Prezenţa reală a lui Isus în Euharistie
„Prezenţa reală a lui Isus în Euharistie” a fost titlul celei de-a patra predici din Postul Mare 2022 care a fost rostită de cardinalul Raniero Cantalamessa, în Aula „Paul al VI-lea” de la Vatican, vineri, 1 aprilie 2022. Tema predicilor din acest an este „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu” – O cateheză mistagogică despre Euharistie”, programate pentru 11, 18, 25 martie şi 1, 8 aprilie 2022. Tema a fost prezentată în ştirea Sacramentul nonviolenţei. În ajunul începutului predicilor de Postul Mare cardinalul Cantalamessa ilustrează tema euharistică a acestora.
După catehezele noastre mistagogice despre cele trei părţi ale Liturghiei – liturgia Cuvântului, consacrarea şi împărtăşirea -, astăzi medităm despre Euharistie ca prezenţă reală a lui Cristos în Biserică.
Cum trebuie înfruntat un mister aşa de înalt şi aşa de inaccesibil? Ne vin imediat în minte teoriile şi discuţiile infinite existente în jurul său, divergenţele dintre catolici şi protestanţi, dintre latini şi ortodocşi, care umpleau cărţile din care am studiat teologie noi cei care avem o anumită vârstă, şi suntem tentaţi să credem că este imposibil a mai spune ceva despre acest mister care să poată edifica credinţa noastră şi încălzi inima noastră, fără a aluneca inevitabil în polemica interconfesională.
Dar tocmai aceasta este lucrarea minunată pe care Duhul Sfânt o realizează în zilele noastre între toţi creştinii. El ne determină să recunoaştem câtă parte aveau, în disputele noastre euharistice, prezumţia umană de a punea închide misterul într-o teorie sau, chiar, într-un cuvânt, precum şi voinţa de a prevala asupra adversarului. Ne determină să ne căim că am redus suprema garanţie de iubire şi de unitate, lăsată nouă de Domnul nostru, la obiect privilegiat al altercaţiilor noastre.
Calea pentru a porni pe acest drum al ecumenismului euharistic este calea recunoaşterii reciproce, calea creştină a lui agápe, adică a împărtăşirii. Nu este vorba de a trece peste divergenţele reale sau de a renunţa la ceva din învăţătura catolică autentică. Mai degrabă este vorba de a pune împreună aspectele pozitive şi valorile autentice care există în fiecare dintre cele mari tradiţii creştine, în aşa fel încât să constituie o „masă” de adevăruri comune care să înceapă să ne atragă spre unitate.
Este incredibil cum unele poziţii catolice, ortodoxe şi protestante, în privinţa prezenţei reale, sunt divergente între ele şi distructive atunci când sunt contrapuse şi văzute alternativ între ele, în timp ce ele apar, în schimb, minunat de convergente, dacă sunt ţinute împreună în echilibru. Este sinteza pe care trebuie să începem s-o facem; trebuie să trecem, ca prin sită, marile tradiţii creştine, pentru a reţine din fiecare, aşa cum ne îndeamnă apostolul, „ceea ce este bun” (cf. 1Tes 5,21).
Tradiţia latină: o prezenţă reală, dar ascunsă
Aşadar, să mergem să vizităm, cu acest spirit, principalele trei tradiţii euharistice – latină, ortodoxă şi protestantă – pentru a ne edifica din bogăţiile fiecăreia şi a le reuni pe toate în comoara comună a Bisericii. Ideea pe care, la sfârşit, o vom avea despre misterul prezenţei reale va fi mai bogată şi mai vie. În viziunea teologiei şi a liturgiei latine, centrul indiscutabil al acţiunii euharistice, din care izvorăşte prezenţa reală a lui Cristos, este momentul consacrării. În el, Isus acţionează şi vorbeşte personal. De exemplu, Sfântul Ambroziu scrie: „Această pâine este pâine înainte de cuvintele sacramentale; dar, intervenind consacrarea, pâinea devine trupul lui Cristos… Care sunt cuvintele prin care este realizată consacrarea şi ale cui sunt aceste cuvinte? Ale Domnului Isus! Toate lucrurile care se spun înainte de acel moment sunt spuse de preotul care-l laudă pe Dumnezeu, se roagă pentru popor, pentru regi şi pentru ceilalţi; dar când se ajunge la momentul realizării sacramentului venerabil, preotul nu mai foloseşte cuvintele sale, ci pe cele ale lui Cristos. Aşadar, cuvântul este cel care realizează (conficit) sacramentul… Vedeţi cât de eficace (operatorius) este vorbirea lui Cristos? Înainte de consacrare nu era trupul lui Cristos, dar după consacrare, eu îţi spun că este de acum trupul lui Cristos. El a spus şi a fost făcut, a poruncit şi a fost creat (cf. Ps 33,9)”[1].
