Fericită cea care a crezut!
După precursorul Ioan Botezătorul, astăzi ne lăsăm luaţi de mână de Mama lui Isus pentru „a intra” în misterul Crăciunului. În evanghelia de duminica trecută, a treia din Advent, am ascultat relatarea Bunei-Vestiri. Ea ne aminteşte cum Maria l-a zămislit şi l-a născut pe Cristos şi cum putem să-l zămislim şi să-l naştem noi, adică prin credinţă! Referindu-se la acest moment, Elisabeta, imediat după aceea, va exclama: „Fericită cea care a crezut” (Lc 1,45).
Din păcate, s-a repetat cu privire la credinţa Mariei ceea ce s-a petrecut cu persoana lui Isus. De vreme ce ereticii ariani căutau orice pretext pentru a pune la îndoială dumnezeirea deplină a lui Cristos, pentru a le lua orice sprijin, Părinţii au dat uneori o explicaţie „pedagogică” a tuturor acelor texte din evanghelie care păreau să admită un progres al lui Isus în cunoaşterea voinţei Tatălui şi în ascultarea faţă de ea. Unul dintre aceste texte era cel din Scrisoarea către Evrei, conform căruia Isus „a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (Evr 5,8), un altul era rugăciunea lui Isus în Ghetsemani. În Isus, totul trebuia să fie dat şi perfect de la plecare. Ca buni greci, credeau că devenirea nu poate avea incidenţă asupra fiinţei lucrurilor.
Ceva asemănător, spuneam, s-a repetat, tacit, pentru credinţa Mariei. Se considera sigur că ea a făcut actul său de credinţă în momentul Bunei-Vestiri şi în el a rămas stabil pentru toată viaţa, ca acela care, cu vocea sa, a ajuns cu elan la nota cea mai acută şi o menţine apoi neîntrerupt pentru tot restul cântecului. Se dădea o explicaţie asiguratoare a tuturor cuvintelor care păreau să spună contrariul.
Darul pe care Duhul Sfânt l-a oferit Bisericii, cu reînnoirea mariologiei, a fost descoperirea unei dimensiuni noi a credinţei Mariei. Născătoarea de Dumnezeu – a afirmat Conciliul Vatican II – „a înaintat în peregrinarea credinţei” (LG, 58). Nu a crezut o dată pentru totdeauna, ci a mers în credinţă şi a progresat în ea. Afirmaţia a fost reluată şi făcută mai explicită de Sfântul Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptoris Mater: Cuvintele Elisabetei: „Şi fericită cea care a crezut” nu se aplică numai la acel moment deosebit al Bunei-Vestiri. Desigur, aceasta reprezintă momentul culminant al credinţei Mariei în aşteptarea lui Cristos, dar este şi punctul de plecare, de la care începe tot itinerarul său spre Dumnezeu, tot drumul său de credinţă (RM, 14).
Pe acest drum Maria a ajuns, scria papa, până la „noaptea credinţei” (RM, 18). Sunt cunoscute şi adesea repetate cuvintele Sfântului Augustin despre credinţa Mariei: „Fecioara Maria a născut crezând, ceea ce a zămislit crezând („quem credendo peperit, credendo concepit”)… După ce îngerul a vorbit, ea, plină de credinţă, zămislindu-l pe Cristos mai întâi în inimă decât în sân, a răspuns: Iată, sunt slujitoare Domnului, fie mie după cuvântul tău”.
Trebuie să completăm lista cu ceea ce s-a întâmplat după Buna-Vestire şi Crăciun: prin credinţă Maria l-a prezentat pe Prunc la templu, prin credinţă l-a urmat, stând deoparte, în viaţa sa publică, prin credinţă a stat sub cruce, prin credinţă a aşteptat învierea sa.
Să reflectăm asupra câtorva momente ale drumului de credinţă al Născătoarei de Dumnezeu. Există fapte aparent contrastante pe care Maria le confruntă înlăuntrul ei fără a înţelege. Este „Fiul lui Dumnezeu” şi zace într-o iesle! Ea păstrează totul în inima sa şi lasă să se fermenteze în aşteptare. Va auzi profeţia lui Simeon şi repede îşi va da seama cât era de adevărată! Toate urcuşurile şi coborâşurile din viaţa Fiului, toate neînţelegerile, discuţiile progresive cu privire la el au avut o profundă repercusiune în inima sa de Mamă. Începe să trăiască experienţa lor dureroasă în pierderea lui Isus la templu: „Le-a spus: «De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?». Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese” (Lc 2,49-50).
