura, sufletul îl zămisleşte pe Isus când, nemulţumit de viaţa pe care o trăieşte, stimulat de inspiraţii sfinte şi aprinzându-se de ardoare sfântă, în sfârşit dezlipindu-se cu hotărâre de vechile sale obiceiuri şi defecte, este parcă fecundat spiritual de harul Duhului Sfânt şi zămisleşte propunerea unei vieţi noi. Iată, a avut loc zămislirea lui Cristos!
Odată zămislit, binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu se naşte în inimă, atunci când, după ce s-a făcut un discernământ sănătos, după ce s-a cerut sfat oportun, după ce s-a invocat ajutorul lui Dumnezeu, sufletul pune imediat în aplicare propunerea sa sfânt, începând să realizeze ceea ce de mult timp se forma în el, dar se amâna mereu din frica de a nu fi capabil.
Dar este necesar de insistat asupra unui lucru: această propunere de viaţă nouă trebuie să se traducă, fără întârziere, în ceva concret, într-o schimbare, pe cât posibil şi externă şi vizibilă, în viaţa noastră şi în obişnuinţele noastre. Dacă propunerea nu este pusă în aplicare, Isus este zămislit, dar nu este născut. Este unul din multele avorturi spirituale. Nu se va celebra niciodată „a doua sărbătoare” a Pruncului Isus care este Naşterea! Este una din multele amânări, cu care probabil că este presărată viaţa noastră.
O mică schimbare cu care să începem ar putea să fie să facem un pic de tăcere în jurul nostru şi în noi. „Cât de frumos ar fi – spunea Sfântul Părinte în ultima audienţă generală – dacă fiecare dintre noi, după exemplul sfântului Iosif, ar reuşi să recupereze această dimensiune contemplativă a vieţii deschisă larg tocmai de tăcere”. Un vechi antifon din timpul Crăciunului spunea că Cuvântul lui Dumnezeu a coborât din cer dum medium silentium tenerent omnia: „în timp ce totul în jur era tăcere”[15].
Să încercăm înainte de toate să reducem la tăcere gălăgia care este în noi, procesele mereu în desfăşurare în mintea noastră, despre persoane şi fapte, din care ieşim întotdeauna învingător. Să ne transformăm uneori din acuzatori în apărători ai fraţilor, gândindu-ne la câte lucruri ar putea alţii să ne reproşeze nouă. În procesele canonice – cel puţin în trecut – după acuzare, judecătorul rostea formula: „Audiatur et altera pars”: Să fie ascultată acum partea contrară. Când ne surprindem că judecăm pe alţii, să învăţăm să ne repetăm încontinuu nouă înşine acea formulă: Audiatur et altera pars! Încercă să te pui în locul fratelui!
Să ne întoarcem cu gândul la Maria. Tolstoi face o observaţie despre femeia însărcinată care ne poate ajuta să o înţelegem şi să o imităm pe Fecioară în acest sfârşit de Advent. Privirea femeii care aşteaptă, spune el, are o dulceaţă stranie şi este îndreptată mai mult înlăuntrul ei decât în afara ei, pentru că înlăuntrul ei este realitatea, pentru ea, cea mai frumoasă din lume. Aşa era privirea Mariei care-l purta în sân pe Creatorul universului. S-o imităm găsindu-ne vreun moment de adevărată reculegere pentru a-l naşte pe Isus în inima noastră. Cel mai bun răspuns la tentativa culturii secularizate de a elimina Crăciunul din societate este acela de a-l interioriza şi de a-l readuce la esenţa sa.
Peste câteva zile se încheie anul în care am celebrat al şaptelea centenar al morţii lui Dante Alighieri. Să terminăm însuşindu-ne superba rugăciune către Fecioara din ultimul cânt din Paradisul. Şi Dante, ca Paul şi ca Ioan, o numeşte pe Maria pur simplu „Femeia”:
Fecioară mam-a fiului tău fată
umilă şi mai sus de-orice făptură
şi-a veşnicului sfat ţintă fixată!
Tu-nnobilezi a omului natură
atât încât al dânsei ziditor
n-avut dispreţ să-şi fie-a sa făptură.
În sânul tău s-aprinse-acel amor
a cărui căldură-n pace de vecie
ne creşte floarea ăstui sfânt popor.
A milei tu ne eşti aici făclie
de miez de zi, şi-n lumea care moare
speranţei eşti fântân-apururi vie.
Eşti mare-atât şi-atotdispunătoare,
căci graţie vrând un om, şi nu prin tine,
e cel ce făr’ de-aripi ar vrea să zboare,
căci mila ta, ea nu numai că vine
oricând o ceri, ci-adese-n prisosinţă
chiar nerugat-aleargă ea de sine.
În tine-i milă,-n tine-ngăduinţă,
evlavie-n tine e, şi-n tine toate,
tot ce-i pe lume bun într-o fiinţă.
Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, Crăciun fericit!
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note: http://www.ercis.ro
[1] Cf. Iob 14,1; 15,14; 25,4.
[2] Ignaţiu din Antiohia, Tralle 9,1; Smirna 1; Irineu din Lyon, Adv. Haer. III, 16,3.
[3] Ignaţiu din Antiohia, Efes 7,1.
[4] Tertulian, De carne Christi, 20.
[5] Leon cel Mare, Scrisoarea 28 către Flavian, 4.
[6] Grigore cel Mare, Comentariu moral la Iob, XX, 1
[7] Irineu din Lyon, Adv. Haer. IV,40,3.
[8] Luter, Comentariu la Magnificat (ed. Weimar 7, pag. 572 f.).
[9] Isac, abate al mănăstirii Stella, Discursuri 51 (PL, 194, 1863 şu).
[10] F. Kafka, Un mesaj imperial, în Racconti, Milano 1972, p. 146 şu.
[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Comentariu la Tatăl nostru (PG 90, 889).
[12] Sf. Augustin, Discursuri 215,4 (PL 38, 1074).
[13] Sf. Francisc de Assisi, Scrisoare către toţi credincioşii, 1 (Fonti Francescane nr. 178).
[14] Sf. Bonaventura, De quinque festivitatibus Pueri Jesu (ed. Quaracchi 1949, pag. 207 şu).
[15] „Dum medium silentium tenerent omnia, et nox in suo cursu medium iter haberet, omnipotens Sermo tuus, Domine, de cælis a regalibus sedibus venit” (cf. Înţ 18,14-15, Vulgata).
***