Putem vorbi, în viziunea latină, despre un realism cristologic. „Cristologic”, pentru că toată atenţia este îndreptată aici spre Cristos, văzut atât în existenţa sa istorică şi întrupată, cât şi în cea de Înviat; Cristos este atât obiectul, cât şi subiectul Euharistiei, adică acela care este realizat în Euharistie şi acela care realizează Euharistia. „Realism”, pentru că acest Isus nu este văzut pe altar pur şi simplu într-un semn sau într-un simbol, ci în adevăr şi cu realitatea sa. Acest realism cristologic este vizibil, pentru a da un exemplu, în cântarea Ave verum: „Te salut, trup adevărat, născut din Maria Fecioară, care ai suferit realmente şi ai fost jertfit pe cruce pentru om, a cărui coastă străpunsă a revărsat sânge şi apă…”
După aceea, Conciliul din Trento a precizat mai bine acest mod de a concepe prezenţa reală, folosind trei adverbe: vere, realiter, substantialiter. Isus este prezent cu adevărat, nu numai în imagine sau în figură; este prezent în mod real, nu numai în mod subiectiv, prin credinţa credincioşilor; este prezent în mod substanţial, adică după realitatea sa profundă, care este invizibilă pentru simţuri, şi nu după aparenţele care rămân cele ale pâinii şi ale vinului.
Este adevărat, putea exista pericolul de a cădea într-un „crunt” realism sau într-un realism exagerat. Însă remediul acestui pericol este chiar în tradiţie. Sfântul Augustin a clarificat, o dată pentru totdeauna, că prezenţa lui Isus în Euharistie are loc „in sacramento”. Cu alte cuvinte, nu este o prezenţă fizică, ci sacramentală, mediată de semne care sunt, întocmai, pâinea şi vinul. Însă, în acest caz, semnul nu exclude realitatea, ci o face prezentă, în unicul mod în care Cristos înviat, care „trăieşte în Duhul” (1Pt 3,18), poate să fie prezent pentru noi, atât timp cât mai trăim în trup.
Sfântul Toma de Aquino – celălalt mare artizan al spiritualităţii euharistice occidentale, împreună cu Sfântul Ambroziu şi Sfântul Augustin – spune acelaşi lucru, vorbind despre o prezenţă a lui Cristos „după substanţă” sub speciile pâinii şi ale vinului[2]. De fapt, a spune că Isus se face prezent în Euharistie cu substanţa sa înseamnă a spune că se face prezent cu realitatea sa adevărată şi profundă, care poate să fie inspirată numai prin credinţă. În imnul Adoro te devote, care reflectă de aproape gândirea Sfântul Toma de Aquino şi care a folosit mai mult decât atâtea cărţi pentru a plăsmui evlavia euharistică latină, se spune: „Simţurile mele nu te pot afla, numai prin credinţă văd prezenţa ta”. Visus tactus gustus in te fallitur – sed auditu solo tuto creditur.
Aşadar, Isus este prezent în Euharistie într-un mod unic care nu se întâlneşte în altă parte. Niciun adjectiv, singur, nu este suficient pentru a descrie această prezenţă; nici adjectivul „real”. Real vine de la res (lucru) şi înseamnă: prin lucru sau obiect; dar Isus nu este prezent în Euharistie ca un „lucru” sau un obiect, ci ca o persoană. Dacă totuşi se vrea să se dea un nume acestei prezenţe, mai bine ar fi numită pur şi simplu prezenţă „euharistică”, pentru că se realizează numai în Euharistie.