În sfârşit, este crucea. Este acolo neputincioasă în faţa martiriului Fiului, dar consimte la iubire. Este o replică a dramei lui Abraham, dar cât de imens mai exigentă! Cu Abraham, Dumnezeu se opreşte la ultimul moment, cu ea nu. Acceptă ca Fiul să fie jertfit, îl încredinţează Tatălui, cu inima mâhnită, dar în picioare, întărită de credinţa sa de neclintit. Aici vocea Mariei atinge nota cea mai înaltă. Despre Maria trebuie spus cu mult mai multă dreptate ceea ce apostolul spune despre Abraham: Maria a crezut, sperând împotriva oricărei speranţe, şi astfel a devenit mama multor popoare (Rom 4,18).
A existat un timp în care măreţia Mariei era văzută mai ales în privilegii, încât se făcea întrecere în multiplicarea lor, cu rezultatul de a o distanţa în loc de „a o asocia” la Cristos, care s-a făcut „în toate asemenea nouă”, nimic exclus, nici măcar ispita, ci numai păcatul. Conciliul ne-a orientat să vedem măreţia sa mai ales în credinţa, speranţa şi caritatea sa. Spune Lumen gentium: „Zămislindu-l pe Cristos, născându-l, hrănindu-l, înfăţişându-l Tatălui în templu, suferind împreună cu Fiul său răstignit pe cruce, ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credinţă, speranţă şi iubire aprinsă, pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. De aceea, ea ne este Mamă în ordinea harului” (LG, 61).
„Să credem şi noi!”
Reînnoirea mariologiei realizată de Conciliul Vatican IIdatorează mult (probabil esenţialul) Sfântului Augustin. Autoritatea sa i-a determinat pe unii teologi şi apoi adunarea conciliară să insereze discursul despre Maria în cadrul constituţiei despre Biserică, Lumen gentium, în loc să facă despre ea un discurs aparte. Pornind de la principiul că „totul este superior unei părţi”, Augustin a scris: „Sfântă este Maria, fericită este Maria, dar mai importantă este Biserica decât Fecioara Maria. De ce? Pentru că Maria este o parte a Bisericii, un membru sfânt, excelent, superior tuturor celorlalte, dar totuşi un membru din întregul trup. Dacă este un membru din întregul trup, fără îndoială mai important decât un membru este trupul”.
Acum acelaşi Augustin ne sugerează rezoluţia de luat după ce am parcurs pe scurt drumul de credinţă al Născătoarei de Dumnezeu. La sfârşitul discursului său despre credinţa Mariei, el adresează ascultătorilor săi un îndemn vibrant care este valabil şi pentru noi: „Maria a crezut, şi în ea ceea ce a crezut s-a adeverit. Să credem şi noi, pentru ca tot ceea ce s-a adeverit în ea să ne poată folosi şi nouă!”.
Al patrulea centenar al naşterii lui Blaise Pascal – pe care Sfântul Părinte a voit să-l amintească Bisericii cu scrisoarea sa apostolică din 19 iunie – ne ajută să dăm un conţinut actual îndemnului: „Să credem şi noi”. Printre „Cugetările” cele mai vestite este următoarea: „Inima, şi nu raţiunea, îl simte pe Dumnezeu. Iată ce este credinţa: Dumnezeu simţit de inimă şi nu de raţiune”.
Această afirmaţie este temerară, dar are cel mai autoritar fundament posibil, cel al Sfintei Scripturi! Apostolul Paul cunoaşte şi foloseşte des cuvântul nous, care corespunde conceptului modern de minte, inteligenţă sau raţiune; dar, vorbind despre credinţă, nu spune „mente creditur”, se crede cu mintea; spune corde creditur (kardia gar piste?etai), se crede cu inima (Rom 10,19).
Dumnezeu „este simţit de inimă şi nu de raţiune”, cum spune Pascal, datorită motivului simplu că „Dumnezeu este iubire” şi iubirea nu se percepe cu intelectul, ci cu inima. Este adevărat că Dumnezeu este şi adevăr („Dumnezeu este lumină”, scrie Ioan în aceeaşi Primă Scrisoare a sa) şi adevărul se percepe cu intelectul; dar în timp ce iubirea presupune cunoaşterea, cunoaşterea nu presupune în mod necesar iubirea. Nu se poate iubi fără a cunoaşte, dar se poate cunoaşte fără a iubi! Ştie bine asta o civilizaţie ca a noastră, orgolioasă că a inventat inteligenţa artificială, dar aşa de săracă în iubire şi în compasiune.