Acţiunea Duhului Sfânt: tradiţia ortodoxă
Teologia latină prezintă atâtea bogăţii, dar nu epuizează misterul – nici n-ar putea s-o facă. A lipsit din ea, cel puţin în trecut, importanţa datorată Duhului Sfânt, care este şi el esenţial pentru a înţelege Euharistia. Iată, aşadar, că ne îndreptăm spre Orient, pentru a interoga tradiţia ortodoxă, însă cu suflet foarte diferit de cel de odinioară: nu neliniştiţi din cauza diferenţei, ci fericiţi datorită completării pe care ea o aduce viziunii noastre latine.
De fapt, în tradiţia ortodoxă este scoasă în evidenţă deplină acţiune a Duhului Sfânt în celebrarea euharistică. Această confruntare a adus deja roadele sale, după Conciliul al II-lea din Vatican. Până atunci, în Canonul Roman al Liturghiei, singura menţionare a Duhului Sfânt era aceea, incidental, din doxologia finală: „Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos… în unire cu Duhul Sfânt”. În schimb acum, toate canoanele noi au o dublă invocare a Duhului Sfânt: una asupra darurilor, înainte de consacrare, şi una asupra Bisericii, după consacrare.
Liturgiile orientale au atribuit mereu realizarea prezenţei reale a lui Cristos pe altar unei operaţiuni speciale a Duhului Sfânt. În anafora numită a Sfântului Iacob, folosită în Biserica antiohiană, Duhul Sfânt este invocat cu aceste cuvinte: „Trimite asupra noastră şi asupra acestor sfinte daruri prezentate Duhul tău preasfânt, Domn şi dătător de viaţă, care şade cu tine, Dumnezeu şi Tată, şi cu unicul tău Fiu. El domneşte consubstanţial şi veşnic; a vorbit în lege şi în profeţi şi în Noul Testament; a coborât, sub formă de porumbel, asupra Domnului nostru Isus Cristos în râul Iordan şi s-a odihnit deasupra lui; a coborât asupra sfinţilor apostoli, în ziua de Rusalii, sub formă de limbi de foc. Trimite acest Duh al tău de trei ori sfânt, Doamne, asupra noastră şi asupra acestor sfinte daruri prezentate, pentru ca, prin venirea sa, sfântă, bună şi glorioasă, să sfinţească această pâine şi să facă din ea sfântul trup al lui Cristos (Amin), să sfinţească acest potir şi să facă din el sângele preţios al lui Cristos (Amin)”.
Există aici mai mult decât simpla adăugire a invocării Duhului Sfânt. Există o privire amplă şi pătrunzătoare în toată istoria mântuirii care ajută la descoperirea unei noi dimensiuni a misterului euharistic. Pornind de la cuvintele din simbolul niceno-constantinopolitan care îl definesc pe Duhul „Domn” şi „Dătător de viaţă”, „care a grăit prin profeţi”, se lărgeşte perspectiva până la trasarea unei adevărate „istorii” a acţiunii Duhului Sfânt.
Euharistia duce la împlinire această serie de intervenţii miraculoase. Duhul Sfânt, care la Paşte intră năvalnic în mormânt şi, „atingând” trupul neînsufleţit al lui Isus, îl învie, în Euharistie repetă această minune. El vine asupra pâinii şi asupra vinului, care sunt elemente moarte, şi le dă viaţa, face din ele trupul şi sângele vii ale Răscumpărătorului. Cu adevărat – aşa cum a spus însuşi Isus, vorbind despre Euharistie – „este Duhul care dă viaţa” (In 6,63). Un mare reprezentant al tradiţiei euharistice orientale, Teodor de Mopsuestia, scrie: „În virtutea acţiunii liturgice, Domnul nostru a înviat din morţi şi revarsă harul său asupra noastră a tuturor, prin venirea Duhului Sfânt… Când pontiful declară că această pâine şi acest vin sunt trupul şi sângele lui Cristos, afirmă că au devenit astfel prin contactul Duhului Sfânt. Se întâmplă ca şi cu trupul natural al lui Cristos, când l-a primit pe Duhul Sfânt şi ungerea sa. În acel moment, la venirea Duhului Sfânt, noi credem că pâinea şi vinul primesc un soi de ungere de har. Şi de atunci le credem că sunt trupul şi sângele lui Cristos, nemuritoare, incoruptibile, netrecătoare şi neschimbătoare prin natură, ca însuşi trupul lui Cristos în înviere[3].
Însă este important să se ţină cont de un lucru – şi aici se vede cum şi tradiţia latină are ceva de oferit fraţilor ortodocşi. Duhul Sfânt nu acţionează separat de Isus, ci înăuntrul cuvântului lui Isus. Despre el Isus a spus: „Nu va vorbi de la el, ci va spune tot ceea ce a auzit… El mă va glorifica pentru că va lua din ceea ce este al meu şi vă va vesti vouă” (In 16,13-14). Iată de ce nu trebuie separate cuvintele lui Isus („Acesta este trupul meu”) de cuvintele epiclezei („Duhul Sfânt să facă din această pâine trupul lui Cristos”).
Apelul la unitate, pentru catolici şi pentru fraţii ortodocşi, se înalţă din profunzimile misterului euharistic. Chiar dacă, din necesitatea lucrurilor, amintirea instituirii şi invocarea Duhului au loc în momente distincte (omul nu poate exprima misterul într-o singură clipă), acţiunea lor este însă unită. Eficacitatea vine desigur de la Duhul (nu de la preot, nici de la Biserică), dar această eficacitate se exercită înăuntrul cuvântului lui Cristos şi prin intermediul său.
Eficacitatea care-l face prezent pe Isus pe altar nu vine – am spus – de la Biserică, dar – adaug – nu are loc fără Biserică. Ea este instrumentul viu, prin care şi împreună cu care acţionează Duhul Sfânt. Are loc pentru venirea lui Isus pe altar, ca şi pentru venirea finală în glorie: „Mirele şi Mireasa” (Biserica!) „îi spun” lui Isus: „Vino!” (cf. Ap 22,17). Şi el vine.
Importanţa credinţei: spiritualitatea protestantă
Tradiţia latină a scos în evidenţă „cine” este prezent în Euharistie, Cristos; tradiţia ortodoxă a scos în evidenţă „de cine” este realizată prezenţa sa, de Duhul Sfânt; teologia protestantă scoate în evidenţă „asupra cui” realizează această prezenţă. Cu alte cuvinte, în ce condiţii sacramentul realizează, de fapt, în cel care-l primeşte, ceea ce semnifică. Aceste condiţii sunt diferite, dar se rezumă într-un cuvânt: credinţa.
Să nu ne oprim imediat la consecinţele negative, luate, în anumite perioade, din principiul protestant conform căruia sacramentele nu sunt decât „semne ale credinţei”. Să depăşim neînţelegerile şi polemica şi atunci găsim că această chemare energică la credinţă este salutară tocmai pentru a salva sacramentul şi a nu-l face să ajungă la una din „faptele bune” sau la ceva care acţionează mecanic şi magic, aproape fără cunoaşterea omului. În fond, este vorba de a descoperi semnificaţia profundă a acelei exclamaţii pe care liturgia o proclamă la sfârşitul consacrării şi care, odată, ne amintim, era chiar inserată în centrul formulei consacrării, ca şi cum ar sublinia că credinţa este parte esenţială a misterului: Mysterium fidei, „misterul credinţei”!