Din păcate, nu „motivaţiile inimii” ale lui Pascal au plăsmuit gândirea laică şi teologică din ultimele trei secole, ci mai degrabă acel „gândesc, deci exist” (cogito ergo sum) a compatriotului său Descartes, chiar dacă împotriva intenţiei acestuia din urmă care era şi a rămas mereu un creştin pios şi un credincios. (Îmi amintesc că am citit numele său în lista pelerinilor vestiţi la sanctuarul Sfintei Fecioare Maria din Loreto).
Consecinţa a fost că raţionalismul a dominat şi a dictat legea, înainte de a ajunge la actualul nihilism. Toate discursurile şi dezbaterile care se fac, şi astăzi, se referă la „Credinţă şi Raţiune”, niciodată, din câte ştiu eu, la „Credinţă şi inimă”, sau „Credinţă şi voinţă”. Totuşi, însuşi Pascal, într-o altă cugetare a sa, spune că credinţa este suficient de clară pentru cel care vrea să creadă şi suficient de obscură pentru cel care nu vrea să creadă. Cu alte cuvinte, ea este o problemă de voinţă, mai mult decât de raţiune şi intelect.
La acest punct, aş vrea să amintesc o a doua lecţie lăsată nouă de Pascal şi pe care Sfântul Părinte o scoate puternic în evidenţă în scrisoarea sa apostolică: centralitatea lui Cristos pentru credinţa creştină: „Îl cunoaştem pe Dumnezeu – scrie filozoful – numai prin intermediul lui Isus Cristos. Fără acest mijlocitor este exclusă orice comunicare cu Dumnezeu”. Şi în aşa-numitul Memorial, ecou al unei memorabile nopţi de lumină, el exclamă: „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac şi al lui Iacob, nu al filozofilor şi al înţelepţilor… Se găseşte numai pe căile învăţate de evanghelie”.
Pascal este citat adesea cu privire la „riscul calculat” sau la pariul avantajos. În incertitudine, scrie el, pariezi pe existenţa lui Dumnezeu, pentru că „dacă tu câştigi, ai câştigat tot, dacă pierzi, nu ai pierdut nimic”: „Si vous gagnez, vous gagnez tout; si vous perdez, vous ne perdez rien”. Dar adevăratul risc al credinţei – şi el ştie asta – este un altul: este acel de a-l pune pe Isus Cristos între paranteze. Un risc de dată lungă! Să ne gândim din nou la ceea ce s-a întâmplat la Atena, cu ocazia discursului memorabil ţinut de Apostolul Paul la Areopag (Fap 17,16-33).
Apostolul începe vorbind despre Dumnezeul unic care a creat universul şi „noi suntem din neamul lui”. Cei prezenţi percep aluzia la versul unui poet al lor şi îl urmăresc cu atenţie. Dar iată că Paul ajunge la punct. Vorbeşte despre un om pe care Dumnezeu l-a desemnat ca judecător universal, dând dovadă despre asta prin învierea lui din morţi. S-a terminat încântarea! „Când au auzit ei de învierea din morţi, unii îl luau în râs, alţii ziceau: «Despre asta te vom asculta altă dată»” (Fap 17,32).
Ce anume i-a deranjat aşa de mult? Desigur, ideea învierii din morţi, aşa de contrară la ceea ce, în acelaşi loc, învăţase Platon: trupul este „mormântul sufletului”, de aceea nu merită să-l purtăm şi după moarte. Dar probabil că i-a descumpănit şi mai mult faptul de a face să depindă destinul omenirii de un singur eveniment istoric şi de un om concret. După un secol, filozoful platonic Celsus le va reproşa în faţă creştinilor motivele scandalului grecilor: „Fiul lui Dumnezeu un om care a trăit cu puţin ani în urmă? Unul de ieri sau de alaltăieri? Un om născut într-un târg din Iudeea dintr-o săracă filatoare?”.
Adevăratul risc al credinţei este acela de a ne scandaliza de umanitatea şi umilinţa lui Cristos. A fost piatra cea mai mare pe care Augustin a trebuit s-o depăşească pentru a adera la credinţă: „Nefiind umil, nu reuşeam să accept ca Dumnezeu al meu pe umilul Isus”, scrie el în Confesiuni. Isus vorbise despre posibilitatea de „a ne scandaliza” de el, din cauza distanţei sale de ideea pe care oamenii şi-o făcuseră despre Mesia, şi a concluzionat spunând: „Fericit este cel care nu se scandalizează de mine” (Mt 11,2-6).