Credinţa nu „face”, ci numai „primeşte” sacramentul. Numai cuvântul lui Cristos repetat de Biserică şi făcut efectiv de Duhul Sfânt „face” sacramentul. Dar la ce ar folosi un sacrament „făcut”, dar nu „primit”? Cu privire la Întrupare, oameni ca Origene, Sfântul Augustin, Sfântul Bernard au exprimat această gândire: „Ce-mi foloseşte mie că Isus Cristos s-a născut o dată din Maria la Betleem, dacă nu se naşte, prin credinţă, şi în inima mea?” Acelaşi lucru trebuie spus şi despre Euharistie: ce-mi foloseşte mie că Isus Cristos este realmente prezent pe altar, dacă el nu este prezent pentru mine? Chiar din timpul în care Isus era prezent fizic pe pământ, era necesară credinţa; altminteri – aşa cum repetă de atâtea ori el însuşi în Evanghelie – prezenţa sa nu folosea la nimic, decât la condamnare: „Vai ţie, Corazim, vai ţie, Cafarnaum!”
Credinţa este necesară pentru ca prezenţa lui Isus în Euharistie să fie, nu numai „reală”, ci şi „personală”, adică de la persoană la persoană. De fapt, una este „a exista” şi alta este „a fi prezent”. Prezenţa presupune unul care este prezent şi unul în faţă căruia este prezent; presupune comunicare reciprocă, schimbul între doi subiecţi liberi, care îşi dau seama unul de altul. Este mult mai mult, aşadar, decât simplul a fi într-un anumit loc.
O astfel de dimensiune subiectivă şi existenţială a prezenţei euharistice nu anulează prezenţa obiectivă care precede credinţa omului, ci dimpotrivă o presupune şi o valorizează. Luther, care a exaltat atât de mult rolul credinţei, este şi unul dintre cei care au susţinut cu mai multă vigoare doctrina prezenţei reale a lui Cristos în sacramentul altarului. În cursul unei dezbateri cu alţi reformatori despre această temă, el a afirmat cu mare vigoare: „Nu pot să înţeleg cuvintele «Acesta este trupul meu», diferit de cum sună. Aşadar, revine altora să demonstreze că acolo unde cuvântul spune: «Acesta este trupul meu», trupul lui Cristos nu este. Nu vreau să ascult explicaţii bazate pe raţiune. În faţa unor cuvinte atât de clare, nu admit întrebări; resping raţionamentul şi raţiunea umană sănătoasă. Demonstraţii materiale, argumentaţii geometrice: resping totul în mod complet. Dumnezeu se află mai presus de orice matematică şi trebuie adorat cu stupoare Cuvântul lui Dumnezeu”[4].
Privirea rapidă pe care am îndreptat-o asupra bogăţiei diferitelor tradiţii creştine a fost suficientă pentru a ne face să întrevedem ce dar imens se deschide în faţa Bisericii, când diferitele confesiuni creştine decid să pună în comun bunurile lor spirituale, aşa cum făceau primii creştini, despre care se spune că „aveau toate în comun” (Fap 2,44). Aceasta este cea mai mare agápe, la dimensiunea întregii Biserici, pe care Domnul ne-o pune în inimă să dorim s-o vedem, pentru bucuria Tatălui comun şi revigorarea Bisericii sale.
Sentiment de prezenţă
Am ajuns la sfârşitul pelerinajului nostru euharistic scurt prin diferitele confesiuni creştine. Am adunat şi noi câteva coşuri de firimituri rămase de la marea înmulţire a pâinilor petrecută în Biserică. Dar nu putem termina aici meditaţia noastră despre misterul prezenţei reale. Ar fi ca şi cum am adunat firimiturile şi nu le-am mâncat. Credinţa în prezenţa reală este un mare lucru, dar nu ne este suficient; cel puţin credinţa înţeleasă într-un anumit mod. Nu este suficient a avea o idee perfectă teologic şi deschisă ecumenic, despre prezenţa reală a lui Isus în Euharistie. Câţi, printre teologi, ştiu totul despre acest mister, dar nu cunosc prezenţa reală. Deoarece „cunoaşte”, în sens biblic, un lucru numai cel care experimentează acel lucru. Cunoaşte cu adevărat focul numai cel la care, cel puţin o dată, a ajuns o flacără şi a trebuit să se dea înapoi repede pentru a nu se frige.
Sfântul Grigore de Nissa ne-a lăsat o expresie minunată pentru a indica acest nivel mai înalt de credinţă; vorbeşte despre „un anumit sentiment de prezenţă” (aisthesis tes parusias)[5]. Îl are atunci când unul este cuprins de prezenţa lui Dumnezeu, are o anumită percepţie (nu numai o idee) că el este prezent. Nu este vorba de o percepţie naturală; este rod al unui har care acţionează ca o ruptură de nivel, un salt de calitate. Există o foarte puternică analogie cu ceea ce se întâmpla atunci când, după înviere, Isus se lăsa recunoscut de cineva. Era un lucru neprevăzut care, dintr-o dată, schimba complet starea sufletească a unei persoane.
Într-o zi, după înviere, apostolii sunt pe lac pentru a pescui; pe mal apare un om. Se instaurează un dialog la distanţă: „Nu aveţi nimic de mâncare?”; răspund: „Nu!” Dar iată că apare o scânteie în inima lui Ioan şi el lansează un strigăt: „Este Domnul!” şi atunci totul se schimbă şi aleargă spre mal (cf. In 21,4 şu). Acelaşi lucru se întâmplă cu discipolii din Emaus: Isus mergea cu ei, „dar ochii lor erau incapabili să-l recunoască”; în sfârşit, în momentul frângerii pâinii, iată că „li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut” (Lc 24,13 şu). Iată, ceva asemănător se întâmplă în ziua în care un creştin, după ce l-a primit de atâtea şi atâtea ori pe Isus în Euharistie, în sfârşit, printr-un dar al harului, îl „recunoaşte”.
Din credinţă şi din „sentimentul” prezenţei reale trebuie să răsară în mod spontan reverenţa şi, mai mult, duioşia faţă de Isus din sacrament. Acesta este un sentiment aşa de delicat şi personal, încât numai vorbind despre el se riscă să fie irosit. Sfântul Francisc de Assisi a avut inima plină de aceste sentimente faţă de Isus din Euharistie. El se înduioşează în faţa lui Isus din sacrament, aşa cum la Greccio se înduioşa în faţa Pruncului din Betleem; îl vede aşa de abandonat în mâinile noastre, aşa de lipsit de apărare, aşa de umil. În Scrisoarea adresată întregului Ordin, el scrie cuvinte de foc pe care vrem să le ascultăm ca adresate nouă în acest moment, la încheierea meditaţiei noastre despre prezenţa reală a lui Isus în Euharistie:
„Fiţi atenţi la demnitatea voastră, fraţi preoţi, şi fiţi sfinţi pentru că el este sfânt… Mare mizerie ar fi, şi meschinărie vrednică de milă, dacă, avându-l pe el aşa de prezent, v-aţi îngriji de orice alt lucru care există în întreaga lume. Toată omenirea să se cutremure, întregul univers să tremure şi cerul să exalte, când pe altar, în mâna preotului, se face prezent Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. O, admirabilă înălţime şi condescendenţă minunată!
O, umilinţă sublimă! O, sublimitate umilă, pe care Stăpânul universului, Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, în aşa fel s-a umilit, încât să se ascundă, pentru mântuirea noastră, sub înfăţişarea pâinii!
Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu şi deschideţi în faţa lui inimile voastre; umiliţi-vă şi voi, pentru că sunteţi înălţaţi de el. Aşadar, nimic din voi să nu ţineţi pentru voi, până când vă va primi în totalitate Cel care vi se oferă total vouă”.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
Note:
[1] Ambroziu, De sacramentis, IV, 14-16 (PL 16, 439 şu).
[2] Cf. Toma de Aquino, Summa theologiae III, q. 75, a. 4.
[3] Teodor de Mopsuestia, Omilii catehetice, XVI, 11 şu (Studi e Testi 145, p. 551 şu).
[4] Cf. Acte ale colocviului de la Marburg din 1529 (Operele lui Luther, ed. din Weimar, 30, 3, pag. 110 şu).
[5] Grigore de Nissa, Despre Cântarea Cântărilor, XI, 5, 2 (PG 44, 1001).