Scandalul este astăzi mai puţin expus decât cel al areopagiţilor, dar nu mai puţin prezent în rândul intelectualilor. Efectul – mai dăunător decât refuzul – este tăcerea despre el. Am urmărit, în Internet, multe dezbateri la nivel înalt despre existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu: aproape niciodată nu era rostit numele lui Isus Cristos. Ca şi cum el nu ar face parte din discursul despre Dumnezeu!
Aceasta trebuie să fie angajarea noastră principală în efortul pentru evanghelizare. Lumea şi mass-media – spuneam în altă ocazie tot în acest loc – fac totul (şi din păcate reuşesc!) pentru a ţine separat, sau tăcut, numele lui Cristos în orice discurs al lor despre Biserică. Noi trebuie să facem totul pentru a-l ţine prezent cu încăpăţânare. Nu pentru a ne adăposti în spatele său şi a tăcea despre eşecurile noastre, ci pentru că el este „lumina neamurilor”, „numele care este mai presus de orice alt nume”, „piatra unghiulară” a lumii şi a istoriei.
A ne întoarce la inimă!
Pentru a încheia, să ne întoarcem la cuvântul lui Pascal despre Dumnezeu care „se simte cu inima”. Nu pentru a face din el obiect al consideraţiilor istorice şi teologice, ci personale şi practice. Pascal a fost un discipol fervent al Sfântului Augustin, până acolo încât, din păcate, a împărtăşit şi unele excese şi erori ale acestuia, ca aceea, relansată de jansenişti, a dublei predestinaţii divine, la glorie sau la osândă! Şi apelul lui Pascal la inimă resimte (pozitiv, de această dată) influenţa învăţătorului din Hipona. Comentând versetul din Isaia: „Întoarceţi-vă, o, păcătoşilor, la inimă (redite, praevaricatores ad cor)” (Is 46,8, Vulgata), într-un discurs adresat poporului, Sfântul Augustin spunea: „Intraţi din nou în inima voastră!… Intraţi din nou din vagabondajul vostru care v-a dus în afara drumului; întoarceţi-vă la Domnul. El este gata. Mai întâi intră din nou în inima ta, tu care ai devenit străin pentru tine însuţi, numai pentru a vagabonda în afară: nu te cunoşti pe tine însuţi şi îl cauţi pe cel care te-a creat! Întoarce-te, întoarce-te la inimă, dezlipeşte-te de trup… Intră din nou în inimă: acolo examinează ceea ce probabil percepi despre Dumnezeu, pentru că acolo se află imaginea lui Dumnezeu; în interioritatea omului locuieşte Cristos”.
Omul trimite sondele sale până la periferia sistemului solar şi dincolo de el, dar ignoră ceea ce se întâmpla la puţine mii de metri sub scoarţa pământească, de unde vine dificultatea de a preveni cutremurele. Este o imagine a ceea ce se întâmplă şi în domeniul spiritului, în însăşi viaţa noastră. Trăim cu toţii proiectaţi spre exterior, spre ceea ce se întâmplă în jurul nostru, neatenţi la ceea ce se întâmplă înlăuntrul nostru. Tăcerea provoacă frică.
Greccio 1223
La Crăciunul din acest an este al optulea centenar al primei realizări a ieslei la Greccio. Este primul din cele trei centenare franciscane. După el va urma, în 2024, cel al stigmatelor sfântului şi, în 2026, cel al morţii sale. Şi această circumstanţă ne poate ajuta să ne întoarcem la inimă. Primul său biograf, Toma da Celano, prezintă cuvintele cu care sărăcuţul explica iniţiativa sa: „Aş vrea, spunea el, să reprezint Pruncul născut la Betleem, şi într-un fel să văd cu ochii trupului greutăţile în care s-a aflat din cauza lipsei lucrurilor necesare unui nou-născut, cum a fost aşezat într-o iesle şi cum zăcea între bou şi măgăruş”.
Din păcate, cu trecerea timpului, ieslea s-a îndepărtat de ceea ce ea reprezenta pentru Francisc. A devenit adesea o formă de artă sau de spectacol a cărui aranjare exterioară se admiră mai mult decât semnificaţia sa mistică. Totuşi, şi aşa ea îndeplineşte funcţia sa de semn şi ar fi nesăbuit să se renunţe la ea. În Occidentul nostru se înmulţesc iniţiativele pentru a elimina din solemnităţile de Crăciun orice referinţă evanghelică şi religioasă, reducându-l la o pură şi simplă sărbătoare umană şi familială, cu atâtea poveşti şi personaje inventate în locul adevăratelor personaje ale Crăciunului. Cineva ar vrea să schimbe chiar numele sărbătorii.
Unul dintre pretexte este de a favoriza, în acest mod, convieţuirea paşnică împreună cu credincioşii de alte religii, în practică împreună cu islamicii. În realitate acesta este pretextul unei anumite lumi laiciste care nu vrea aceste simboluri, nu al musulmanilor. În Coran este o Sura dedicată naşterii lui Isus care merită să se cunoască. Spune: „Îngerii au spus: «O, Marie, Dumnezeu îţi dă vestea bună a unui Cuvânt de la el. Numele său va fi Isus [‘Isá] fiu al Mariei. Va fi ilustru în această lume şi în cealaltă… Va vorbi oamenilor din leagăn şi ca om matur şi va fi al sfinţilor». Maria a spus: «Domnul meu, cum voi putea avea un fiu, când nu m-a atins niciun bărbat?». A răspuns: «Chiar aşa: Dumnezeu creează ceea ce vrea el şi când a decis un lucru, îi spune numai ‘fii’ şi el este»”.
Odată, în timpul în care, sâmbăta seara, explicam evanghelia duminicală în rubrica RAI „A Sua Immagine”, am rugat să citească această Sura un islamic care s-a declarat fericit să contribuie în acest mod la disiparea unui echivoc care le dăunează, cu pretextul de a-i favoriza. Veneraţia cu care Coranul aminteşte naşterea lui Isus şi locul pe care-l ocupă în ea Fecioara Maria a avut în urmă cu câţiva ani o recunoaştere neaşteptată şi zgomotoasă. Emirul de Abu Dhabi a decis să-i dedice lui Miriam, Umm Eisa, „Maria Mama lui Isus”, o moschee foarte frumoasă din emirat care înainte purta numele fondatorului său, şeicul Mohammad Bin Zayed.
Aşadar, ieslea este o tradiţie utilă şi frumoasă, dar nu putem să ne mulţumim cu ieslele exterioare tradiţionale. Trebuie să-i pregătim lui Isus o iesle diferită, o iesle a inimii. Corde creditur: se crede cu inima. Christum habitare per fidel in cordibus vestris: Cristos să vină ca să locuiască prin credinţă în inimile voastre (Ef 3,17), ne îndeamnă Apostolul. Maria şi soţul său continuă, în mod mistic, să bată la uşi, aşa cum au făcut în noaptea aceea la Betleem. În Apocalips, Cel Înviat în persoană spune: „Eu stau la uşă şi bat” (Ap 3,20). Să-i deschidem uşa inimii noastre. Să facem, din ea, un leagăn pentru Isus Prunc. Ca să simtă, în gerul din lume, căldura iubirii noastre şi a recunoştinţei noastre infinite de răscumpăraţi!
Aceasta nu este ficţiune mentală frumoasă şi poetică; este acţiunea cea mai grea a vieţii. De fapt, în inima noastră este loc pentru mulţi oaspeţi, dar pentru un singur stăpân. A-l naşte pe Isus înseamnă a face să moară propriul „eu” sau măcar a reînnoi decizia de a nu mai trăi pentru noi înşine, ci pentru Acela care s-a născut, a murit şi a înviat pentru noi (cf. Rom 14,7-9). „Unde se naşte Dumnezeu, moare omul”, a afirmat existenţialismul ateu. Este adevărat! Însă moare omul vechi, corupt şi destinat, în orice caz, să se termine cu moartea, şi se naşte omul nou „creat în dreptate şi în sfinţenia adevărată” (Ef 4,24), destinat la viaţa veşnică. Este o acţiune care nu se va termina cu Crăciunul, ci poate să înceapă cu el.
Fie ca Născătoarea de Dumnezeu care „l-a zămislit pe Cristos în inima sa mai înainte decât în trupul său” să ne ajute să realizăm această propunere.
Aniversare frumoasă lui Isus de ziua de naştere! Şi vouă tuturor – Sfinte şi iubite Părinte Papa Francisc, veneraţi părinţi, fraţilor şi surorilor – Crăciun fericit!
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro
